Cartea de pe plajă

#3cărți din bagajul meu

3 cărți de vacanță pe un rucsac

Pentru că am ajuns zilele trecute la mare, unde o să mai stau câteva zile, a trebuit să iau și câteva cărți cu mine. Desigur, am plecat de-acasă cu o sacoșă plină de romane, dar am ales să vă arăt #3cărți din bagajul meu pe care abia aștept să le citesc pe plajă.

Toate cele trei titluri sunt SF, deoarece recitirea întregului blog mi-a făcut poftă de a mă întoarce la genul meu preferat. Și am ales din bibliotecă o serie de romane cu o descriere care să-mi trezească imaginația, pentru că vreau să călătoresc în lumi cât mai fabuloase în timp ce mă relaxez la malul mării.

Înainte să vă prezint cărțile, sunt curioasă: voi ce cărți ați lua(t) cu voi în vacanță?


Prăbușirea imperiului de John Scalzi

Un imperiu întins pe mai multe planete care se va prăbuși? Instantaneu m-am gândit la seria Fundația și mi-am dorit cartea asta. Am și început s-o citesc și ador stilul autorului, e foarte direct și colorat, fără să fie vulgar. Momentan, îmi place mult și v-o recomand.

Totuși, e abia primul volum dintr-o serie, așa că sunt tare curioasă dacă finalul o să mă lase cu ochii în soare printr-un cliffhanger sau dimpotrivă, dacă o să mă facă foarte curioasă fără să mă frustreze 😉.

Detalii despre carte aici.

 

Cinder de Marissa Meyer

Dacă tot a apărut recent volumul al doilea al Cronicilor lunare, am zis că e momentul să citesc și eu primul volum, mai ales că-mi place mult ideea cărții: e o reinterpretare a poveștii Cenușăresei, doar că în rolul principal este un robot, nu o fată.

Sincer, iubesc volumele cu elemente SF care se adresează tinerilor, pentru că îmi doresc ca ele să-i facă să vrea să descopere acest gen, dar și că o să le demonteze prejudecățile cum că SF-ul înseamnă povești despre lupte în spațiu și atât.

Detalii despre carte aici.

 

Giganții adormiți de Sylvain Neuvel

Dacă primul roman din cele trei mi-a amintit de Fundația, acesta are un vibe de 2001: Odiseea spațială. Desigur, pare că va fi o poveste destul de diferită de cea a lui Clarke, dar premiza mi-a trezit nostalgia, așa că abia aștept să citesc romanul.

Și îmi place enorm coperta! Cerul înstelat, nuanța aia de albastru, totul e absolut superb! Sper ca și povestea să fie la fel de faină 😃.

Detalii despre carte aici.


Cumva, am reușit să-mi aleg #3cărți care se potrivesc foarte bine cromatic! Sper ca și poveștile lor să fie pe măsură și să se potrivească cu cheful meu de descoperit volume SF fascinante ❤


Cartea de pe plajă #5: Turnul (Sancti #3)

Ultima carte citită pe plajă și ultima carte a trilogiei Sancti :) Recenziile volumelor 1 și 2 le găsiți    aici    și    aici   .

Ultima carte citită pe plajă și ultima carte a trilogiei Sancti :) Recenziile volumelor 1 și 2 le găsiți aici și aici.

Povestea:

După ce Liv a găsit Grădina Raiului și a eliberat Sacramentul, îndeplinind a doua parte a profeției Mala, sfârșitul zilelor pare să fi fost evitat. Însă molima care a decimat călugării din Citadelă s-a răspândit în tot orașul Ruina și riscă să infecteze și mai mulți oameni, acum că și Gabriel o are.

Iar pentru Liv problemele nu s-au încheiat, deoarece o dată cu revenirea la viață a deșertului, noua oază de verdeață devine încă o dată ținta unor oameni care caută comori.

Între timp, înapoi în SUA, telescoapele NASA încep să fie sabotate de extremiști creștini care le aseamănă cu Turnuri Babel moderne, iar ancehta acestor evenimente duce la descoperirea unei numărători inverse, însă nimeni nu știe ce se va întâmpla când numărătoarea se va opri...

