China Mieville

Recenzie: Regele șobolan de China Miéville

coperta-regele-sobolan.jpg

Povestea:

Saul se întoarce la Londra în casa tatălui său, doar pentru a descoperi că acesta este mort, fiind aruncat pe fereastră. Imediat, Saul devine principalul suspect și este arestat. Însă în aceeași noapte, un personaj misterios care se auto-intitulează Regele Șobolan îi face o vizită în pușcărie și îl ajută să evadeze.

Urmându-l pe Regele Șobolan, Saul pășește într-un univers paralel, suprapus peste al nostru, o lume pe care gunoiul și-a lăsat amprenta fetidă, o lume nu doar guvernată de mizerie, ci alcătuită din ea. Și totuși, Saul se integrează ușor în acest univers, sângele său de șobolan trezindu-se la viață, transformându-l din om într-o ființă pentru care Orașul nu mai are secrete, o ființă care poate să se strecoare neobservată prin toate meandrele și crăpăturile Londrei.

Dar moartea tatălui lui Saul este strâns legată de personajele acestei lumi noi, pentru că pe urmele șobolanilor se află un personaj care să hrănește cu propria grandomanie la fel cum Saul se hrănește cu resturi aflate în descompunere.

Părerea mea:

Cândva prin liceu, în clasa a 10-a sau a 11-a, am studiat la română estetica urâtului. Bineînțeles, „studiat” însemna scrierea unor comentarii după dictare, apoi amestecarea frazelor dictate în niște teme pentru acasă și regurgitarea lor la oră. Pe scurt, ceea ce am învățat atunci a fost, citez aproape exact: „Tudor Arghezi abordează estetica urâtului în operele sale: „Din bube, mucigaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Punct. Atât, asta e tot ce am aflat eu despre subiect în liceu. Adevărat, nu mi-a păsat suficient ca să mă informez mai mult. Dar în momentul în care ideea de „estetică a urâtului” mi s-a prezentat drept o înșiruire de termeni din familia urâtului, despre care afirmă voios autorul că le-a făcut frumoase, mi s-a părut ca o teoremă pe care cineva a omis cu bună știință s-o demonstreze, încercând să ascundă faptul că habar n-are cum. Așa că am învățat comentariul, l-am vomat de câte ori a fost nevoie și am depășit momentul.

Și apoi am descoperit cartea asta, am citit pagini și pagini în care mi se prezenta cealaltă față a monedei care e umanitatea, am văzut un Oraș construit pe ceea ce noi aruncăm nepăsători, am văzut mizeria și întunericul... și mi-au plăcut. Lucrurile au fost prezentate de așa natură încât să nu scârbească de dragul de a scârbi, ci au fost prezentate ca o realitate, ba mai mult, una care are o anume putere, un anume je ne sais quoi care îi dă forță, substanță, transformă lumea canalelor într-o lume nu doar coerentă, dar fascinantă, frumoasă, una care merită explorată prin intermediul personajelor care știu să se miște prin ea ca șobolanii prin canale.

În plus, pe lângă acest Oraș, această Londră făcută din umbre și miros greu de care m-am îndrăgostit, Miéville vorbește despre muzică. Mai precis, despre muzica jungle, un gen de muzică din familia drum'n'base. Dacă aș fi ascultat o piesă din acest gen înainte să citesc Regele șobolan, aș fi oprit-o după vreun minut, pentru că nu e genul meu. Acum s-ar putea să o apreciez mai mult, dar tot aș opri-o.

Totuși, tot timpul cât am citit romanul, am simțit muzica acestuia, am înțeles modul în care notele se îmbinau, am înțeles ceea ce muzica încerca să transmită. Și deși aș opri în continuare muzica, acum motivul e altul: înainte pur și simplu nu-mi spunea nimic, era doar zgomot ritmat, fără suflet. Acum i-am văzut sufletul în timp ce citeam, dar când ascult, nu-l mai găsesc. Înainte mi se părea goală, acum mi se pare fadă... și e uimitor că Miéville a reușit să facă asta!

Practic, pentru mine, Miéville a făcut două lucruri: a transformat gunoiul și mizeria într-o lume plină de forță și a transformat muzica jungle în poezie. A luat două lucruri pe care oricine le simte că sunt diametral opuse și le-a făcut să meargă împreună. A luat două lucruri din lumea care ne înconjoară, le-a transformat în cuvinte și a făcut cuvintele să picteze imagini vii, vibrante.

