Cartea de pe plajă

Cartea de pe plajă: Giganții adormiți

Acesta e un exemplu perfect de roman SF care te lasă cu o grămadă de sentimente și impresii amestecate. Mie mi s-a părut o carte faină și am apreciat multe elemente ale poveștii, dar i-am observat și lipsurile, așa că e ușor să-mi dau seama că Giganții adormiți n-are cum să fie pe gustul multora.

Pe scurt, ideea cărții e superbă și mi-a plăcut enorm modul cum e abordată, dar personajele nu mi-au trezit niciun interes. Stilul romanului - toată acțiunea e prezentată prin intermediul unor rapoarte și interviuri - e inedit și fascinant, pentru că reușește totuși să spună o poveste, dar e și foarte limitativ, tocmai pentru că e greu să empatizezi sau să te atașezi de vreun personaj.

Povestea:

O fetiță de 11 ani cade într-o groapă în pădure. E găsită câteva ore mai târziu, stând pe fundul gropii în palma gigantică a unei mâini de uriaș - o bucată dintr-o statuie? Un artefact antic? Nimeni nu știe.

Dar tânăra Rose devine un cercetător cunoscut care, ani mai târziu, conduce echipa care studiază palma. Așa descoperă faptul că e într-adevăr o bucată din ceva mai mare, dar ceva care n-a fost construit de oameni. Materialul din care e făcut artefactul e incredibil de rar pe Pământ și imposibil de modelat cu tehnologia existentă.

Încet-încet, echipa lui Rose începe să adune bucățile statuii, care e de fapt un robot imens, care încă funcionează. Însă liderul misiunii nu este cercetătoarea, ci un agent al guvernului american, care descoperă mult mai multe despre artefact și proveniența lui.

Părerea mea:

Inițial, nu mă așteptam ca întreaga carte să fie scrisă sub forma rapoartelor pe care le scrie agentul guvernamental. Ba chiar mă deranja puțin stilul destul de sec. Dar, pe măsură ce echipa lui Rose crește, am început să apreciez modul în care aflăm informații despre oamenii implicați, fără ca povestea să ne relateze pas cu pas ce se întâmplă. Nu e un stil des întâlnit și are multe limitări, însă pe parcurs devine din ce în ce mai interesant câte lucruri se pot transmite doar din interviurile agentului. Mie a ajuns să-mi placă.

Totuși, una dintre limitările acestei abordări este cea legată de personaje: aflăm motivațiile și reacțiile lor, așa cum le povestesc chiar ele sau așa cum le deduce agentul. Dar asta nu te ajută să cunoști cu adevărat un personaj, sau eu una n-am reușit să empatizez cu ei. Paradoxal, cel mai simpatic a devenit agentul, despre care aflăm cumva destul de multe și totuși nimic substanțial, dar care pare mânat de intenții bune. Practic, în carte găsim printre rânduri profiluri psihologice pentru toți oamenii implicați în proiect, îi avem disecați în detaliu și expuși în fața noastră, dar fără să le vedem sufletul. Despre agent nu știm mai nimic, nu se expune deloc, dar îi putem întrezări frânturi de suflet. Așa că, paradoxal, e cel mai „viu” dintre personaje.

Însă atmosfera compensează din plin această lipsă. Fascinația tuturor e aproape palpabilă și sentimentul de a fi acolo, de a lua parte la momentele în care fiecare descoperire cât de mică schimbă complet înțelegerea noastră despre Univers… e minunat, fabulos, te umple de entuziasm. Totul se schimbă la fiecare pas, cu fiecare nouă piesă de puzzle și senzația de a fi martor la așa ceva (chiar dacă ești doar dactilograful agentului sau o muscă pe perete) e suficientă cât să scuze orice lipsuri ale cărții.

Giganții adormiți nu e un roman ușor de îndrăgit de oricine, dar îl recomand celor care citesc cu plăcere cărțile lui Arthur C. Clarke, celor care sunt mai atrași de ideile unei povești și de dorința de a fi martor la ceva fenomenal, chiar dacă personajele sunt doar uneltele autorului. Aceia dintre voi cred că vor iubi acest volum.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Paladin sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.

