Cartea de pe plaja

Cartea de pe plajă #5: Turnul (Sancti #3)

Ultima carte citită pe plajă și ultima carte a trilogiei Sancti :) Recenziile volumelor 1 și 2 le găsiți  aici  și  aici .

Ultima carte citită pe plajă și ultima carte a trilogiei Sancti :) Recenziile volumelor 1 și 2 le găsiți aici și aici.

Povestea:

După ce Liv a găsit Grădina Raiului și a eliberat Sacramentul, îndeplinind a doua parte a profeției Mala, sfârșitul zilelor pare să fi fost evitat. Însă molima care a decimat călugării din Citadelă s-a răspândit în tot orașul Ruina și riscă să infecteze și mai mulți oameni, acum că și Gabriel o are. Iar pentru Liv problemele nu s-au încheiat deoarece o dată cu revenirea la viață a deșertului, noua oază de verdeață devine încă o dată ținta unor oameni care caută comori.

Între timp, înapoi în SUA, telescoapele NASA încep să fie sabotate de extremiști creștini care le aseamănă cu Turnuri Babel moderne, iar ancehta acestor evenimente duce la descoperirea unei numărători inverse, însă nimeni nu știe ce se va întâmpla când numărătoarea se va opri... În plus, Harta Stelară mai are gravată o serie de hieroglife care anunță alte evenimente, printre care și sfârșitul zilelor.

Ce va însemna acest sfârșit? Va mai avea loc sau nu? Și dacă da, poate el însemna și un nou început?

Părerea mea:

Din nou am amânat citirea acestei cărți cât de mult am putut pentru că nu voiam termin trilogia, nu voiam să nu mai am niciun volum din serie pe care să-l aștept sau pe care să vreau să-l citesc. Totuși, pe parcursul celorlalte volume, Simon Toyne a reușit să mă facă să-i îndrăgesc personajele, în special pe Gabriel, așa că voiam să aflu dacă reușește să supraviețuiască against all odds.

N-o să vă spun ce se întâmplă cu el, în schimb o să vă spun că mi-a plăcut faptul că volumele sunt atât de bine legate între ele încât după câteva pagini, simțeam că terminasem volumul 2 cu doar câteva clipe înainte, îmi aminteam toate evenimentele, personajele, discuțiile și unde îmi lipseau detaliile din memorie, sunt destul de sigură că mi le furniza autorul în mod subtil pentru că n-am simțit nicio clipă că Simon își dă silința să-mi reamintească, dar nici nu cred că n-am reușit să uit chiar nimic.

Pe lângă acest detaliu de stil, mi-a plăcut enorm povestea în sine, în special finalul care a fost atât de frumos și de bine gândit și explicat încât, pe lângă faptul că m-a luat prin suprindere mai ales prin simplitatea lui, m-a făcut să regret de două ori mai mult gestul de a închide cartea. Chiar mi-ar plăcea să se întâmple așa ceva și în realitate, cred că ar face lumea nu neapărat un loc mai bun (deși îmi place să cred asta), dar cel puțin un loc mult mai interesant (și mi-ar plăcea încă un volum care să aibă loc în această lume transformată).

De-a lungul întregii trilogii, autorul a (re)interpretat miturile biblice într-un mod care mi sa părut nu doar fascinant, dar și foarte original. Dacă n-ar fi fost Citadela care să-mi amintească faptul că totul e ficțiune (recunosc, am căutat-o pe Google. Știam că nu există, dar a fost descrisă atât de veridic încât nu m-am putut abține să nu verific, just in case), mi-ar fi plăcut să cred în poveștile lui, mai ales pentru că explică într-un mod foarte interesant motivul pentru care bărbații sunt cei privilegiați în cardul religiei creștine (și chiar motivul pentru care ei au fost la putere atâtea mii de ani). Totuși, nu vă imaginați că e vorba de o carte plină de îndemnuri feministe, nu e cazul.

V-aș spune mai multe, dar nu vreau să vă stric plăcerea cu mai multe informații decât e cazul, așa că închei recomandându-vă trilogia. Depinde foarte mult ce definiție aveți voi pentru cărțile „de vară”, dar dacă această definiție implică romane captivante, pe care să nu vrei nici să le lași jos, dar nici să se termine, atunci trilogia Sancti e perfectă pentru vară!