În plus, Harta Stelară mai are gravată o serie de hieroglife care anunță alte evenimente, printre care și sfârșitul zilelor. Ce va însemna acest sfârșit? Va mai avea loc sau nu? Și dacă da, poate el însemna și un nou început?

Părerea mea:

Din nou am amânat citirea acestei cărți cât de mult am putut pentru că nu voiam termin trilogia, nu voiam să nu mai am niciun volum din serie pe care să-l aștept sau pe care să vreau să-l citesc. Totuși, pe parcursul celorlalte volume, Simon Toyne a reușit să mă facă să-i îndrăgesc personajele, în special pe Gabriel, așa că voiam să aflu dacă reușește să supraviețuiască against all odds.

N-o să vă spun ce se întâmplă cu el, desigur. În schimb o să vă spun că mi-a plăcut faptul că volumele sunt atât de bine legate între ele încât după câteva pagini, simțeam că terminasem volumul 2 cu doar câteva clipe înainte. Îmi aminteam toate evenimentele, personajele, discuțiile și unde îmi lipseau detaliile din memorie, sunt destul de sigură că mi le furniza autorul în mod subtil pentru că n-am simțit nicio clipă că Simon Toyne își dă silința să-mi reamintească anumite lucruri, dar nici nu cred că n-am reușit să uit chiar nimic.

Pe lângă acest detaliu de stil, mi-a plăcut enorm povestea în sine, în special finalul care a fost atât de frumos și de bine gândit și de fain explicat încât, pe lângă faptul că m-a luat prin surprindere mai ales prin simplitatea lui, m-a făcut să regret de două ori mai mult gestul de a închide cartea. Chiar mi-ar plăcea să se întâmple așa ceva și în realitate, cred că ar face lumea nu neapărat un loc mai bun (deși îmi place să cred asta), dar cel puțin un loc mult mai interesant (și mi-ar plăcea încă un volum care să aibă loc în această lume transformată).

De-a lungul întregii trilogii, autorul a (re)interpretat miturile biblice într-un mod care mi sa părut nu doar fascinant, dar și foarte original. Dacă n-ar fi fost Citadela care să-mi amintească faptul că totul e ficțiune (recunosc, am căutat-o pe Google. Știam că nu există, dar a fost descrisă atât de veridic încât nu m-am putut abține să nu verific, just in case), mi-ar fi plăcut să cred în poveștile lui, mai ales pentru că explică într-un mod foarte interesant motivul pentru care bărbații sunt cei privilegiați în cardul religiei creștine (și chiar motivul pentru care ei au fost la putere atâtea mii de ani). Totuși, nu vă imaginați că e vorba de o carte plină de îndemnuri feministe, nu e cazul.

V-aș spune mai multe, dar nu vreau să vă stric plăcerea oferindu-vă mai multe informații decât e cazul, așa că închei recomandându-vă trilogia. Depinde foarte mult ce definiție aveți voi pentru cărțile „de vară”, dar dacă această definiție implică romane captivante, pe care să nu vrei nici să le lași jos, dar nici să se termine, atunci trilogia Sancti e perfectă pentru vară!


Cartea de pe plajă #4: Împărțirea la zero

Deși m-am întors ieri de la mare, sunt câteva cărți pe care le-am citit pe plajă și cărora n-am apucat să le scriu recenzia. Așa că am să vorbesc despre ele săptămâna asta, din vârful patului meu propriu și personal :))

Plănuind acest articol, m-am tot întrebat cum să prezint Împărțirea la zero, care este un volum de povestiri. Fiecare text m-a impresionat, dar dacă începeam să vorbesc despre ele rând pe rând, inevitabil urma să vă dau spoilere. Așa că m-am hotărât să aleg unul singur pe care să mă axez, dar apoi a trebuit să aleg efectiv. Și toate mi-au plăcut, fiecare în felul lui, pentru că sunt extrem de diverse nu doar ca subiect, dar și ca abordare.

