Clubul de Lectură Nemira

Recenzie: Omul de cretă de C.J. Tudor

Știți cum vă spun eu mereu că participarea la un club de lectură e minunată? Ei bine, cred asta cu și mai multă tărie pentru că mi-a prins extraordinar de bine să particip la ediția din februarie a clubului de la Nemira. Am discutat atunci despre Omul de cretă și după ce am schimbat impresii cu alți cititori, mi-am schimbat complet perspectiva asupra cărții. Tocmai de aceea scriu atât de târziu despre roman, pentru că am vrut să mai recitesc câteva pasaje și să-mi fac puțin ordine în gânduri înainte să vă spun mai multe despre carte.

Povestea:

Eddie era un băiat destul de obișnuit, până în ziua în care a mers la bâlciul venit în orășelul lui. Acolo, roata cea mare s-a desprins și s-a rostogolit printre trecători, desfigurând o tânără. Deși avea doar 12 ani, Eddie a ajutat la salvarea fetei, dar a rămas marcat de eveniment.

Și de parcă o tragedie n-ar fi fost de-ajuns, după aceea oamenii din oraș au început să moară.

Mulți ani mai târziu, Eddie a rămas unul dintre puținii oameni care a ales să-și construiască o viață în orășelul de provincie. Nu e o viață fericită, ci una previzibilă, fără șocuri prea mari. Asta până când rutina lui este întreruptă de reîntoarcerea unui prieten din copilărie, care vrea să sape în trecutul tumultuos al orașului.

Părerea mea:

Cartea aceasta are așa un vibe de IT, încât pe măsură ce citeam, tot așteptam să apară vreun monstru. E clar că autoarea a vrut să-i aducă un omagiu lui Stephen King cu acest roman, pentru că sunt destule asemănări între prima parte a cărții și IT. Avem două planuri narative, avem o gașcă de băieți cu o singură fată printre ei, avem niște copii mai mari care îi chinuie, avem până și scena cu bătaia cu pietre de pe Maidan. Dar acest roman nu e IT.

Și, cumva, asta m-a dezamăgit la prima lectură. Tot așteptam să apară Monstrul din canalizare sau din râu sau de oriunde, tot căutam semnele supranaturalului, în timp ce Omul de cretă e un roman realist. Da, sunt câteva scene stranii, dar toate sunt, de fapt, visele unui copil care încearcă să facă față unor traume, să înțeleagă că moartea poate surveni oricând și că nimic nu-i garantează că va trăi veșnic.

Însă dincolo de dezamăgirea mea, cartea e foarte bine scrisă. Tocmai de asta mi-a plăcut întâlnirea de la Club, pentru că eu am fost singura surprinsă de lipsa de supranatural și vorbind cu ceilalți cititori, mi-am dat seama că eu am plecat la drum cu așteptările greșite. Citisem atât de multe romane SF&F încât n-am mai știut să urmez indiciile dintr-o poveste „normală”, ci căutam tiparele mele cunoscute. Dar citind cartea ca pe un roman realist, despre povestea unei crime, e un volum foarte fain.

În primul rând, Eddie este un personaj complex și mereu surprinzător. Până la ultima pagină, tot te mai poate șoca, deși ai senzația că în sfârșit ai reușit să-l înțelegi. E un copil care a trecut prin multe și le-a internalizat într-un mod neașteptat. Mi-a rămas în minte o scenă superbă și totuși extrem de tristă, când el se gândește prima dată la moarte, la cât de ușor e să dispari pur și simplu, la cât de vulnerabili sunt, de fapt, oamenii (și copiii).

Apoi, e o carte foarte surprinzătoare. Sunt destule morți suspicioase cât să provoace cititorul să găsească o explicație și sunt destule elemente care să te pună pe o pistă greșită. Nu m-aș fi așteptat niciodată la deznodământul romanului (și nu numai pentru că mă gândeam că vreun Monstru a făcut-o).