Cartea de pe plajă #4: Împărțirea la zero

Deși m-am întors acasă ieri, au fost câteva cărți pe care le-am citit pe plajă și cărora n-am apucat să le scriu recenzia, așa că am să vorbesc despre ele săptămâna asta, din vârful patului meu propriu și personal :))

M-am tot întrebat cum să prezint această carte având în vedere că fiecare poveste mi-a plăcut în felul ei, dar dacă începeam să vorbesc despre fiecare în parte, inevitabil urma să vă dau spoilere. Așa că m-am hotărât să aleg una singură, dar apoi a trebuit să aleg efectiv. Și toate mi-au plăcut, fiecare în felul ei, pentru că sunt extrem de diverse nu doar ca subiect, dar și ca abordare.

Într-un singur volum, Ted Chiang ne plimbă din Babilonul antic în care turnul către Rai e în plină construcție și până în viitorul apropiat sau îndepărtat, în care omenirea învață să-și înnăbușe instinctele și să ignore frumusețea exterioară; temele variază de la motive biblice până la cea mai abstractă matematică sau până la modul cum limbajul ne influențează felul de a fi... Și stilurile sunt la fel de variate, de la povești cursive la unele fragmentate, cu schimbări de perspective, de la articole din reviste până la o poveste care se construiește in interviuri... Fiecare poveste e fascinantă în felul ei, așa că nu mi-a fost ușor să aleg.

Inițial, m-am hotărât să las autorul să aleagă în locul meu și să vă povestesc câte ceva despre Împărțirea la zero, textul care dă titlul volumului. Însă în original, volumul purta numele unei alte nuvele, și anume Povestea vieții tale, care îmi plăcuse enorm, daaaar subiecul este comunicarea cu extratereștrii și mi-am dat seama că am tot vorbit despre asta în ultimele mele recenzii. Așa că, în final, am ales Înțelegere, pentru că vorbește despre ceva fundamental uman: dorința de mai mult sau mai bine.

Povestea:

Leon murise înecat, prins sub gheață. Și apoi a fost salvat, iar creierul său a fost vindecat folosind un tratament experimental. Dar tratamentul a făcut mai mult decât să-l vindece, i-a „îmbunătățit” creierul, astfel încât acum IQ-ul lui a crescut substanțial. Apoi, cercetătorii îi mai administrează o doză și Leon devine un supra-om. Însă CIA încearcă să-l recruteze mai mult sau mai puțin forțat, așa că Leon fuge, folosindu-și mintea evoluată pentru a scăpa de urmăritori. Și pentru că acum poate gândi așa cum n-ar fi putut niciodată înainte, devine interesat de Cunoaștere, dorind să înțeleagă totul. Însă nu e singurul care a beneficiat de acest tratament, iar „fratele” lui are alte planuri.

Părerea mea:

La început, modul în care s-a comportat personajul, alegerile sale și chiar modul său de a gândi mi s-au părut firești în contextul dat. Văzând îmbunătățirile și avantajele noului său creier, mi s-a părut logic faptul că Leon a vrut mai mult pentru a putea să-și continue progresul, pentru a înțelege mai mult și mai bine. La fel de logic mi s-a părut și faptul că simțea că nu se poate integra în societate pentru că nu-i mai aparține:

„Dezvoltarea mea este limitată de inteligența celor din jurul meu și de interacțiunea restrânsă pe care mi-o permit cu ei. Îmi amintesc de conceptul de ren al lui Confucius: tradus inadecvat ca mărinimie, acea calitate care este chintesența umanității care poate fi cultivată doar prin interacțiune cu ceilalți, pe care un om solitar nu o poate manifesta. Este doar una din multele calități umane. Și iată-mă pe mine, printre oameni, oameni peste tot și nu este nici măcar unul cu care să interacționez.”

© Ted Chiang - Împărțirea la zero - Editura Nemira

Însă finalul oferă și o altă perspectivă asupra folosirii acestor aptitudini, una care te face să vezi totul din alt unghi pentru că pe lângă opțiunea îmbunătățirii personale, există opțiunea la fel de valabilă de a ajuta umanitatea să se ridice la rândul ei și deși și acest rol de protector e tot un mod de a-și satisface complexul de Dumnezeu, cel puțin dovedește mai puțină aroganță decât încercarea de a cunoaște totul pentru propriul uz (e un moment în care Leon descoperă ceva ce ar putea servi umanității, dar hotărăște să nu-l construiască deoarece ar necesita prea mult efort din partea lui. Totodată, păstrează informațiile pentru el).