Într-un singur volum, Ted Chiang ne plimbă din Babilonul antic, în care turnul către Rai e în plină construcție și până în viitorul apropiat sau îndepărtat, în care omenirea învață să-și înnăbușe instinctele și să ignore frumusețea exterioară. Temele variază de la motive biblice până la cea mai abstractă matematică sau până la modul cum limbajul ne influențează felul de a fi. Și stilurile textelor sunt la fel de variate, de la povești cursive la unele fragmentate, cu schimbări de perspective, de la articole din reviste până la o poveste care se construiește in interviuri... Fiecare poveste e fascinantă în felul ei, așa că nu mi-a fost ușor să aleg.

Inițial, m-am hotărât să las autorul să aleagă în locul meu și să vă povestesc câte ceva despre Împărțirea la zero, textul care dă titlul volumului. Însă în original, volumul purta numele unei alte nuvele, și anume Povestea vieții tale, care îmi plăcuse enorm, daaaar subiectul acelei povestiri este comunicarea cu extratereștrii și mi-am dat seama că am tot vorbit despre asta în ultimele mele recenzii. Așa că, în final, am ales Înțelegere, pentru că vorbește despre ceva fundamental uman: dorința de mai mult sau mai bine.

Povestea:

Leon a murit înecat, prins sub gheață. Dar a primit încă o șansă: creierul său a fost vindecat folosind un tratament experimental. Însă tratamentul a făcut mai mult decât să-l vindece: i-a „îmbunătățit” creierul, astfel încât acum IQ-ul lui a crescut substanțial.

Apoi, cercetătorii îi mai administrează o doză și Leon devine un supra-om. CIA încearcă să-l recruteze mai mult sau mai puțin forțat, așa că Leon fuge, folosindu-și mintea evoluată pentru a scăpa de urmăritori. Și pentru că acum poate gândi așa cum n-ar fi putut niciodată înainte, devine interesat de Cunoaștere, dorind să înțeleagă totul.

Dar Leon nu e singurul care a beneficiat de acest tratament, iar „fratele” lui are alte planuri.

Părerea mea:

La început, modul în care s-a comportat personajul, alegerile sale și chiar modul său de a gândi mi s-au părut firești în contextul dat. Văzând îmbunătățirile și avantajele noului său creier, mi s-a părut logic faptul că Leon a vrut mai mult pentru a putea să-și continue progresul, pentru a înțelege mai mult și mai bine. La fel de logic mi s-a părut și faptul că simțea că nu se poate integra în societate pentru că nu-i mai aparține:

„Dezvoltarea mea este limitată de inteligența celor din jurul meu și de interacțiunea restrânsă pe care mi-o permit cu ei. Îmi amintesc de conceptul de ren al lui Confucius: tradus inadecvat ca mărinimie, acea calitate care este chintesența umanității care poate fi cultivată doar prin interacțiune cu ceilalți, pe care un om solitar nu o poate manifesta. Este doar una din multele calități umane. Și iată-mă pe mine, printre oameni, oameni peste tot și nu este nici măcar unul cu care să interacționez.”

Însă finalul povestirii îți oferă și o altă perspectivă asupra folosirii acestor aptitudini, una care te face să vezi totul din alt unghi. Pe lângă opțiunea îmbunătățirii personale, pe care eu o consideram singura alegere logică, există opțiunea la fel de valabilă de a ajuta umanitatea să se ridice la rândul ei. Și deși și acest rol de protector e tot un mod de a-și satisface complexul de Dumnezeu, cel puțin dovedește mai puțină aroganță decât încercarea de a cunoaște totul pentru propriul uz (e un moment în care Leon descoperă ceva ce ar putea servi umanității, dar hotărăște să nu-l construiască deoarece ar necesita prea mult efort din partea lui. Totodată, păstrează informațiile pentru el).

Cred că până și modul în care am reacționat eu față de Leon și chiar față de „fratele” său demonstrează calitățile de scriitor ale lui Chiang, faptul că a reușit să-și facă personajele atât de veridice încât „normalii” să îl condamne pe Leon și să se îndoiască și de cel care și-a asumat rolul de protector.

Totuși, cred că, pe lângă idee, cel mai mult la această poveste mi-a plăcut ritmul. E lent la început și devine amețitor pe parcurs, devine din ce în ce mai greu de urmărit și parcă auzi cum rotițele din propriul creier accelerează ca să țină pasul, în armonie perfectă cu gândirea din ce în ce mai rapidă a lui Leon.