Așadar, recomand Omul de cretă celor care vor să citească un roman bine scris, cu răsturnări de situație neașteptate, cu un protagonist pe care n-o să-l uiți prea curând și cu un mister care abia te așteaptă să-l dezlegi. Și, desigur, îl recomand fanilor lui Stephen King care vor să descopere că lucruri bizare se pot întâmpla în orășele mici și fără vreun element supranatural care să le cauzeze.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira sau din librării online precum Cartepedia sau Libris.


Blogosfera SF&F: Apusul de Adrian Mihălțianu

Cum?! Cum cum cum cuuuum să scrii așa o carte? Cum….

Exact asta a fost senzația mea în timp ce citeam Apusul. A fost… incredibil, extraordinar, genial, minunat, fabulos, îngrijorător, dur, cinic, superb, naiv, crud… perfect. Mă sperie îngrozitor viitorul despre care am citit și totuși aș vrea să-l trăiesc. Mi se pare cea mai bună variantă… în sensul că e răul cel mai mic. Chiar dacă nu e mic deloc. Dar undeva dincolo de toate masacrele, atrocitățile, lucrurile oribile, pentru omenire pare să mai existe o șansă. Din nou, evităm în ultimul moment dispariția.

Povestea:

La 12 ani după evenimentele din Epoca inocenței, toate inteligențele artificiale ale marilor puteri avertizează că un dezastru global e pe cale să se producă.

Nu există suficiente date pentru a propune un scenariu plauzibil, dar tensiunile în creștere nu pot duce decât la o tragedie.Rusia moare de foame. China se pregătește să lanseze o navă spațială care are la bord focoase nucleare. Terorismul e în floare.

Oamenii sunt conectați într-o rețea globală care le permite acces instantaneu la informație… și permite altora să preia controlul asupra lor. Pământul e un butoi cu pulbere gata să explodeze. Iar extratereștrii sunt pe drum.

Părerea mea:

Din primul volum, am reținut mai ales cursa către Marte, paginile acelea fiind extraordinar de tensionate, de vizuale, de memorabile. Acest volum e aproape în întregime așa. E vizual, tensionat, memorabil, dar și extraordinar, înfricoșător… și așa mai departe, n-am să reiau lista superlativelor din introducere. Ideea e că simți că totul e real, că acesta e viitorul spre care ne îndreptăm, că o să apucăm niște vremuri în care diferența dintre lucrurile minunate și lucrurile oribile pe care omenirea le poate face e mai mare ca oricând. Dar toate aceste minuni și atrocități coexistă.

Adevărul fundamental pe care acest roman îl anunță este faptul că progresul nu poate fi oprit. Indiferent câtă împotrivire există, nanoboții, dronele și inteligențele artificiale vor deveni mai devreme sau mai târziu realitate. Unele dintre ele au devenit deja, indiferent dacă sunt sau nu o idee bună. Oamenii vor fi la un moment dat vulnerabili la hacking mintal. Mii de procesoare ascunse pe sub pământ vor dirija în viitor tot ce ține de infrastructură, utilități, buna funcționare a unui stat sau a unei regiuni. Asta înseamnă progres. Dar, pentru că oamenii sunt încă niște maimuțe evoluate care vor să dea cu bâta în vecin, toate aceste lucruri înseamnă și abuzuri.

Imaginați-vă o țară în care nu mai există morți accidentale pentru că sistemele automate de predicție pot face ca oamenii să se ferească instantaneu de pericol, mult mai rapid decât le-ar permite instinctele lor. Și apoi imaginați-vă o țară în care nu mai există revolte, pentru că oamenii cu gânduri periculoase sunt automat detectați și eliminați. Un cuțit e o unealtă… sau o armă. La fel și tehnologia. Acest lucru devine foarte clar atunci când citești Apusul.

În primele 200 de pagini este prezentată o tactică de război pe care vă las s-o descoperiți singuri… și care m-a lăsat pe mine profund tulburată (și a fost doar prima dintr-un lung șir de astfel de idei neliniștitoare). Mi s-a părut perfectă. Mi s-a părut îngrozitoare. Am considerat inițial că este o metodă minunată de a distruge pe veci ideea de război și apoi mi-am dat seama că este un lucru pe care nimeni n-ar trebui să aibă dreptul să-l facă.