Cred că până și modul în care am reacționat eu față de Leon și chiar față de „fratele” său demonstrează calitățile de scriitor ale lui Chiang, faptul că a reușit să-și facă personajele atât de veridice încât „normalii” să îl condamne pe Leon și să se îndoiască și de cel care și-a asumat rolul de protector.

Totuși, cred că, pe lângă idee, cel mai mult la această poveste mi-a plăcut ritmul. E lent la început și devine amețitor pe parcurs, devine din ce în ce mai greu de urmărit și parcă auzi cum rotițele din propriul creier accelerează ca să țină pasul, în armonie perfectă cu gândirea din ce în ce mai rapidă a lui Leon. Și dacă am avut atâtea de spus despre o povestire care nu e nici cea mai lungă, nici cea mai interesantă (după părerea mea) dintre cele 8 cuprinse în Împărțirea la zero, atunci cred că e evident că o să vă îndemn să citiți cartea pentru că e extrem de diversă și totuși, toate poveștile au ceva în comun: îți pun rotițele la lucru :)


Cartea de pe plajă #3: Curenții spațiului (Imperiul #3)

(în realitate, cartea are și o supracoperă cu o  ilustrație foarte faină , dar eu scot supracoperta atunci când citesc, așa că o lăsasem la pensiune...)

(în realitate, cartea are și o supracoperă cu o ilustrație foarte faină, dar eu scot supracoperta atunci când citesc, așa că o lăsasem la pensiune...)

Povestea:

Înainte ca Trantorul să reușească să unifice toate planetele locuite din Galaxie și să le integreze în Imperiul Galactic, au existat numeroase momente tensionate în care orice mișcare greșită putea delanșa cel mai mare război din istoria Galaxiei. Unul dintre aceste momente este cel în care un spațio-analist dispare în preajma Florinei, singura planetă unde crește planta numită kyrt, din care se produce cel mai rezistent și versatil material din lume.

Totuși, înainte să i se piardă urma, el lansase un mesaj destul de alarmist, deoarece descoperise că planeta ar fi în pericol. Însă Florina este o planetă aflată sub controlul și stricta supraveghere a Sarkului, care s-a îmbogățit de pe urma kyrtului și nu plănuiește s-o cedeze, în timp ce Trantorul dorește anexarea Florinei într-un mod care nu va determina celelalte planete independente să se întoarcă împotriva lui, așa că interesele locuitorilor Florine sunt ultimul lucru luat în calcul. Însă și ei au propriile planuri...

Părerea mea:

Ieri am încercat să pun în cuvinte motivele pentru care îl iubesc și îl recomand pe Asimov și nu sunt sigură că mi-a ieșit. Între timp, am mai terminat un roman scris de el (se citesc extrem de repede) și m-am hotărât să schimb puțin abordarea și să mă refer la modul în care cu o poveste pe care o citești în câteva ore, Asimov reușește să acopere destule subiecte încât să te pună pe gânduri zile în șir.

În primul rând, în mod evident, relația dintre Sark și Florina pune în evidență modul în care dorința de putere a unora poate duce la strivirea spiritului altora. Indigenii de pe Florina trăiesc în frică, fiind educați de mici să respecte Lorzii de pe Sark, în timp ce pe propia lume sunt ținuți la respect de patrule formate din mercenari. Mai mult, îndoctrinarea merge atât de departe încât conducătorii de pe Florina sunt localnici, care au fost însă duși pe Sark și educați în așa fel încât să se creadă ei înșiși superiori semenilor lor, în timp ce rămâneau inferiori Lorzilor. Ba mai mult, edililor și înalților funcționari de pe Florina le e refuzat dreptul de a avea urmași, și cum ei sunt cei mai inteligenți dintre ai lor, încet încet Florina devine o planetă de oameni simpli și temători, cu o educație precară, deci ușor de manipulat. Un plan simplu, dar de efect, care i-a asigurat Sarkului nu doar averi nemăsurate, ci și o poziție extrem de privilegiată în plan galactic.