Notă: Dacă ați citit deja romanul sau dacă vreți s-o faceți în viitorul apropiat, dacă vreți să aflați și alte păreri despre el sau pur și simplu să cunoașteți și alți cititori pasionați de SF, atunci vinerea viitoare, pe 20 septembrie, la ora 19:00, sper să ne vedem la Librarium TNB, unde are loc un club de lectură dedicat acestei cărți. Detalii în descrierea evenimentului de pe Facebook.


Cartea de pe plajă: Cinder (Cronicile lunare #1)

După cum am anunțat pe Instagram, azi dau startul la o săptămână în care mi-am propus să #recomand5cărți. Și vreau să încep cu Cinder, un roman SF pentru tineri, pe care am tot ezitat să-l citesc destul de mult timp. Deși sunt o mare iubitoare a cărților SF și caut mereu să descopăr noi volume din acest gen pe care să le pot recomanda celor care îl evită, îmi era teamă că n-o să-mi placă această poveste.

Nu prea sunt o fană a reinterpretărilor. Mi se pare că neavând la bază o poveste originală, e mai greu să mă impresioneze. Dar Cinder m-a surprins enorm pentru că nu e, așa cum credeam eu, doar basmul Cenușăresei cu un android ca protagonist, ci e o poveste aproape complet diferită, foarte originală, care face ca micile similarități cu basmul original să pară simpatice, nu lipsite de inspirație.

Povestea:

Cinder este o fată care a supraviețuit unui grav accident de planor, în urma căreia a fost transformată în cyborg. Unul din picioarele ei și una dintre mâini sunt din metal, iar sistemul ei nervos este o combinație între biologic și artificial. În plus, Cinder nu-și mai amintește absolut nimic de dinainte de accidentul care a lăsat-o orfană.

A fost adoptată de o familie din Comunitatea Orientală, dar noul ei tată a fost ucis repede de letumoză, o boală necruțătoare, contagioasă, pentru care nu există niciun fel de antidot. Așa că Cinder a rămas în grija mamei ei vitrege, trebuind să muncească pentru a o întreține pe ea și pe cele două fiice ale ei.

Deși e considerată un paria de societate, părțile ei artificiale au ajutat-o pe Cinder să ajungă repede cel mai priceput mecanic din capitală. Dar atunci când prințul Kai o roagă să-i repare robotul și sora ei se îmbolnăvește, Cinder se va trezi prinsă într-un vârtej care o va forța să afle mai multe despre cine este ea cu adevărat.

Părerea mea:

După cum spuneam la început, povestea se bazează foarte puțin pe Cenușăreasa, având doar câteva elemente comune: numele protagonistei și legăturile ei de familie, implicarea unui prinț în viața ei și, mai târziu, un bal (și poate și un dovleac, rămâne să judecați voi cât de mult e sau nu caleașca pe care o cunoaștem). Dar cartea nu este deloc un basm despre o fată cuminte care primește ajutor pentru a deveni prințesă, ci este o poveste despre descoperirea rădăcinilor, dar și a felului adevărat în care funcționează lumea. Practic, și pentru Cinder, și pentru Kai, este povestea maturizării lor atunci când lumea li se întoarce cu fundul în sus.

Dar Cinder rămâne totuși un roman pentru tineri, așa că poate fi previzibil uneori (marea revelație din final mi s-a părut evidentă destul de devreme, dar micile detalii care au dus la acea revelație au fost surpinzătoare și bine construite), avem parte de insta-love și de un personaj negativ care se poartă mult mai copilăros decât m-aș fi așteptat. Însă, din nou, e o poveste despre maturizare, așa că sunt și câteva teme importante abordate: discriminarea, relațiile de familie, asumarea responsabilității și așa mai departe. Din punctul meu de vedere, echilibrul între plusurile și minusurile poveștii e suficient de reușit cât să-mi placă romanul.

Personajele sunt simultan interesante și impulsive, în sensul că mi-au plăcut deseori, dar au luat și niște decizii cel puțin grăbite alteori. Înțeleg ideea de a te arunca cu capul înainte atunci când situația o cere, dar poate nu o cere chiar mereu. Totuși, mi-a plăcut perspectiva de om bionic a protagonistei, la fel cum mi s-a părut interesant că avem un personaj principal care e mecanic (și promisiunea unui viitor protagonist hacker). Din punct de vedere al elementelor SF, e o carte care le folosește bine, dar nu e atât de tehnică încât să-și sperie potențialii cititori.

