Carte vs Film

Carte vs Film: Bird Box Orbește

N-o să lungesc mult suspansul, concluzia e clară: cartea bate din nou filmul. Am așteptat să citesc mai întâi romanul, apoi am văzut ecranizarea și m-au dezamăgit destul de multe dintre modificările făcute, deși au fost și câteva aspecte care mi-au plăcut. Totuși, prefer să vă recomand să citiți Bird Box. Orbește.

Povestea:

Un val de sinucideri mătură lumea, începând din Rusia (sau din România, în film) și ajungând în cele din urmă și în SUA. Deși nu există nicio informare oficială, ipoteza acceptată unanim este că e vorba despre niște creaturi pe care dacă le vezi, o iei razna și te sinucizi (sau, în cazul romanului, începi să omori pe toată lumea din jur, apoi te sinucizi). Lumea începe să se baricadeze în case, punând ziare pe ferestre și ieșind afară doar cu ochii acoperiți.

Fix în perioada în care au apărut creaturile, Malorie a aflat că e însărcinată. Acum, trebuie să facă tot posibilul pentru a-și proteja sarcina. Reușește să rămână în viață timp de patru ani, până când decide să pornească în cea mai riscantă călătorie din viața ei: pleacă pe râu cu barca, legată la ochi.

Părerea mea:

Atât cartea, cât și filmul, au două fie narative: primul se concentrează pe Malorie din trecut, atunci când începe totul, când ea încearcă să-și găsească un cămin stabil și sigur. Al doilea se învârte în jurul lui Malorie din prezent, patru ani după apariția creaturilor. După ce a supraviețuit într-o casă din apropierea râului, Malorie decide să plece cu barca alături de Fată și Băiat, cei doi copii pe care i-a crescut.

Pe de-o parte, existența celui de-al doilea plan narativ diminuează puțin din suspans, pentru că știi că Malorie și copiii vor supraviețui tuturor situațiilor limită din trecut. Însă se compensează cu suspans din plin pentru că văzând-o pe protagonistă singură cu doi copii în prezent, nu poți decât să te întrebi ce s-a întâmplat cu ceilalți oameni alături de care și-a găsit adăpost atunci când au apărut creaturile.

Mare parte din acțiune se petrece fără ca personajele să poată vedea ceva, ceea ce e incredibil de palpitant în carte, când orice adiere de vânt e motiv de panică. Autorul știe cum să se joace cu simțurile tale și cum să transmită senzația aceea de panică: oare a fost o frunză sau o creatură? În film, însă, deși s-a încercat reproducerea senzației, e mult mai greu să redai vizual ideea că nu poți vedea. Am apreciat tentativele de a ne arăta cum arată lumea în spatele unei eșarfe pentru ochi, dar tensiunea din film nu se poate compara cu cea din carte.

De asemenea, nici personajele nu se compară. În roman, tot grupul supraviețuitorilor e frumos construit, fiecare are o personalitate destul de bine alcătuită. Filmul, însă, mi s-a părut că a pus prea mult accent pe Malorie și Tom, așa că personaje precum Don și Gary, deși prezente și la fel de importante, au devenit mai degrabă o schiță comparativ cu romanul. M-am atașat mai ușor de oamenii din carte, am empatizat mai mult cu ei.

Cât despre creaturi, nici cartea, nici filmul nu ni le descriu/arată și nici nu ne lasă să înțelegem dacă ele sunt cu adevărat reale sau nu. Totuși, romanul face mult mai ușoară îndoiala, te face să simți mult mai puternic ideea că poate totul nu e decât o glumă proastă, o psihoză în masă, că poate nu e nimic afară și lumea doar a luat-o razna fără motiv. În film, atunci când un om vede o creatură, i se modifică ochii, iar creaturile sunt totuși „anunțate” de o pală de vânt. Așa că deși nu le vedem, în film nu m-am îndoit o secundă că ar fi reale. În carte, în schimb, posibilitatea ca ele să nu existe e destul de plauzibilă (noroc cu povestirea inclusă la finalul cărții, care face creaturile mult mai veridice).

Romanul e foarte fain scris. Se citește repede, te face să simți atmosfera de teamă și incertitudine, are suspans din plin și personaje cu o psihologie bine pusă la punct. Mi-a plăcut mult să descopăr mai ales capitolele din prezent, să văd îndoielile și teama lui Malorie legată de cei doi copii și de cum a ales să-i crească. Și mi-a plăcut finalul, pentru că aveam nevoie de el după tot ce se întâmplase de-a lungul cărții.