Apoi, un alt element fascinant mi s-a părut experiența spațio-analistului, căruia îi este ștearsă memoria, fiind redus la nivelul unui sugar. În cardul prologului este povestit exact modul în care îi sunt distruse amintirile, iar starea de neajutorare a sa îți e transmisă și nu poți scăpa de ea minute bune. Iubesc tehnologia și avântul ei mi se pare unul dintre cele mai bune lucruri pentru omenire, însă domeniul acesta al manevrării amintirilor și al pătrunderii forțate în mintea cuiva mi se pare că ar trebui să rămână neexplorat. Nu pot defini o ființă umană, dar știu că amintirile și modul nostru de gândire e o parte importantă a ceea ce suntem, așa că manipularea gândurilor cuiva mi se pare echivalentul distrugerii unei persoane. Tocmai de aceea, lupta constantă a lui Rik cu propria sa minte, de unde trebuie să smulgă amintiri reprimate e extrem de impresionantă.

Desigur, mai e și partea politică a întregului joc de șah dintre Sark și Trantor, joc care are ca miză o întreagă planetă și toți locuitorii ei. Modul în care ambasadorii și înalții demnitari jonglează cu cuvintele și cu oamenii pentru a obține ceea ce vor e uneori impresinant, dar de cele mai multe ori e înspăimântător, mai ales pentru că sunt dese situațiile în care e dificil să îți dai seama cine e de partea binelui, ci pare că scopul e alegerea răului cel mai mic. Tocmai de aceea, mi-a plăcut faptul că Florina a avut și ea un cuvânt de spus, luându-i pe toți pe nepregătite și luându-și soarta în propriile mâini.

Și nu în ultimul rând, mi-au plăcut micile referiri la bătrânul Pământ, care au fost mult mai optimiste de această dată și deși universul lui Asimov este același în fiecare dintre romanele sale (excepția fiind „Zeii înșiși”), așa că toți cei care au citit romanele seriei Fundația știu ce se alege în final de planeta de origine a omului, acest roman ne oferă posibilitatea să sperăm la un viitor frumos pentru singura planetă radioactivă locuită din Galaxie.

Așadar, nu-mi rămâne decât să-mi reiau îndemnul: Citiți Asimov!


Cartea de pe plajă #2: O piatră pe cer (Imperiul #1)

Povestea:

Joseph Schwartz face un pas peste o păpușă uitată pe stradă fără să știe că în cealaltă parte a orașului Chicago, întâmplarea face ca un tânăr laborant să amestece exact proporțiile ideale de substanțe care pot produce destulă energie cât să mute materia pe axa timpului. Astfel, Schwartz ridică piciorul în Chicago-ul anului 1949 și îl pune jos în apropiere de Chica-ul anului 827 al Erei Galactice.

Fără să știe câți ani s-au scurs, pământeanul descoperă că planeta sa este doar una dintre multele existente în Imperiul Galactic, și chiar una dintre cele aflate foarte jos în ierarhie. Însă Pământul încă este deosebit dintr-un punct de vedere: este singura planetă radioactivă pe care există viață. Tocmai de aceea, doctorul în arheologie Bel Arvardan face o vizită pe bătrâna planetă.

Dar radioactivitatea nu e singurul lucru deosebit la pământeni, mult mai îngrijorătoare fiind credința lor fanatică în ipoteza că Terra ar fi leagănul civilizației omenești și că Imperiul trebuie înfânt, astfel încât Pământul să-și reia locul de lider al umanității. Și deși au mai existat revolte, de data asta, planul pământenilor ar putea într-adevăr să ducă la moartea oamenilor din întreaga Galaxie...

Părerea mea:

Recenziile care sunt cel mai greu de scris sunt cele pentru romanele pe care le iubesc. Vreau să scriu despre fiecare element în parte, dar nu vreau să dau spoilere, nici să mă lungesc, vreau să pun în cuvinte fiecare din zecile sau sutele de sentimente trăite de-a lungul lecturii și nu pot pentru că nu există cuvinte, vreau pur și simplu să am câte un exemplar din respectiva carte pentru fiecare ființă umană de pe Pământ, ca să pot să merg la fiecare și să-i vâr cartea sub nas, vorbind despre cât e de minunată până când rămân fără voce și chiar și atunci, vreau să folosesc orice mijloace rămase ca să conving lumea că acea carte trebuie citită. Și trebuie să iau senzația asta și s-o pun în câteva paragrafe. Mult noroc mie -_-