Dacă tot am adus vorba de viitorii protagoniști, pentru că știam că fiecare carte e bazată pe câte un basm, mă așteptam ca poveștile fetelor să se încheie în volumele lor și doar universul în care are loc povestea să fie unul comun. Dar nu, Cinder are un final abrupt, care m-a făcut să vreau să citesc continuarea cât mai repede. Așa că dacă vă plac cărțile pentru tineri sau reinterpretările pline de originalitate ale basmelor clasice, vă recomand cu drag această serie pe care abia aștept s-o continui.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Epica sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Cartea de pe plajă: Prăbușirea imperiului de John Scalzi

Recitindu-mi articolele mai vechi de pe blog, am descoperit că avusesem o rubrică de recenzii ale cărților citite la plajă, pe care am decis s-o „readuc la viață”. Nu că ar fi vreo diferență între recenziile „normale” și cele ale cărților citite în concediu, dar îmi place să-mi reamintesc de atmosfera de relaxare de la mare.

Cât despre romanul acesta, a fost primul volum SF pe care l-am citit după o pauză destul de lungă și mi-a plăcut enorm. M-am simțit ca și cum aș fi revenit acasă, pentru că m-am reîntors într-o lume futuristică genială. Totuși, nu vreau să vă sperii, nu e un roman foarte complex. Are câteva concepte SF interesante, dar e ușor de urmărit și de persoane care nu sunt pasionate de științele exacte. Dacă vreți să citiți câteva citate faine, le găsiți pe Story-urile mele de pe Instagram.

Povestea:

În viitor, omenirea va descoperi Fluxul, un sistem care le permite să călătorească prin galaxie mult mai repede decât viteza luminii. Dar Fluxul e asemănător cu o cale ferată: nu se poate ajunge decât acolo unde merge el. Și uneori, acesta se modifică, izolând o parte din oameni de restul Interdependenței. Așa s-a pierdut Pământul, deschiderea Fluxului dispărând din apropierea Terrei.

Acum, singura planetă locuită de oameni este Capătul. În rest, oamenii trăiesc în tot feluri de habitate artificiale, inclusiv pe Xi’an, stația spațială unde se găsesc cele mai multe ramuri ale Fluxului. Acolo trăiește Împăraxul și restul conducătorilor Interdependenței.

Însă Împăraxul curent e pe moarte, iar fiica sa, Cardenia, nu se aștepta să-i devină moștenitoare. Acum, ea trebuie să facă față tuturor responsabilităților, dar și faptului că Fluxul urmează să se modifice din nou, de data asta masiv, izolând toate habitatele unele de celelalte.

Părerea mea:

Ce m-a distrat cel mai mult în timp ce citeam Prăbușirea imperiului, a fost faptul că deși majoritatea personajelor sunt niște femei foarte puternice, mi s-au părut cumva masculine. Nu e neapărat vreun element care m-a făcut să cred asta în mod special, nu e vorba că nu sunt „suficient de feminine”, ci pur și simplu felul lor de a fi și de a gândi mi s-a părut că ar fi putut la fel de bine corespunde unui bărbat. Ceea ce nu-i neapărat un lucru rău, e interesant din perspectiva egalității între sexe. Dar mie mi-a fost greu să mă regăsesc sau să empatizez cu ele.

Mi-au plăcut mult, în schimb. Sunt niște femei aflate în poziții de putere, care știu cum să se impună. Sunt serioase, dure, puternice. Nu sunt perfecte sau indestructibile, dar știu să pară astfel. Nu au timp să-și creeze relații de durată, dragostea nu-și are locul în vocabularul lor, dar nici nu au nevoie de vreun bărbat pentru nimic. Sunt independente și le place așa. Nu sunt toate la fel, desigur, dar forța asta interioară pe care o posedă e o caracteristică pe care o au în comun.