Oare scopul scuză cu adevărat mijloacele? E moartea unui om justificată de salvarea altor mii? Milioane? Miliarde? Când și cum are cineva dreptul să ucidă? Sau să traumatizeze? Etică, morală, valori, pe toate ți le oglindește acest roman și te forțează să-ți descoperi limitele, hibele din gândire, punctele unde ți-ai călca toate credințele în picioare. E o provocare să-l citești, dar e una care merită.

Spuneam în recenzia primului volum că există posibilitatea ca în viitor, China și sistemul ei de guvernare să pară o opțiune viabilă. Acum am văzut cum arată meritocrația dusă la extrem. E oribilă, ca orice alt lucru uman dus la extrem. Inclusiv pacifismul poate fi exagerat până când devine o idee proastă, cum mi s-a părut că se întâmplă în cazul lui Diane, un personaj care m-a iritat extrem de mult. Da, în volumul acesta avem personaje mult mai bine conturate. Accentul nu e încă asupra lor, nici n-ar avea de ce să fie, dar ele au un rol mult mai important decât în primul volum.

Avem idei, atmosferă, întrebări, personaje…Și mai e și finalul extraordinar! De-a lungul ultimelor zeci de pagini ești spectatorul unei curse pe viață pe și moarte a întregii specii, o luptă care se desfășoară mult mai repede decât îți poți imagina. E incredibil, e monumental… și totuși, la finalul-final, când crezi că ai trecut prin toate stările, că nu te mai poate surprinde nimic, vine lovitura de grație. Dacă nu era trecut de miezul nopții când am terminat cartea, i-aș fi scris autorului ca să-l întreb când e gata volumul următor, pentru că voiam mai mult.

Din fericire, am avut ocazia să-l întreb luni, la Clubul de lectură Nemira, unde am discutat despre roman în prezența lui Adrian Mihălțianu. Am vorbit despre tehnologie, politică, ecologie, viitor, provocări în a scrie despre oameni-care-nu-mai-sunt-chiar-oameni, despre Marte, despre easter eggs și despre cum dincolo de toate atrocitățile, există totuși optimism… pentru că ar putea fi mult mai rău.

Vă recomand cartea din toată inima, pe mine m-a entuziasmat peste măsură. Mi-e greu să aleg doar o categorie de oameni cărora să le-o recomand, mi se pare un must read. O să încerc totuși să fiu obiectivă și să menționez că le-ar plăcea pasionaților de tehnologie care apreciază un roman plin de acțiune, cu multe planuri narative care se intercalează și cu o intrigă la nivel global… și chiar și dincolo de Pământ.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Apusul, le găsești pe blogurile:

În noiembire vom scrie despre Cele mai frumoase povestiri SF&F ale anului 2017. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Clubul de lectură Nemira: IT de Stephen King

Sunt o persoană pentru care frica e un partener constant. Deseori mă surprind gândindu-mă la cele mai rele scenarii posibile și încercând să găsesc strategii de a le face față. Majoritatea situațiilor pe care mi le imaginez sunt extrem de improbabile sau de-a dreptul ridicole, așa că deseori îmi consum neuronii degeaba, dar fac asta pentru că urăsc să mă simt neputincioasă. Așa am ajuns să-mi fie mereu teamă de necunoscut.