Citind, am simțit artistul la lucru, am simțit cum el modifică realitatea, făcând-o să spună ce vrea el să spună. L-am simțit sculptând lumea, dându-i forma pe care o voia. Citind, am văzut artă și n-am avut de ales decât să privesc și să mă minunez. M-am îndrăgostit de un oraș pe care nu-l voi cunoaște niciodată și de o muzică pe care n-o voi putea pricepe vreodată. E incredibil și e fascinant.

Însă ceea ce m-a fascinat cel mai mult a fost faptul că am mai citit un roman semnat de același autor, Orașul Ambasadei, și a fost cu totul și cu totul altceva. N-a fost doar alt gen, a fost alt stil, altă voce narativă. Știți caracatițele acelea care pot imita nu doar culoarea mediului, dar și textura lui, pot părea netede pe stânci, dar și pline de neregularități printre corali? Asta e senzația, că am întâlnit un scriitor care poate fi orice vrea el să fie. E mai mult decât cameleonic, pur și simplu știe să devină altcineva cu totul.

Căutând detalii despre el, am aflat că a declarat că vrea să scrie un roman în fiecare gen. Ei bine, dacă aceste două cărți ale sale care s-au tradus și la noi sunt un indicator, atunci e clar că îi iese. Și e și mai clar că vreau să-i descopăr și celelalte fețe, vreau să văd cât de departe poate merge această multifațetare. Vreau să văd nu numai cât de diferit poate să mai scrie, dar și cu ce idei poate să mai vină, pentru că pe lângă stilul fascinant, sunt și multe idei incredibile în poveștile sale.

Pe scurt, m-a vrăjit și îmi place atât de mult încât vreau să-l las s-o facă din nou. Și din nou. Și din nou. Și vă recomand și vouă să-l lăsați să facă asta, citind Regele șobolan!


Recenzie: Orașul Ambasadei de China Mieville

coperta-orasul-ambasadei.jpg

Povestea:

Pentru că în Universul fizic, denumit de China Mieville manchmal (cuvântul german pentru „câteodată”), viteza luminii nu poate fi depășită, oamenii călătoresc între lumi îndepărtate prin immer (cuvântul german pentru „întodeauna”), un alt plan al existenței unde funcționează alte reguli.

La marginea zonei cunoscute din immer se găsește Arieka, o planetă aflată sub conducerea Bremenului. Planeta e unică nu doar pentru că poate fi un punct de unde omenirea poate continua explorarea spațiului, dar și pentru că aici se găsește o rasă extraterestră cu un limbaj aparte. Ariekeii (sau Gazdele, cum le numesc locuitorii) au un Limbaj care nu exprimă idei sau concepte, ci e pur și simplu o oglindă a lumii, un fel de manifestare a lucrurilor prin vorbire.

Pentru ei, minciuna e ceva necunoscut și fără sens, ei nu sunt doar incapabili să gândească - și deci să vorbească despre - lucruri neadevărate, dar restricția se aplică și la lucrurile pe care nu le cunosc, cum ar fi navele spațiale, înainte de sosirea lor în lumea Gazdelor. Tocmai de aceea, venirea oamenilor e un prilej de a-și îmbogăți Limbajul.

Totuși, faptul că nu pot minți nu e singurul lucru deosebit la Limbajul lor: pentru ei, cuvintele nu au sens decât dacă în spatele lor există gânduri, există rațiune coerentă. Tocmai de aceea, ei nu pot dialoga cu niciun fel de robot sau automat. De asemenea, pentru că ariekeii au două voci pe care le folosesc simultan, Limbajul trebuie vorbit de doi oameni care nu trebuie numai să se sincronizeze ca doi actori care își cunosc foarte bine rolurile, dar trebuie să și empatizeze într-un fel, cei doi trebuie să devină o singură minte. Altfel, ariekeii nu îi aud/înțeleg.

Tocmai de aceea, singurii care pot vorbi cu Gazdele sunt Ambasadorii, entități formate din câte două clone umane crescute împreună și identice din aproape toate punctele de vedere. Totuși, atunci când Bremenul trimite un Ambasador alcătuit din doi oameni care nu sunt nici pe departe clone, Arieka va trece printr-o serie de schimbări care își vor lăsa amprenta adânc în cultura Gazdelor.

Părerea mea:

O să încerc să pun în cuvinte ceea ce cred despre acest roman, dar pe scurt, părerea mea ar putea fi rezumată printr-un „oaaaaaaaaa” admirativ, urmat de alte câteva jumătăți de onomatopee incoerente, dar articulate pe același ton, pentru că e un roman mind-blowing. Chiar am senzația că mi-a explodat creierul, sunt atât de multe idei faine înglobate în cartea asta încât încă încerc să-mi organizez gândurile... Mind-blowing!