În rest, atmosfera e una…. capitalistă. Mai exact, lumea influentă începe să afle că Fluxul urmează să se modifice, distrugând lumea așa cum e ea acum. Și toți înțeleg că mulți oameni vor muri. Dar aproape toți cei care știu sunt ocupați să-și asigure câștigul, fie el financiar sau, de cele mai multe ori, politic. Vor să iasă cât mai bine din asta, să obțină cât mai multă putere și influență la final. Oamenii de rând? Simple numere, masă de manevră. Cel mai important pare a fi profitul. Ceea ce, deși e foarte trist, e și foarte uman.

Altfel, cartea nu-ți lasă prea mult timp să pici pe gânduri. E foarte ușor de citit, are multe dialoguri (chiar faine), e foarte dinamică și captivantă și fix când te-ai încălzit, ai rămas fără pagini. Din fericire, e doar primul volum al seriei, așa că abia aștept continuarea, pentru a descoperi cum o să gestioneze personajele ceea ce le așteaptă.

Între timp, vă recomand Prăbușirea imperiului dacă vă plac poveștile oamenilor influenți, jocurile de culise și lumile super-tehnologizate ale viitorului. E o lectură potrivită și în concediu, dacă vă place să stați lipiți de o carte în vacanță, dar și prin metrou sau în pauze, pentru că are capitole scurte, care se citesc repede.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


#3cărți din bagajul meu

3 cărți de vacanță pe un rucsac

Pentru că am ajuns zilele trecute la mare, unde o să mai stau câteva zile, a trebuit să iau și câteva cărți cu mine. Desigur, am plecat de-acasă cu o sacoșă plină de romane, dar am ales să vă arăt #3cărți din bagajul meu pe care abia aștept să le citesc pe plajă.

Toate cele trei titluri sunt SF, deoarece recitirea întregului blog mi-a făcut poftă de a mă întoarce la genul meu preferat. Și am ales din bibliotecă o serie de romane cu o descriere care să-mi trezească imaginația, pentru că vreau să călătoresc în lumi cât mai fabuloase în timp ce mă relaxez la malul mării.

Înainte să vă prezint cărțile, sunt curioasă: voi ce cărți ați lua(t) cu voi în vacanță?


Prăbușirea imperiului de John Scalzi

Un imperiu întins pe mai multe planete care se va prăbuși? Instantaneu m-am gândit la seria Fundația și mi-am dorit cartea asta. Am și început s-o citesc și ador stilul autorului, e foarte direct și colorat, fără să fie vulgar. Momentan, îmi place mult și v-o recomand.

Totuși, e abia primul volum dintr-o serie, așa că sunt tare curioasă dacă finalul o să mă lase cu ochii în soare printr-un cliffhanger sau dimpotrivă, dacă o să mă facă foarte curioasă fără să mă frustreze 😉.

Detalii despre carte aici.

 

Cinder de Marissa Meyer

Dacă tot a apărut recent volumul al doilea al Cronicilor lunare, am zis că e momentul să citesc și eu primul volum, mai ales că-mi place mult ideea cărții: e o reinterpretare a poveștii Cenușăresei, doar că în rolul principal este un robot, nu o fată.

Sincer, iubesc volumele cu elemente SF care se adresează tinerilor, pentru că îmi doresc ca ele să-i facă să vrea să descopere acest gen, dar și că o să le demonteze prejudecățile cum că SF-ul înseamnă povești despre lupte în spațiu și atât.

Detalii despre carte aici.

 

Giganții adormiți de Sylvain Neuvel

Dacă primul roman din cele trei mi-a amintit de Fundația, acesta are un vibe de 2001: Odiseea spațială. Desigur, pare că va fi o poveste destul de diferită de cea a lui Clarke, dar premiza mi-a trezit nostalgia, așa că abia aștept să citesc romanul.

Și îmi place enorm coperta! Cerul înstelat, nuanța aia de albastru, totul e absolut superb! Sper ca și povestea să fie la fel de faină 😃.

Detalii despre carte aici.


Cumva, am reușit să-mi aleg #3cărți care se potrivesc foarte bine cromatic! Sper ca și poveștile lor să fie pe măsură și să se potrivească cu cheful meu de descoperit volume SF fascinante ❤


Cartea de pe plajă #5: Turnul (Sancti #3)

Ultima carte citită pe plajă și ultima carte a trilogiei Sancti :) Recenziile volumelor 1 și 2 le găsiți    aici    și    aici   .

