Cele treisprezece motive

Carte vs Film: Cele treisprezece motive

Am mai scris o recenzie volumului Cele treisprezece motive cu câțiva ani în urmă, dar acum, pentru că a apărut ecranizarea lui, l-am recitit după ce am văzut cele 13 episoade ale serialului.

Ceea ce e destul de ironic, pentru că mi se întâmplă foarte rar să recitesc vreun roman și atunci când am aflat prima dată despre poveste, n-am fost sigură dacă vreau sau nu să-o citesc. Mereu am fost foarte ușor de impresionat și mi-era teamă de o poveste care ar vorbi cu o sinceritate brutală despre sinucidere.

13-reasons-why.jpg

În cele din urmă, mi-am făcut curaj și am citit romanul, descoperind povestea unei tinere confuze și pierdute printre cei din jurul ei. Teoretic, Cele treisprezece motive este un roman care demonstrează că fiecare gest sau cuvânt spus poate avea consecințe inimaginabile. Spun teoretic deoarece mie mi-a lipsit ceea ce consideram cea mai interesantă parte a poveștii: consecințele gestului Hannei. Da, primim o mică mostră din aceste consecințe ale acțiunilor ei, deoarece Clay reacționează la gestul și la casetele ei, dar trăirile unui singur personaj mi s-au părut un lucru prea puțin de oferit cititorilor, aș fi vrut mai mult. Am văzut un potențial extraordinar care a fost pur și simplu ratat.

De aceea, atunci când am aflat că romanul va fi ecranizat, am avut îndoieli, temându-mă că voi regăsi o poveste incompletă. Însă atunci când am decis să văd cele 13 episoade ale serialului (și am stat o noapte întreagă trează pentru că pur și simplu nu mă puteam opri din privit), am descoperit exact ceea ce i-a lipsit romanului: povestea celorlalte personaje, modul cum sinuciderea Hannei și casetele le afectează. De asemenea, ca bonus, am descoperit și un Clay mai puțin pasiv, ceea ce mi-a plăcut și mai mult.

În mare, serialul urmează destul de fidel cartea și motivele Hannei, cu două excepții notabile. Povestea lui Courtney e mult mai intensă în serial, fiind mult mai dureroasă atât pentru ea, cât și pentru Hannah. A doua excepție este scena din final cu Brett, care e mult mai greu de privit decât a fost de citit. Mult mai greu! În rest, lucrurile sunt suficient de asemănătoare încât cei care au îndrăgit romanul să nu se simtă dezamăgiți, iar adăugirile, poveștile și reacțiile celorlalți sunt o adăugire bine-venită.

În continuare, sunt de părere că atât în cazul cărții, cât și în cazul ecranizării, decizia Hannei a fost doar a ei și că nimeni nu are dreptul s-o conteste pentru că fiecare om are propriile limite. Însă, pentru mine, serialul s-a simțit altfel. Mi-a fost mai ușor să empatizez cu Hannah, să-i accept durerea și confuzia și senzația de plutire în derivă, dar pentru că scenariștii au ales să spună o poveste puțin diferită. Din punctul meu de vedere, romanul evidențiază ideea că fiecare acțiune a cuiva are consecințe care nu pot fi întotdeauna bănuite și că un lucru minor duce la altul și la altul și tot așa până când lucrurile scapă de sub control. Serialul evidențiază legăturile dintre oameni, felul în care ei se influențează unul pe altul, dar și cât de ușor poate fi să-ți ascunzi trăirile, să joci teatru pentru a-i păcăli pe toți că ești bine.