Prin urmare, m-am ferit foarte mult timp de romanele lui Stephen King, unde știam că întunericul ascunde monștri și că imposibilul devine realitate. Totuși, pentru că mi-am trăit toată viața fiindu-mi frică de orice ungher întunecat, am învățat de-a lungul timpului că lucrurile care mă fac fericită se află deseori imediat dincolo de frică. Așa că atunci când IT a fost aleasă pentru a fi discutată la clubul de lectură Nemira, am decis că e momentul să-mi înfrunt temerile și s-o citesc. Și am descoperit un autor înfricoșător de bun :)

Povestea:

Fiind vorba de un titlu foarte popular, care a apărut cu mult timp în urmă și a fost ecranizată de câteva ori, m-am gândit că poate nu e necesar s-o rezum. Dar dacă sunteți ca mine și evitați romanele „de groază”, atunci s-ar putea să știți că IT e „cartea aia cu clovnul și baloanele roșii” și cam atât. Citind-o, însă, am descoperit că e mult mai mult decât o carte cu un clovn.

Romanul spune povestea unui grup de copii din Derry, un loc în care canalele ascund o entitate întunecată care își face simțită prezența la fiecare 27 de ani și aduce cu ea un val de morți inexplicabile și de violențe gratuite. Cei șapte tineri sunt primii care au îndrăznit să înfrunte creatura. Mânați parcă de o forță mai presus de ei și înarmați doar cu credința de nestrămutat pe care doar copiii o dețin, gașca a reușit să se lupte cu Monstrul și să-l învingă.

Totuși, e posibil ca Răul să fi supraviețuit și să revină, așa că tinerii jură că se vor întoarce peste un sfert de secol, dacă morțile inexplicabile vor reîncepe. Dar ce șanse au ei acum, când au îmbătrânit și au uitat cum e să fii copil și să crezi în bine?

Părerea mea:

Bineînțeles, IT a fost o carte care s-a jucat cu nervii mei. Mai ales în timp ce citeam prima jumătate de roman, am avut multe momente când a trebuit să mă opresc. Pur și simplu nu puteam citi încă un episod traumatizant. Stilul lui Stephen King este foarte senzorial, foarte captivant, așa că simți că ești acolo, că ți se întâmplă ție toate acele lucruri. E o senzație de care e greu să scapi chiar și după ce ai închis cartea.

Dar IT e mult mai mult decât un roman care își propune să-ți dea coșmaruri. Da, e greu de citit, mai ales dacă ți-e teamă de necunoscut. Da, n-o să mai privești clovnii sau baloanele roșii ca înainte. Nici canalizările sau păianjenii. Dar dincolo de asta, este o carte despre prietenie și credință, despre forța care există în unitate și despre lucrurile pe care le pierdem atunci când „creștem mari”.

Ba mai mult, e o carte foarte luminoasă. Toate situațiile îngrozitoare sunt contrabalansate de momente frumoase, în care gașca de amici descoperă că nu sunt singuri pe lume, deși au fost respinși și chiar atacați de restul colegilor de clasă. Atmosfera romanului e foarte bine construită, sunt destule pauze de la orori. În plus, toate aceste momente de respiro o să te ducă cu gândul la propria copilărie. Chiar dacă n-ai crescut într-un orășel de provincie, aventurile copiilor sigur o să-ți trezească niște amintiri din lungile vacanțe de vară.

Personajele sunt foarte simpatice, foarte ușor de îndrăgit. Cel puțin cele pozitive, care sunt în mod clar evidențiate ca fiind de partea binelui. Cele negative sunt la rândul lor foarte negre, fără calități salvatoare. Și nu mă refer doar la Monstru, ci și la oamenii care îi fac, fără să știe, jocurile. Și deși prefer să citesc despre persoane cu mai multe nuanțe ale personalității, în acest roman funcționează foarte bine delimitarea lor strictă în bune și rele. Pentru că atunci când te confrunți cu o entitate supranaturală imprevizibilă, nu vrei să stai să te mai întrebi dacă nu cumva unul din oameni va trăda cauza celor buni.

Pe scurt, mă bucur mult că am citit romanul. N-o să pot face astfel de experimente prea des, a fost cam mult horror pentru mine, dar am descoperit o poveste extraordinară dincolo de momentele de groază, o poveste pe care aș fi putut-o rata dacă nu-mi învingeam frica. Până la urmă, e vorba de mult mai mult decât de un monstru înfricoșător, sunt lecții de viață care te pun pe gânduri. Și iubesc cărțile care mă împing spre introspecție.