Bird Box. Orbește e un roman destul de dur, care te pune față în față cu fragilitatea lumii noastre, cu ideea că există atât de multe moduri în care tot ce a construit umanitatea poate fi distrus. Și te forțează să simți neputința de a lupta împotriva a ceva ce nu cunoști și nu înțelegi, a ceva ce nici măcar nu poate fi cunoscut, studiat, înțeles. E un fenomen dincolo de rațiune și e groaznic să citești despre cum lumea se năruie, incapabilă să-i facă față. Dar e o poveste bună și bine scrisă, pe care o recomand tuturor iubitorilor genului thriller.

PS: Mi-a plăcut mult și titlul, are un sens foarte fain de-a lungul cărții. Și au reușit oarecum să-l redea și în film. De asemenea, în recenzia mea eu m-am concentrat destul de mult pe carte și pe ce nu mi-a plăcut în film, dacă vreți o analiză mai echilibrată o găsiți pe blogul lui Răzvan.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Corint sau din librării online precum Cartepedia sau Libris.


Carte vs Film: Cu drag, Simon

Mulțumită editurii Epica, ieri seară am avut ocazia să particip la avanpremiera filmului Cu drag, Simon. Și pentru că am reușit să termin cartea pe care e bazat filmul cu vreo 30 de minute înainte de vizionare, am putut să le compar destul de ușor. Pe scurt, concluzia mea e că ecranizarea respectă ideea romanului (și o pune în scenă foarte frumos), ambele spunând o poveste înduioșătoare, dar care probabil va crea controverse.

coperta-cu-drag-simon-tie-in.jpg

Povestea:

Simon Spier este un adolescent tipic. Are o familie care îl iubește, părinți înțelegători, prieteni cu care se simte bine... și un secret: e gay. Singura persoană care știe adevărul despre el e Blue, un coleg de școală aflat în aceeași situație. Însă cei doi nu se cunosc în realitate, ci doar corespondează anonim prin e-mail, Simon semnându-se Jaques.

Totuși, secretul lor e pe cale să iasă la iveală atunci când Simon uită să se delogheze din contul „lui Jaques” pe un computer din biblioteca școlii. Martin se așează imediat după el și îi descoperă conversațiile cu Blue, însă decide să nu spună nimănui, ci să-l șantajeze pe Simon pentru a putea obține o întâlnire cu Abby, una din cele mai bune prietene ale lui Simon.

Simon acceptă târgul propus de Martin și pornește astfel pe un drum de-a lungul căruia se va regăsi și accepta, înțelegând că schimbarea nu e neapărat un lucru rău.

Trailer:

 
 

Părerea mea:

Citind Simon și planul Homo Sapiens, am avut senzația că reintru în contact cu persoana care eram în adolescență. Mi-am amintit de perioada în care cea mai mare grijă din lume era aflarea id-ului de messenger al băiatului drăguț de la clasa paralelă și de anii în care ieșeam în parc sau la mec, pentru că n-aveam bani de cafenele. Mi-am amintit și faptul că toată perioada respectivă era de fapt o căutare a sinelui, cum fiecare încerca atitudini și stiluri noi ca să descopere cine e cu adevărat.

Exact despre asta sunt și cartea, și filmul. Despre găsirea și acceptarea identității, despre înțelegerea faptului că mereu vor exista oameni care te vor marginaliza pentru ceea ce ești și despre cum cel mai important lucru e să fi tu fericit cu tine însuți. E genul de poveste care te va face să te simți mai bine, mai ușor, mai împăcat în pielea ta. Ceea ce nu înseamnă că nu e o poveste cu un substrat profund. Subiectul romanului (și al filmului) este unul controversat, mai ales în România. Dacă n-ai mai citit până acum cărți despre subiecte LGBT, atunci aceasta o să-ți testeze limitele toleranței. Pentru mine, însă, povestea dintre Simon și Blue a fost frumoasă în inocența ei adolescentină și mi-am dorit să fie fericiți împreună pentru cât mai mult timp.

Așadar, cred că e evident faptul că mi-au plăcut personajele. Simon e adorabil pentru că îi pasă foarte mult de oamenii de jur, dar e imposibil să nu se lase acaparat de toate evenimentele tumultuoase din viața lui. Și restul prietenilor lui sunt memorabili. Nick, Leah și Abby sunt o gașcă alături de care mi-ar fi plăcut să cresc. Până și Martin, e, cumva, un personaj pe care mi-e greu să-l urăsc. Nu știu, poate vârsta e de vină, poate la 14 ani l-aș fi judecat altfel, dar mi s-a părut un puști care nu vrea să facă rău nimănui, dar care are un amalgam de emoții și de sentimente pe care încă nu știe foarte bine cum să le gestioneze. Ceea ce cred că e valabil pentru toate personajele.