În primul rând, povestea e narată la persoana I de către Avice, o cufundătoare în immer care începe să-și istorisească viața încă din copilărie. Și privită prin ochii unui copil, Arieka pare un loc magic, plin de ființe incredibile. Apropo, având în vedere că romanul nu e ilustrat, pun pariu că dacă luați oricare doi cititori și îi puneți să vă deseneze o Gazdă, nu vor ieși niciodată două desene identice, chiar dacă îi lăsați să studieze în detaliu romanul.

De asemenea, planeta e plină și de lucruri extraordinare, pentru că pe planeta Orașului Ambasadei, toate lucrurile sunt obținute prin biotehnologie. Totul e viu, dar funcțional, ceea ce mi se pare fabulos! Imaginați-vă că măștile de oxigen pe care oamenii trebuie să le poarte în exteriorul orașului lor sunt vii! Ca să nu mai zic de case vii, arme vii, aparate vii... totul e viu. Cât de fain e asta?!

Apoi, după ce m-am obișnuit cât de cât cu ideea că fiecare lucru e un organism viu modificat astfel încât să servească scopurilor creatorilor lor, intervine ideea Limbajului, ceva atât de diferit și de străin încât și acum îmi e de neînțeles. Pot să-i înțeleg efectele, în sensul că am înțeles că îi limita pe ariekei, care nu puteau să-l dezvolte decât dacă reușeau să creeze ei o realitate care să exprime ce aveau nevoie, dar nu pot spune că îl înțeleg cu adevărat. Ceea ce e fascinant, pentru că îți dă senzația aceea de străin, de extraterestru. Mieville creează o atmosferă foarte convingătoare.

Până la urmă, pentru mine limbajul înseamnă ceea ce înseamnă pentru fiecare om, adică nu mare lucru. Pur și simplu nu pot înțelege cum funcționează Limbajul Gazdelor și cu atât mai puțin nu pot înțelege modul în care noul Ambasador îi afectează. Nu vreau să dau spoilere așa că n-o să vă spun ce rol are acest nou Ambasador, dar e genul de lucru care vine să te destabilizeze după ce credeai că ai început în sfârșit să te obișnuiești cu niște idei.

Și dacă tot am ajuns la Ambasadori... Sunt doi oameni, dar de fapt e unul singur… sau nu? Au uneori păreri diferite, dar nu chiar. Relația adevărată dintre ei e un mister pentru toată lumea, nu ne putem baza decât pe aparențe și pe povești ale altor Ambasadori... Plus că toate problemele care derivă din faptul că e nevoie de două clone armonizate perfect sunt pur și simplu barbare. Pe undeva, am înțeles că sunt niște realități potențiale, dar a fost unul din cazurile în care m-am bucurat că așa ceva nu e real, pentru că e crunt.

De fapt, pe lângă sentimentul acela de fascinație pe care mi l-au dat ideile absolut superbe, celălalt sentiment predominant a fost cel de amărăciune pentru că povestea nu e nici pe departe una veselă. Omenirea nu înțelege Gazdele, nu cu adevărat. Putem comunica cu ei, dar nu le înțelegem modul de gândire pentru că nu le înțelegem Limbajul, nu știm cum funcționează el. Îl putem imita, ne putem preface că îl pricepem, dar de fapt, între cele două specii e o prăpastie enormă. Și tocmai pentru că nu înțelegem lucrurile, le distrugem.

Aș vrea să spun că rezultatul final e totuși ceva bun, că poate ariekeii au evoluat, dar nu sunt sigură de asta. Iar prețul plătit, răul pe care îl cauzează omenirea, toate scenele absolut sfâșietoare în care o lume întreagă suferă fizic și mental din cauza unui lucru aparent banal precum cuvintele... e ceva care n-are cum să te lase indiferent.

Tocmai de aceea m-am hotărât să adaug mai multe romane semnate de China Mieville pe Lista mea. Mi-a plăcut enorm modul în care și-a spus povestea, a reușit să mă cucerească prin idei, să mă țină lipită de carte prin acțiune, să mă facă să zâmbesc până și prin modul în care își numerotează capitolele (e foarte faină ideea, serios), a reușit să mă impresioneze prin scene extrem, extrem de intense și de puternice.

E genul acela de carte care te dă peste cap zile bune după ce o termini pentru că ideile sunt pur și simplu fabuloase, dar nici povestea nu se lasă mai prejos și își lasă amprenta asupra ta. Așadar recomand Orașul Ambasadei tuturor celor care caută ca prin lecturile lor să descopere lumi cu reguli stranii, dar bine gândite, lumi care să le dea acea senzație de fascinație pe care doar o carte bine scrisă ți-o poate da.