Nu citesc de mult timp și n-am citit multe cărți, dar chiar și așa, am găsit câteva astfel de romane. Sunt cele ale căror recenzii mi se par cele mai proaste pe care le-am scris vreodată. Pot da exemple, însă n-are sens acum pentru că din categoria romanelor pe care le-aș vârî sub nasul oricui știe să citească, romanele lui Asimov sunt o categorie aparte. Prima carte SF pe care am citit-o nu a fost scrisă de el. Am găsit în alte romane SF idei poate ceva mai faine ca ale lui, personaje ceva mai bine conturate, stiluri de scriere ceva mai bune din punct de vedere literar (sau cel puțin așa mi s-a părut mie, n-am studii în domeniu)... Pe scurt, e loc de mai bine. DAR Asimov e genul de autor care te convnge să te apuci de SF. Pentru mine, e simplu, dacă nu-ți place Asimov, nu-ți va plăcea niciodată SF-ul. Cărțile lui Asimov sunt nici mai mult nici mai puțin decât un gateway drug, genul de proză ușoară, dar fascinantă, care te face să vrei mai mult și să nu te mai oprești vreodată din citit.

O piatră pe cer este, dacă nu mă înșel, primul său roman SF publicat și în același timp, primul roman din seria Imperiul, serie care are loc în viitorul îndepărtat, la mult timp după ce omenirea a colonizat spațiul și planetele s-au organizat într-un Imperiu Galactic cu capitala pe Trantor. Tocmai de aceea, mi se pare că a vedea viitorul prin ochii unui pământean cu care putem să relaționăm e metoda ideală de a păși în lumea incredibilă pe care Asimov o crează și o extinde pe parcursul tuturor romanelor sale. Și încă de la început, ești lovit drept în plexul solar de ideea că în tot timpul scurs între acum și atunci, omenirea nu numai că a reușit să uite faptul că s-a extins pornind de pe Pământ, dar chiar ideea că omenirea ar fi apărut pe o singură planetă e considerată o teorie improbabilă și adepții ei sunt priviți ca niște paria ai lumii științifice.

Firul narativ al poveștii din acest volum e destul de simplu și mi se pare extrem de bine rezumat chiar de către Asimov, prin vocea unuia dintre personaje:

„Noi trei, de unii singuri, am descoperit o imensă conspirație împotriva omenirii. Tot singuri l-am prins pe conducătorul conspiratorilor și l-am adus la judecată. Ca într-un film, în care eroii atotbiruitori apar exact la timpul potrivit. De obicei acesta e finalul. Numai că, în cazul nostru, acțiunea a continuat, iar noi am constatat că nu ne crede nimeni. Asta nu se întâmplă în filme, nu?”

© Isaac Asimov - O piatră pe cer - Editura Paladin

E exact cum spuneam mai sus, o poveste ușoară, dar care te intrigă suficient cât să vrei s-o urmărești. Pe de altă parte, decorul... lumea pe care o crează Asimov este exact viitorul pe care îl doresc întregii omeniri. Da, ca și Schwartz, regret că Pământul a decăzut și a fost uitat, regret că omenirea și-a îngropat originile și trecutul în groapa adâncă a ignoranței, dar viitorul omenirii ca întreg, independent de planeta de origine, e extrem, extrem de luminos și în același timp, are suficiente zone întunecate încât să existe aventuri minunate, intrigi politice superbe, oameni de care să te atașezi... pe scurt, viața nu e deloc plictisitoare, omenirea e încă faină, dar multe din visele noastre de acum ar deveni realitate dacă lucrurile ar decurge așa cum și-a imaginat Asimov.

Și, dincolo de toate astea, romanul te lasă cu o întrebare care să te roadă mult, mult imp de-acum înainte: dacă în viitor, omenirea va uita de unde a plecat, atunci câte lucruri pe care le știau oamenii din Antichitate au fost uitate în secolele scurse?

PS: Aș fi vrut să închei cu acea întrebare, dar mi-am recitit recenzia și normal că aș fi vrut să fie mult, mult mai convingătoare, așadar o să închei cu un exercițiu de imaginație: imaginați-vă că sunt lângă voi cu un megafon, prin care strig o singură frază: CITIȚI ASIMOV!