Și dacă am avut atâtea de spus despre o povestire care nu e nici cea mai lungă, nici cea mai interesantă (după părerea mea) dintre cele 8 cuprinse în Împărțirea la zero, atunci cred că e evident că o să vă îndemn să citiți cartea pentru că e extrem de diversă și totuși, toate poveștile au ceva în comun: îți pun rotițele din creier la lucru :)


Cartea de pe plajă #3: Curenții spațiului (Imperiul #3)

(în realitate, cartea are și o supracoperă cu o    ilustrație foarte faină   , dar eu scot supracoperta atunci când citesc, așa că o lăsasem la pensiune...)

(în realitate, cartea are și o supracoperă cu o ilustrație foarte faină, dar eu scot supracoperta atunci când citesc, așa că o lăsasem la pensiune...)

Povestea:

Înainte ca planeta Trantor să reușească să unifice în jurul ei toate planetele locuite din Galaxie și să le integreze în Imperiul Galactic, au existat numeroase momente tensionate în care orice mișcare greșită putea delanșa cel mai mare război din istoria Galaxiei.

Unul dintre aceste momente este cel în care un spațio-analist dispare în preajma Florinei, singura planetă unde crește planta numită kyrt, din care se produce cel mai rezistent și versatil material din lume. Totuși, înainte să i se piardă urma, el lansase un mesaj destul de alarmist în care anunța faptul că descoperise că planeta ar fi în pericol.

Însă Florina este aflată sub controlul și stricta supraveghere a unei alte planete, Sark, care s-a îmbogățit de pe urma kyrtului și nu plănuiește s-o cedeze. De asemenea, Trantorul dorește anexarea Florinei într-un mod care nu va determina celelalte planete independente să se întoarcă împotriva lui. Desigur,interesele locuitorilor Florine sunt ultimul lucru luat în calcul. Însă și ei au propriile planuri...

Părerea mea:

Ieri am încercat să pun în cuvinte motivele pentru care îl iubesc și îl recomand pe Asimov și nu sunt sigură că mi-a ieșit. Între timp, am mai terminat un roman scris de el (se citesc extrem de repede) și m-am hotărât să schimb puțin abordarea și să mă refer la felul în care reușește Asimov să acopere destule subiecte încât să te pună pe gânduri zile în șir cu o poveste pe care o citești în câteva ore.

În primul rând, în mod evident, relația dintre Sark și Florina pune în evidență modul în care dorința de putere a unora poate duce la strivirea spiritului altora. Indigenii de pe Florina trăiesc în frică, fiind educați de mici să respecte Lorzii de pe Sark, în timp ce pe propria lume sunt ținuți la respect de patrule formate din mercenari. Mai mult, îndoctrinarea merge atât de departe încât conducătorii de pe Florina sunt localnici, care au fost însă duși pe Sark și educați în așa fel încât să se creadă ei înșiși superiori semenilor lor, în timp ce rămâneau inferiori Lorzilor. Ba mai mult, edililor și înalților funcționari de pe Florina le e refuzat dreptul de a avea urmași, și cum ei sunt cei mai inteligenți dintre ai lor, încet încet Florina devine o planetă de oameni simpli și temători, cu o educație precară, deci ușor de manipulat. Un plan simplu, dar de efect, care i-a asigurat Sarkului nu doar averi nemăsurate, ci și o poziție extrem de privilegiată în plan galactic.

Apoi, un alt element fascinant mi s-a părut experiența spațio-analistului, căruia îi este ștearsă memoria, fiind redus la nivelul unui sugar. Nu e un spoiler, deoarece chiar în cardul prologului este povestit exact modul în care îi sunt distruse amintirile, iar starea de neajutorare a sa îți e transmisă și nu poți scăpa de ea minute bune. Iubesc tehnologia și avântul ei mi se pare unul dintre cele mai bune lucruri pentru omenire, însă domeniul acesta al manevrării amintirilor și al pătrunderii forțate în mintea cuiva mi se pare că ar trebui să rămână neexplorat. Nu pot defini o ființă umană, dar știu că amintirile și modul nostru de gândire e o parte importantă a ceea ce suntem, așa că manipularea gândurilor cuiva mi se pare echivalentul distrugerii unei persoane. Tocmai de aceea, lupta constantă a lui Rik cu propria sa minte, de unde trebuie să smulgă amintiri reprimate e extrem de impresionantă.