Cât despre diferențele dintre film și carte... Nu sunt lucruri majore. În film, Simon are o singură soră, nu două. Leah are un crush puțin diferit. Adresa falsă de e-mail a lui Simon e alta (deși versurile din care e inspirată adresa de mail din carte se văd scrise lângă patul lui). Sunt mici detalii care, în ansamblu, nu mi se pare că schimbă nimic. Totuși, cartea are o atmosferă mai apropiată de ideea de povești dintr-un liceu, pe când filmul se simte mai mult ca o poveste de dragoste pentru tineri. Bineînțeles, mi-a plăcut mai mult cartea pentru că e mai ușor să înțelegi ce se întâmplă în mintea personajelor, dar filmul îi face cinste. E aceeași poveste, e la fel de înduioșătoare și de frumoasă.

În film, totuși, mi-a plăcut mult felul în care Simon și-l imagina pe Blue. Scenele respective au fost foarte fain gândite și filmate, la fel ca micul număr de dans din imaginația lui Simon. În schimb, m-au deranjat secvențele când ni se arată ce se tastează. Mai exact, în loc să fie o imagine statică, din perspectiva cuiva aflat în fața unui laptop, camera se mută o dată cu rândul care avansează. Mie mi-a dat o senzație de vertij, dar, așa sunt eu, am rău de mișcare de când mă știu. De asta cred că metroul e o minune: e singurul loc unde pot citi fără să mi se facă rău.

Revenind, dacă v-a plăcut romanul, o să vă placă și filmul. Iar dacă n-ați citit cartea, v-o recomand dacă vreți să descoperiți o poveste de dragoste adolescentină, care să vă reamintească de anii de liceu. Și dacă nu ați mai citit povești LGBT până acum, dați-i acestui volum o șansă: e suficient de simplu cât să nu vă arunce direct în mijlocul unei dezbateri înflăcărate, dar suficient de controversat cât să vă testeze limitele toleranței. Personal, vreau să felicit editura pentru curajul de a publica această carte pe piața de la noi. Și sper să fie citită în număr cât mai mare pentru că eu cred că avem nevoie și de astfel de povești ca să ajungem să devenim o societate lipsită de ură.

Cartea poate fi cumpărată din librării online precum Libris și Cartepedia.


Carte vs Film: Ready Player One

Prima ecranizare a unei cărți pe care am văzut-o vreodată a fost și prima mea dezamăgire cruntă: mi-am petrecut cea mai mare parte din timp mormăind iar și iar că scenariul nu respecta acțiunea din roman. Totuși, din când în când îmi place să mai dau o șansă filmelor făcute după cărți, pentru că efectele speciale evoluează foarte repede, calitativ vorbind (de fapt, pentru că speranța moare ultima). Însă și de data asta, pot spune încă de la început că verdictul e clar: cartea e mult mai bună!

Povestea:

Wade Watts e un puști care s-a născut după ce lumea reală a devenit un loc mizerabil. O dată cu terminarea combustibililor fosili, au venit crizele economice din care lumea nu și-a mai revenit. Acum, orașele sunt pline de oameni fără case și fără slujbe, dar nu și fără speranță.

Pentru că toți își găsesc evadarea în SISAO, o simulare virtuală a unui univers infinit, plin de posibilități. Acolo oamenii pot face orice și pot fi oricine. Regulile fizicii pot fi încălcate, poți zbura, poți pluti, există inclusiv magie. În plus, persoane care nu s-au întâlnit niciodată în viața reală pot să fie soți cu o relație veche de ani de zile.

Aceasta e lumea în care trăiește cu adevărat Wade, realitatea fiind doar o pauză deloc binevenită de la viața din SISAO. Însă tot acest stil de viață e pus în pericol în momentul în care James Halliday, creatorul simulării, moare.

Pentru că nu avea niciun moștenitor, averea și controlul complet asupra SISAO sunt lăsate prin testament celui care va reuși să descopere cele trei chei care deschid cele trei porți spre Oul de Paște ascuns. Mii se oameni pornesc în căutarea oului singuri sau în clanuri, dar nici corporațiile nu se lasă mai prejos, angajând oameni care să dezlege indiciile și să câștige cheile. Însă după 5 ani în care nimeni n-a reușit să descopere absolut nimic, entuziasmul a scăzut drastic... până când Wade găsește prima cheie.

Trailer:

 
 

Părerea mea:

O să încep cu cartea, pe care am citit-o într-o singură zi pentru că a fost pur și simplu extraordinară. Personal, n-am fost niciodată pasionată de jocuri video, dar înțeleg perfect atât nevoia de evadare din cotidian, cât și fascinația față de easter eggs și de detaliile obscure din cultura populară a fiecărui deceniu. Spre exemplu, n-am bănuit că în toate filmele Disney există cel puțin un Mickey Mouse până când n-am văzut un filmuleț despre asta. Dar deși informația în sine e complet inutilă, descoperirea acestui mic aspect m-a bucurat enorm. Așadar, o întreagă carte construită exact în jurul referințelor obscure și a secretelor ascunse la vedere n-avea cum să nu-mi placă.