Cartea de pe plajă #1: Eon de Greg Bear

După cum v-am promis, azi o să vorbesc puțin despre romanul Eon, care n-a fost tocmai o carte citită la plajă, pentru că am început-o la București, dar am citit destul din ea de mult din ea aici cât să-și merite titlul de deschizătoare de sezon de lectură la plajă :))

mare2.JPG

Povestea:

Atunci când un asterioid își face apariția în Sistemul Solar, înscriindu-se pe o traiectorie în jurul Pământului, oamenii de știință consideră că e o oportunitate să-l studieze mai bine, însă atunci când testele lor preliminare le arată faptul că asteroidul este gol pe dinăuntru ca o geodă, ceea ce e o imposibilitate, toate datele sunt trecute sub tăcere și liderii omenirii se pregătesc pentru întâlnirea cu extratereștrii.

Asteoidul, în care se află un mediu de viață terestru, e împărțit în 7 compartimente, toate pustii, dar având între ele sisteme de transport, electricitate, ba chiar și orașe. Totuși, cel mai straniu lucru este faptul că ultimul compartiment este mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară... iar oamenii nu par să-i găsească sfârșitul nici după sute de kilometri. Însă lucrurile devin și mai neobișnuite atunci când într-un oraș este descoperită o bibliotecă în care există cărți de pe Pământ cu data de publicare aflată în viitor... și cărți de istorie care anunță că în curând, va izbucni un război care aproape va distruge rasa umană.

De aceea Patricia Luisa Vasquez, un om de știință cu un talent înnăscut, care se ocupa de partea teoretică a Universului văzut în mai mult de 4 dimensiuni (cele 3 spațiale și timpul), este adusă pe Piatră - numele dat asteroidului - pentru a-i ajuta pe cercetători să afle dacă într-adevăr Piatra vine din viitor și dacă da... unde au dispărut pietrenii?

Părerea mea:

După ce am citit Rendez-vous cu Rama, în care o altă civilizație ne ignoră complet și Solaris, în care oamenii și Oceanul nu aveau nimic în comun, deci contactul era imposibil, ipoteza că extratereștrii vom fi chiar noi mi s-a părut mult mai stranie prin simplitatea ei. În special prin filme, am mai întâlnit ideea că extratereștrii vor fi mai mult sau mai puțin umani - și vor vorbi engleza extrem de fluent - însă faptul că așa zisele ființe din altă lume vor fi chiar ființele din lumea noastră, dar venind din viitor, mi s-a părut o idee mult mai deconcertantă. Plauzibilă, dar mult, mult mai greu de acceptat decât niște omuleți verzi (nu mă refer aici la perspectiva de cititor, ci la cea a oamenilor care ar trăi pe pielea lor un asemenea eveniment).

Totuși, am avut parte și de o serie de extratereștii „adevărați”, ființe stranii care au evoluat complet diferit deoarece mediul lor le-a impus acest lucru. În special franții mi s-au părut interesanți: planeta lor era lovită foarte des de diverse corpuri cerești, astfel încât mare parte din populație era ucisă, prin urmare, ei și-au dezvoltat capacitatea de a se „contopi”, adică de a-și împărtăși unul altuia experiențele, astfel încât moartea unuia să nu însemne și pierderea sa.

De asemenea, fascinante au fost și descrierile tuturor locurilor de pe Piatră, în special descrierile orașelor. La început, am regretat faptul că autorul nu a colaborat cu un ilustrator astfel încât descrierile să vine însoțite și de imagini, însă mai apoi, mi-am dat seama că prefer să fac eu singură „munca” și să mă bucur de rezultat pentru că e ușor ca, pe baza cuvintelor, să-ți imaginezi ceva pur și simplu magnific.

Povestea în sine captivează de la prima până la ultima pagină, lumea de pe Piatră devenind mai complexă și mai suprinzătoare cu fiecare paragraf, așa că vă recomand să citiți romanul, în special vara, pentru că e ca o excursie adevărată într-o altă lume, o lume mai frumoasă pentru unii, mai tristă pentru alții, dar categoric, extrem de interesantă. În plus, penultimul capitol, cel în care e explicată semnificația titlului romanului este aproape o definiție a adevăratului explorator, a genului de persoană al cărei vis e să depășească limitele existente ale lumii sale și care e gata să sacrifice orice pentru asta. Aș recomanda cartea numai pentru acel capitol, dacă n-ar fi atât de faină și în rest!