Desigur, mai e și partea politică a întregului joc de șah dintre Sark și Trantor, joc care are ca miză o întreagă planetă și toți locuitorii ei. Modul în care ambasadorii și înalții demnitari jonglează cu cuvintele și cu oamenii pentru a obține ceea ce vor e uneori impresionant, dar de cele mai multe ori e înspăimântător, mai ales pentru că sunt dese situațiile în care e dificil să îți dai seama cine e de partea binelui. Pare că de fapt, scopul e alegerea răului cel mai mic. Tocmai de aceea, mi-a plăcut faptul că Florina a avut și ea un cuvânt de spus, luându-i pe toți pe nepregătite și luându-și soarta în propriile mâini.

Și nu în ultimul rând, mi-au plăcut micile referiri la bătrânul Pământ, care au fost mult mai optimiste de această dată. Deși universul lui Asimov este același în fiecare dintre romanele sale (excepția fiind „Zeii înșiși”), așa că toți cei care au citit romanele seriei Fundația știu ce se alege în final de planeta de origine a omului, acest roman ne oferă posibilitatea să sperăm la un viitor frumos pentru singura planetă radioactivă locuită din Galaxie.

Așadar, nu-mi rămâne decât să-mi reiau îndemnul: Citiți Asimov!


Cartea de pe plajă #2: O piatră pe cer (Imperiul #1)

Recenziile care sunt cel mai greu de scris sunt cele pentru romanele pe care le iubesc. Vreau să scriu despre fiecare element în parte, dar nu vreau să dau spoilere, nici să mă lungesc. Vreau să pun în cuvinte fiecare din zecile sau sutele de sentimente trăite de-a lungul lecturii și nu pot pentru că nu există cuvinte.

De fapt, vreau pur și simplu să am câte un exemplar din respectiva carte pentru fiecare ființă umană de pe Pământ, ca să pot să merg la fiecare și să-i vâr cartea sub nas, vorbind despre cât e de minunată până când rămân fără voce și chiar și atunci, vreau să folosesc orice mijloace rămase ca să conving lumea că acea carte trebuie citită.

Și trebuie să iau senzația asta și s-o pun într-un articol. Mult noroc mie -_-

Povestea:

Joseph Schwartz face un pas peste o păpușă uitată pe stradă, fără să știe că în cealaltă parte a orașului Chicago, întâmplarea face ca un tânăr laborant să amestece exact proporțiile ideale de substanțe care pot produce destulă energie cât să mute materia pe axa timpului.

Astfel, Schwartz ridică piciorul în Chicago-ul anului 1949 și îl pune jos în apropiere de Chica-ul anului 827 al Erei Galactice. Fără să știe câți ani s-au scurs, pământeanul descoperă că planeta sa este doar una dintre multele existente în Imperiul Galactic, și chiar una dintre cele aflate foarte jos în ierarhie.

Însă Pământul încă este deosebit dintr-un punct de vedere: este singura planetă radioactivă pe care există viață. Tocmai de aceea, doctorul în arheologie Bel Arvardan face o vizită pe bătrâna planetă. Dar radioactivitatea nu e singurul lucru deosebit la pământeni, mult mai îngrijorătoare fiind credința lor fanatică în ipoteza că Terra ar fi leagănul civilizației omenești și că Imperiul trebuie înfânt, astfel încât Pământul să-și reia locul de lider al umanității.

Și deși au mai existat revolte, de data asta, planul pământenilor ar putea într-adevăr să ducă la moartea oamenilor din întreaga Galaxie...

Părerea mea:

Nu citesc de mult timp și n-am citit multe cărți, dar chiar și așa, am găsit câteva romane care m-au impresionat atât de mult, încât mi-e foarte greu să scriu despre ele. Sunt cărțile ale căror recenzii mi se par slabe, foarte slabe, uneori chiar cele pe care le-am scris vreodată. În plus, din această categorie a romanelor pe care le-aș vârî sub nasul oricui știe să citească, cărțile lui Asimov sunt o categorie aparte.