Volumul Cele treisprezece motive mi s-a părut curajos pentru că aduce în prim plan o temă despre care ar trebui cu toții să vorbim: sinuciderea. Serialul vine și adaugă alte probleme nu neapărat specifice adolescenților: sexualitate, iubire, descoperirea identității și asumarea ei, anturajul și influența lui etc. Așa că mi se pare că romanul și-a îndeplinit misiunea, determinând cititorii săi să discute despre sinucidere, dar și să fie mai atenți la cei din jur. Serialul doar a propagat mesajul mai departe, aducând totodată și alte subiecte pe masă. Vi le recomand pe amândouă, în ce ordine preferați (deși v-aș recomanda să citiți întâi cartea, pentru ca apoi, cunoscând povestea în linii mari, să puteți fi mai atenți la detalii când vedeți serialul), dar nu vă apucați de ele seara dacă vreți să dormiți, ambele vă vor ține cu ochii lipiți de pagini/ecran.

Și vă recomand să discutați cu cei din jur despre ceea ce ați citit/văzut. Nu știi niciodată cine are nevoie să se simtă mai puțin singur, înțeles, apreciat, iubit... sau cine are pur și simplu nevoie de un prieten cu care să stea de vorbă.


Recenzie: Cele treisprezece motive

Atenție! Această recenzie conține spoilere. Multe și majore!

coperta-cele-treisprezece-motive.jpg

Povestea:

Hannah Baker decide să se sinucidă. Pentru ea, viața a devenit insuportabilă, nefericirea s-a adunat și s-a adunat, până când a ajuns să simtă că e pe fundul unei gropi din care nu mai poate ieși.

Însă înainte să-și ia adio de la lume, decide să analizeze modul în care a ajuns în această situație și descoperă că, de fapt, treisprezece oameni au împins-o pas cu pas pe drumul care a dus la decizia ei. Așa că înainte să moară, înregistrează cele 13 motive pe o serie de casete pe care le trimite primului „vinovat”, cu o amenințare destul de convingătoare care va face ca fiecare persoană de pe listă să le trimită mai departe.

La un moment dat, casetele ajung la Clay Jensen, baiatul care o plăcea în secret pe Hannah și care, chinuit de întrebarea Ce i-am făcut eu?, va asculta toate casetele în seara în care le-a primit. Alături de el, și noi vom afla motivele Hannei.

Părerea mea:

Cred că a scrie o recenzie pentru această carte va fi întotdeauna o provocare, deoarece romanul lui Jay Asher tratează un subiect care mie mi se pare că este considerat tabu în societatea prezentului: sinuciderea. De aceea, am citit câteva recenzii înainte s-o scriu pe-a mea pentru că am fost curioasă cum au văzut alții această carte. Și am găsit de mai multe ori paragrafe despre faptul că ceea ce spui îi afectează pe cei din jur, că ar trebui să te gândești la consecințele faptelor tale asupra celorlalți și, pe scurt, că nu e bine să fii răutăcios în mod gratuit. Bineînțeles că sunt de acord cu acest principiu, doar că nu mi s-a părut că asta e esența romanului, nu pentru mine.

E adevărat, am simțit că autorul încerca să ne convingă că nu știm ce impact pot avea faptele noastre asupra celorlalți și că mici nimicuri, adunate, pot deveni un bulgăre de zăpadă care să împingă pe cineva dincolo de limitele sale. Dar m-a mirat că nimeni (sau cel puțin niciun blogger pe care l-am găsit eu) nu a stat să se gândească puțin la ceea ce a făcut Hannah. Și nu, nu mă refer la sinuciderea ei.

Sinuciderea este, întâi de toate, un gest egoist. E un gest la care cineva recurge atunci când el sau ea nu mai face față, când el sau ea decide să renunțe. E un gest pe care cineva îl face fără să mai ia în calcul durerea cauzată celor din jur, sau chiar dacă îl ia asta în calcul, decide că durerea lui/ei personală e mai mare. Nu vreau să spun că asta e greșit, spun doar că sinuciderea e un gest care implică doar persoana respectivă, e ieșirea din scenă a lui/ei, și doar a lui/ei.