Alte păreri:

Am discutat la clubul de lectură cu oameni care citiseră Stephen King mult mai mult decât mine și a fost plăcut să-i ascult povestind despre temele pe care el le abordează deseori, despre faptul că toate romanele se petrec în același univers interconectat și despre personajul scriitor care apare în toate cărțile sale. E fascinant să auzi oameni discutând cu pasiune despre poveștile care i-au impresionat.

Am vorbit și despre faptul că Stephen King, în ciuda celebrității sale, e un autor foarte subestimat. Lumea îl percepe ca pe un scriitor de horror și atât, considerând că romanele lui sunt destul de superficiale. Și eu aveam impresia asta, dar am descoperit o carte care m-a pus pe gânduri. Iar una dintre participante a menționat că pentru ea, romanele lui King sunt terapie, sunt povești la care se întoarce atunci când are nevoie să-și amintească lucrurile importante din viață.

Deși a fost una din întâlnirile în care am căzut de acord că am citit o carte bună, tot au existat păreri contradictorii: unora le-a plăcut existența celor două planuri temporale: cel plasat în copilăria personajelor și celălalt, care se petrece 27 de ani mai târziu. Însă alții ar fi preferat să ni se povestească doar despre acțiunile din tinerețea celor șapte. De asemenea, pentru unii a funcționat deznodământul, pe când alții nu au fost convinși de plauzibilitatea lui. Și, bineînțeles, fiecare a considerat diferite elemente ca fiind înfricoșătoare: fie cele paranormale, fie cele profund umane.


Așadar, dacă vă plac romanele despre prietenie, credință, curaj și copilărie, presărate cu puțin supranatural și cu o doză serioasă de horror, vă recomand IT. Dacă l-ați citit deja, sunt curioasă care a fost elementul care v-a plăcut cel mai mult?

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


#3evenimente de adăugat în calendar

După cum scriam aseară pe Facebook, eu cred că toamna începe cu adevărat o dată cu primul eveniment literar, care pentru mine a avut loc ieri. În cadrul librăriei Mihai Eminescu, autorii Tritonic ne-au spus câteva cuvinte despre cele mai recente apariții, dar și despre planurile lor pentru restul anului (fanii Stăpânului castelului vor avea parte de o surpriză plăcută cât de curând!).

Și pentru că ieri mi-am dat seama cât de mult mi-au lipsit astfel de întâlniri, dar și pentru că sunt un fan al evenimentelor literare, m-am gândit să vă recomand trei astfel de ocazii de a cunoaște autori faini și de a descoperi oameni pasionați de lectură. Am ales evenimente care au loc în București, deoarece prin capitală îmi fac eu veacul (și poate chiar ne întâlnim acolo!)

 

Sci+Fi Fest - 15&16 septembrie - Biblioteca Națională

Este a treia ediție a unui festival de știință și SF organizat de revista Știință și Tehnică. Evenimentul adună la un loc pasionați de automobile, inovatori, oameni de știință, dar și autori și cititori de science-fiction. De asemenea, e un eveniment care cuprinde expoziții interactive pentru toate vârstele :) (mai multe detalii găsiți aici)

 
scififest2018.jpg
 
 

Clubul de lectură Nemira #62 - 24 septembrie, ora 19:00 - Mansarda librăriei Cărturești Verona

Dacă nu ați participat niciodată până acum la un club de lectură, mai aveți 10 zile să (re)citiți IT. Nu de alta, dar e musai să veniți să discutăm despre volumul lui Stephen King!

Serios vorbind, un club de lectură e o experiență care o să vă ajute să realizați cât de diferit pot percepe mai mulți oameni aceeași carte, o să vă motiveze să citiți măcar o carte pe lună și o să vă determine să ieșiți din zona voastră de confort literar (cum fac eu luna asta, citind o carte horror, deși m-am ferit multă vreme de acest gen). Așadar, haideți să ne vedem luni, 24 septembrie în mansarda de la Cărturești! (mai multe detalii găsiți aici).