Ultima carte citită pe plajă și ultima carte a trilogiei Sancti :) Recenziile volumelor 1 și 2 le găsiți aici și aici.

Povestea:

După ce Liv a găsit Grădina Raiului și a eliberat Sacramentul, îndeplinind a doua parte a profeției Mala, sfârșitul zilelor pare să fi fost evitat. Însă molima care a decimat călugării din Citadelă s-a răspândit în tot orașul Ruina și riscă să infecteze și mai mulți oameni, acum că și Gabriel o are.

Iar pentru Liv problemele nu s-au încheiat, deoarece o dată cu revenirea la viață a deșertului, noua oază de verdeață devine încă o dată ținta unor oameni care caută comori.

Între timp, înapoi în SUA, telescoapele NASA încep să fie sabotate de extremiști creștini care le aseamănă cu Turnuri Babel moderne, iar ancehta acestor evenimente duce la descoperirea unei numărători inverse, însă nimeni nu știe ce se va întâmpla când numărătoarea se va opri...

În plus, Harta Stelară mai are gravată o serie de hieroglife care anunță alte evenimente, printre care și sfârșitul zilelor. Ce va însemna acest sfârșit? Va mai avea loc sau nu? Și dacă da, poate el însemna și un nou început?

Părerea mea:

Din nou am amânat citirea acestei cărți cât de mult am putut pentru că nu voiam termin trilogia, nu voiam să nu mai am niciun volum din serie pe care să-l aștept sau pe care să vreau să-l citesc. Totuși, pe parcursul celorlalte volume, Simon Toyne a reușit să mă facă să-i îndrăgesc personajele, în special pe Gabriel, așa că voiam să aflu dacă reușește să supraviețuiască against all odds.

N-o să vă spun ce se întâmplă cu el, desigur. În schimb o să vă spun că mi-a plăcut faptul că volumele sunt atât de bine legate între ele încât după câteva pagini, simțeam că terminasem volumul 2 cu doar câteva clipe înainte. Îmi aminteam toate evenimentele, personajele, discuțiile și unde îmi lipseau detaliile din memorie, sunt destul de sigură că mi le furniza autorul în mod subtil pentru că n-am simțit nicio clipă că Simon Toyne își dă silința să-mi reamintească anumite lucruri, dar nici nu cred că n-am reușit să uit chiar nimic.

Pe lângă acest detaliu de stil, mi-a plăcut enorm povestea în sine, în special finalul care a fost atât de frumos și de bine gândit și de fain explicat încât, pe lângă faptul că m-a luat prin surprindere mai ales prin simplitatea lui, m-a făcut să regret de două ori mai mult gestul de a închide cartea. Chiar mi-ar plăcea să se întâmple așa ceva și în realitate, cred că ar face lumea nu neapărat un loc mai bun (deși îmi place să cred asta), dar cel puțin un loc mult mai interesant (și mi-ar plăcea încă un volum care să aibă loc în această lume transformată).

De-a lungul întregii trilogii, autorul a (re)interpretat miturile biblice într-un mod care mi sa părut nu doar fascinant, dar și foarte original. Dacă n-ar fi fost Citadela care să-mi amintească faptul că totul e ficțiune (recunosc, am căutat-o pe Google. Știam că nu există, dar a fost descrisă atât de veridic încât nu m-am putut abține să nu verific, just in case), mi-ar fi plăcut să cred în poveștile lui, mai ales pentru că explică într-un mod foarte interesant motivul pentru care bărbații sunt cei privilegiați în cardul religiei creștine (și chiar motivul pentru care ei au fost la putere atâtea mii de ani). Totuși, nu vă imaginați că e vorba de o carte plină de îndemnuri feministe, nu e cazul.

V-aș spune mai multe, dar nu vreau să vă stric plăcerea oferindu-vă mai multe informații decât e cazul, așa că închei recomandându-vă trilogia. Depinde foarte mult ce definiție aveți voi pentru cărțile „de vară”, dar dacă această definiție implică romane captivante, pe care să nu vrei nici să le lași jos, dar nici să se termine, atunci trilogia Sancti e perfectă pentru vară!