Tocmai de aceea mi s-a părut puțin ciudat faptul că alți cititori au considerat că ideea că acțiunile noastre au consecințele nefaste vine din ceea ce i-au făcut alții Hannei și că nimeni nu a luat în calcul casetele și ceea e reprezintă ele. Ceea ce încerc să spun e ca Hannah nu numai că s-a sinucis, dar a trimis acele casete, casete care acuză oamenii din jurul ei! Și dacă faptul că cineva a jignit-o tratând-o ca pe un obiect e nasol, imaginați-vă ce consecințe poate avea faptul că cineva te acuză aproape public că l-ai împins la sinucidere.

Și să zicem că asta nu m-a deranjat… (deși faptul ca știam că e vorba despre un roman în care o tipă acuză 13 oameni că au făcut-o să se sinucidă a fost motivul principal pentru care m-am ținut la distanță de cartea asta mai bine de un an de la apariție) Însă în momentul în care Hannah lasă să se înțeleagă faptul că fata la al cărei viol a fost martoră fără voie este aceeași fată pe care o acuza fără mila în primele casete mi s-a părut incredibil de ipocrit si meschin din partea Hannei. Și impardonabil.

Pe parcursul cărții, am încercat să mă pun și în locul Hannei, și in locul lui Clay. Dar în momentul în care am aflat că (spoiler!) Jessica a fost cea violata, am trecut imediat, fără să vreau, în pielea ei. Imaginați-vă puțin: tu ai fost violată, după care o fată se sinucide și îți trimite niște casete în care te acuză că ai contribuit la moartea ei. Apoi declară că a fost martoră la violul tău, că ar fi putut să intervină, să oprească lucrurile, sau, mai târziu, să-ți denunțe atacatorul... și ea a ales nu să tacă, ci să te acuze pe tine pentru un gest minor făcut cu luni în urmă.

N-am vrut nici măcar să iau în calcul posibilitatea ca Jessica să fi fost atât de beată în seara aia încât nici măcar să nu știe ca a fost violată, ci să afle totul de pe niște casete. În clipa în care am citit despre acea noapte, m-am gândit serios că daca Asher voia să spună o poveste despre consecințele faptelor noastre, atunci poate că povestea Jessicăi este cea care ar fi trebuit spusă.

Revenind la casetele Hannei... în final, n-am înțeles gestul ei. Nu sinuciderea, pe asta n-o poate înțelege decât persoana care o comite, nu-i contest motivele pentru că fiecare are limitele lui. Eu nu am înțeles de ce a trimis acele casete. Pe cine credea că va face să se simta vinovat? În mod evident, cei care au ranit-o prin gesturi mici vor crede că a exagerat și vor depași momentul. De fapt, chiar ni se demonstrează asta în roman, acesta fiind unul dintre elementele care mi-au plăcut.

Singurul afectat - și, de altfel, singurul personaj care mi-a plăcut - a fost Clay. El ținuse la ea. Paradoxal, el a fost singurul nevinovat din cei 13 destinatari ai casetelor. El era eroul pe cal alb, cel cu care Hannah putea vorbi. Cel care a ajuns prea târziu și s-a ales cu o respingere și cu o serie de casete care să-i adâncească suferința. Din nou mă întreb, gesturile cui au fost cele care au cauzat răni mai adânci? Ale celor 13 sau ale Hannei?

Nu o condamn pe Hannah pentru că s-a sinucis. O condamn pentru gestul de a trimite acele casete. Însă asta, din fericire, nu înseamna că acest roman nu e o carte bună. E o carte care te revoltă, care te face să o urăști pentru că e sinceră și pentru că are curajul să spună adevărului pe nume.

E adevărat că și pe mine, la fel ca pe alții, m-a făcut să mă gândesc la consecințele gesturilor noastre. Însă nu cred că Jay Asher se referea în primul rând la răutățile colegilor. Aceea era Hannah. Cred că el se referea la casete, cred că la asta a vrut să ne facă să ne gândim. Nu cred ca Hannah a fost marea victimă în acest roman. Cred că adevăratele victime au fost Jessica si Clay.

Dar mă alătur părerii generale și vă recomand să citiți cartea. O să vă revolte, o să o detestați în anumite momente, însă acesta deseori adevărul e dur și, în cazul acesta, e bine să fie spus.