Prima carte SF pe care am citit-o vreodată nu a fost scrisă de el. Am găsit în alte romane idei ceva mai faine ca ale lui, personaje mai bine conturate, stiluri de scriere mai bune din punct de vedere literar (sau cel puțin așa mi s-a părut mie, n-am studii în domeniu…) Pe scurt, e loc de mai bine. Dar. Există un mare dar: Asimov e genul de autor care te convinge să te apuci de citit SF. Pentru mine, e simplu: dacă nu-ți place nicio carte de-a lui Asimov, nu cred că-ți va plăcea vreodată SF-ul în general. Din punctul meu de vedere, cărțile lui sunt nici mai mult nici mai puțin decât un gateway drug, genul de proză ușoară, dar fascinantă, care te face să vrei mai mult și să nu te mai oprești vreodată din citit.

O piatră pe cer este, dacă nu mă înșel, primul său roman SF publicat și în același timp, primul roman din seria Imperiul, serie care are loc în viitorul îndepărtat, la mult timp după ce omenirea a colonizat spațiul și planetele s-au organizat într-un Imperiu Galactic cu capitala pe Trantor. Și tocmai pentru că între momentul în care a fost scrisă cartea și momentul în care loc acțiunea se scurg mii de ani, mi se pare că a vedea viitorul prin ochii unui pământean care a călătorit în timp e metoda ideală de a păși în lumea incredibilă pe care Asimov o crează și o extinde pe parcursul tuturor romanelor sale.

Trăind experiențele lui Joseph Schwartz, ești lovit încă de la început de ideea că în tot timpul scurs între acum și atunci, omenirea nu numai că a reușit să uite faptul că s-a extins pornind de pe Pământ. Ba mai mult, faptul că oamenii au apărut pe o singură planetă e considerat o teorie improbabilă și adepții ei sunt priviți ca niște paria ai lumii științifice.

Povestea din acest volum e destul de simplă și mi se pare extrem de bine rezumată chiar de către Asimov, prin vocea unuia dintre personaje:

„Noi trei, de unii singuri, am descoperit o imensă conspirație împotriva omenirii. Tot singuri l-am prins pe conducătorul conspiratorilor și l-am adus la judecată. Ca într-un film, în care eroii atotbiruitori apar exact la timpul potrivit. De obicei acesta e finalul. Numai că, în cazul nostru, acțiunea a continuat, iar noi am constatat că nu ne crede nimeni. Asta nu se întâmplă în filme, nu?”

E exact cum spuneam mai sus, o poveste ușoară, dar care te intrigă suficient cât să vrei s-o urmărești. Pe de altă parte, decorul... lumea pe care o creează Asimov este exact viitorul pe care îl doresc întregii omeniri. Da, ca și Schwartz, regret că Pământul a decăzut și a fost uitat, regret că omenirea și-a îngropat originile și trecutul în groapa adâncă a ignoranței, dar viitorul omenirii ca întreg, independent de planeta de origine, e extrem, extrem de luminos și în același timp, are suficiente zone întunecate încât să existe aventuri minunate, intrigi politice superbe, oameni de care să te atașezi... pe scurt, viața nu e deloc plictisitoare, omenirea e încă faină, dar multe din visele noastre de acum ar deveni realitate dacă lucrurile ar decurge așa cum și-a imaginat Asimov.

Și, dincolo de toate astea, romanul te lasă cu o întrebare care să te roadă mult, mult timp de-acum înainte: dacă în viitor omenirea va uita de unde a plecat, atunci câte lucruri pe care le știau oamenii din Antichitate despre istoria lor au fost uitate pentru totdeauna în secolele scurse?

PS: Aș fi vrut să închei cu acea întrebare, dar mi-am recitit recenzia și normal că aș fi vrut să fie mult, mult mai convingătoare, așadar o să închei cu un exercițiu de imaginație: imaginați-vă că sunt lângă voi cu un megafon, prin care strig o singură frază: CITIȚI ASIMOV!