 
 
 

Întâlnire cu Anna Todd - 7 octombrie, ora 16:00 - Cărturești Carusel

Dacă sunteți fani ai seriei After sau dacă vreți să vedeți un autor străin venit în vizită în România, atunci acest eveniment e exact ceea ce vă trebuie! Anna Todd va discuta despre cărțile ei și va lansa un nou volum, Cele mai strălucitoare stele, așadar și dacă nu ați mai citit nimic semnat de ea, veți avea ocazia să descoperiți o serie nouă! (mai multe detalii găsiți aici)

 
 
 

Așadar, acestea ar fi recomandările mele de evenimente din București. Totuși, deși eu locuiesc în capitală, îmi ajung la urechi și vești de prin alte orașe, așa că vă recomand și festivalul de carte SF&F AntareSFest, care va avea loc la Brașov la începutul lunii octombrie (detalii aici). De asemenea, tot în prima săptămână din octombrie se desfășoară și FILIT, la Iași (detalii aici).


Despre cărți: 7 motive să participi la un club de lectură

Mâine are loc a 47-a întâlnire a Clubului de Lectură Nemira, care va împlini în martie patru ani. Și pentru că de-a lungul acestor aproape patru ani, am ajuns să mă oftic de fiecare dată când lipsesc, m-am gândit să vă povestesc de ce îmi plac atât de mult întâlnirile noastre.

event-club-lectura-nemira.JPG

1. Poți să vorbești despre cărți.

Da, pe bune, ăsta e primul meu argument și dacă tu ai în grupul de prieteni cel puțin o persoană care îți împărtășește pasiunea pentru citit, treci mai departe. Aceia dintre noi care am fost mai puțin norocoși știm că fiecare discuție despre câte o carte care ne-a plăcut se încheie după maximum două minute de monolog, când ne dăm seama că toți ne ascultă politicoși, dar cu privire goale. Asta în cazul fericit în care chiar ne ascultă.

La un club de lectură, însă, scopul întâlnirii e ca fiecare să-și spună părerea despre o carte, deci poți vorbi liniștit cât de mult vrei despre absolut orice detaliu care ți s-a părut fabulos și lumea chiar o să te asculte. Ba mai mult, n-o să apuci să monologhezi prea mult, pentru că imediat o să ți se răspundă. Ba chiar ai șanse ca lumea să-ți înțeleagă referințele literare ;)

2. O să cunoști oameni noi.

Nu garantez că toți oamenii pe care îi întâlnești la un club de lectură îți vor deveni cei mai buni prieteni, dar cel puțin cu o parte dintre ei o să-ți facă plăcere să stai de vorbă și la o bere, după ce întâlnirea s-a încheiat. Oricum, dacă n-ai prieteni... care să și citească, atunci o să-ți faci la un astfel de club. Și indiferent de cum arată viața ta socială, o să găsești aici oameni cu care să poți sta de vorbă și despre seriale, muzică sau orice altceva îți mai place. Inclusiv despre oamenii ăia nașpa care îndoaie colțurile paginilor cărților pe care le citesc.

3. O să afli și alte păreri.

Nu tuturor ne plac finalurile fericite. Sau poveștile de dragoste, personajele feminine sensibile, poveștile cu prea multă acțiune, introspecția sau atmosfera sumbră. Sau cărțile fără poze. Nu, scuze, la cărțile fără poze cred că suntem cu toții de acord. Oricum, ideea e că o să descoperi că nu tuturor le-a plăcut cartea despre care tu crezi că a fost o capodoperă. Sau că v-a (dis)plăcut aceeași carte din motive complet diferite. Și e sănătos să-ți dai seama că oamenii nu gândesc la fel și că asta e absolut minunat pentru că în jumătatea aia de oră în care ai luat apărarea personajului tău preferat ai avut parte de cel mai interesant dialog din ultima săptămână (sau poate doar îmi trebuie mie prieteni noi).

4. O să citești cărți pe care nu le-ai fi citit niciodată.

Indiferent de procesul prin care se alege cartea care va fi dezbătută la următoarea întâlnire a clubului tău, vei ajunge mai devreme sau mai târziu să citești fie o carte despre care n-ai auzit niciodată și care e complet diferită de ceea ce citești de obicei, fie o carte despre care ai auzit, dar crezi sincer că ai detesta-o dacă ai citi-o. Bine, există și varianta în care tu ești micul dictator care alege mereu cartea care trebuie citită, dar s-ar putea ca în acest caz, ceilalți să plănuiască o lovitură de palat și să aleagă și ei un volum. Oricum, vei ajunge să citești ceva nou. Și s-ar putea să-ți placă. Sau, dacă nu, măcar vei putea argumenta de ce cartea respectivă ar trebui arsă pe rugul rușinii.

5. O să citești mai mult.

Dacă ești genul de persoană care vrea să citească, dar nu prea are timp, o să vezi că un club de lectură o să te facă să-ți găsești timp, pentru că după două-trei întâlniri la care ai venit fără să fi citit cartea (da, se poate, nu e musai „să-ți faci tema”, că nu suntem la școală), o să începi să-ți dorești să participi mai activ la conversație și o să-ți găsești câteva ore din când în când ca să citești cartea.

Dacă ești genul de persoană care citește destul de des, o să vezi că după orice întâlnire la care sunt menționate vreo 2-3 titluri pe care nu le-ai citit, lista de cărți pe care îți dorești să le citești o să crească și o să tot crească... Din fericire, sigur nu ești singurul căruia i se întâmplă asta, ci chiar ești responsabil(ă) pentru că prin recomandările tale, ai lungit și tu lista altora, așa că vă puteți consola reciproc data viitoare când vă întâlniți.

6. O să-ți scoată din cap prostiile de la școală.

Că tot spuneam mai sus că nu suntem la școală... Ții minte comentariile alea literare din liceu pe care le toceam pentru bac? Când învățai pe de rost citate din romane pe care le detestai și trebuia să zici că Ion era un personaj complex? Ei bine, la un club de lectură poți să zici ce crezi tu cu adevărat. Și nu trebuie să-ți argumentezi părerea cu citate din doi critici morți, e de-ajuns că așa ți s-a părut ție. Și nici măcar nu trebuie să citești toată cartea, dacă după 10 pagini ai decis că e cea mai mare plictisitoare chestie din lume, vii și zici asta. E eliberator. Plus că, dacă se alege o carte a unui autor român, s-ar putea să descoperi că ăștia încă vii nu mai scriu toți despre țărani, ci unii chiar abordează subiecte mișto.

7. Poți să-i spui autorului în față ceea ce crezi despre cartea lui.

Bine, asta nu e valabil de fiecare dată, ci mai ales la autorii români, ușor de adus la o întâlnire a clubului, unde ai ocazia să-l întrebi ce naiba a vrut să spună, să-i zici în față că e un geniu literar sau că n-ar trebui să mai scrie vreodată sau pur și simplu să descoperi că și autorii sunt oameni ca toți oamenii și că dincolo de ceea ce au scris, au preferințe politice și gusturi dubioase la țigări.

În concluzie, dacă din articolul meu ai înțeles că am o viață socială egală cu zero și mă agăț de orice ocazie ca să îmi fac și eu niște prieteni, atunci ești psihologul meu și parcă te-am rugat să nu-mi mai citești blogul. Dar dacă te-am convins că un Club de Lectură e chiar o chestie faină, vino mâine, 27 februarie, în mansarda de la Cărturești Verona, unde o să discutăm despre romanul Arhanghelul Raul al lui Ovidiu Eftimie în prezența autorului, care ne va și citi câteva fragmente din ceea ce scrie acum, așa că ai ocazia să-i zici din timp că următorul lui roman o să fie nașpa/minunat.

event-club-lectura-nemira-47-poster.JPG