În plus, mi-a plăcut romanul și din perspectiva de programator. Apare în carte ideea de piață neagră de unde se pot cumpăra programe de spart diverse baze de date, parole și altele. Ideea e foarte reală, există și în acest moment și e foarte realist redată. De asemenea, în roman sunt și câteva mențiuni scurte despre cum se puteau „programa” lumile noi din SISAO: utilizatorii foloseau un meniu pentru a selecta diverse detalii, cum ar fi ce clădiri își doresc să aibă pe planetă, ceea ce, din nou, e foarte real și foarte bine explicat. Nu e surprinzător că o carte scrisă în 2011 să „nimerească” atât de bine realitățile tehnologice de azi, dar mereu mă bucur ca un copil atunci când partea IT a unui roman e prezentată corect. Nu de alta, dar m-am cam săturat de ideea că programarea e un fel de magie voodoo în care un tip cu ochelari bate în taste până când interfața grafică foarte sexy îl anunță că a reușit să spargă sistemul.

Revenind la carte, m-a captivat complet cu ajutorul lumii SISAO, a personajelor și a mizei ridicate. Deși în joc nu poți muri cu adevărat, ci doar să-și fie resetat avatarul, povestea are destule momente tensionate. Moartea este o posibilitate chiar în lumea reală, există sacrificiu și prietenie și multe elemente care creează o poveste bună, plină de acțiune, dar care ridică și niște întrebări despre realitatea virtuală. Filmul, în schimb, pălește prin comparație. Prietenului meu - care nu citise cartea - i-a plăcut, dar mie mi s-a părut cam sec și am cam bombănit din nou despre schimbările față de carte. A început totuși să-mi placă spre sfârșit, sunt câteva scene emoționante în timpul marii bătălii finale.

Deși povestea e asemănătoare, probele pentru găsirea cheilor au fost mult modificate. Până la un punct, am înțeles că aveau nevoie de scene mai dinamice (o cursă de mașini în loc de dezlegarea unei ghicitori), de referințe mai cunoscute (The Shining în loc de WarGames), de mai puține probe. Dar mi-aș fi dorit să nu schimbe atât de ciudat ideea lui Halliday. În roman, omul a vrut doar să creeze un joc pentru a aduce din nou în atenția publică lucrurile care l-au fascinat pe el, filmele, cărțile și jocurile care i-au marcat lui tinerețea. Filmul spune, în schimb, o poveste despre regrete și importanța lumii reale. În sine, noul mesaj e ok, dar mi se pare un clișeu cam fumat, așa mi-a lăsat un gust amar.

Totuși, filmul în sine nu e rău. Doar că nu e nici memorabil. Va genera probabil câteva meme-uri interesante, dar nu este noul Matrix. Ceea ce e păcat, pentru că e bazat pe o carte absolut superbă, pe care v-o recomand cu drag! Și tocmai de aceea, vă ofer posibilitatea de a câștiga un exemplar al romanului Ready Player One dezlegând ghicitoarea de mai jos și completând formularul cu răspunsul corect. Concursul durează până pe data de 13 aprilie. Mult succes!

Indiciul pe care-l cauți se-ascunde chiar în ghicitoare,
Te va ajuta să găsești Ọul Cuvântul-cheie este: Parzival și răsplata cea mare.

Concursul s-a încheiat!

Vă mulțumesc tuturor pentru participare! Câștigătoare este Oana Andrei. Mai multe detalii găsiți în postarea de pe facebook.


Carte vs Film: Cele treisprezece motive

Am mai scris o recenzie volumului Cele treisprezece motive cu câțiva ani în urmă, dar acum, pentru că a apărut ecranizarea lui, l-am recitit după ce am văzut cele 13 episoade ale serialului.

Ceea ce e destul de ironic, pentru că mi se întâmplă foarte rar să recitesc vreun roman și atunci când am aflat prima dată despre poveste, n-am fost sigură dacă vreau sau nu să-o citesc. Mereu am fost foarte ușor de impresionat și mi-era teamă de o poveste care ar vorbi cu o sinceritate brutală despre sinucidere.

13-reasons-why.jpg

În cele din urmă, mi-am făcut curaj și am citit romanul, descoperind povestea unei tinere confuze și pierdute printre cei din jurul ei. Teoretic, Cele treisprezece motive este un roman care demonstrează că fiecare gest sau cuvânt spus poate avea consecințe inimaginabile. Spun teoretic deoarece mie mi-a lipsit ceea ce consideram cea mai interesantă parte a poveștii: consecințele gestului Hannei. Da, primim o mică mostră din aceste consecințe ale acțiunilor ei, deoarece Clay reacționează la gestul și la casetele ei, dar trăirile unui singur personaj mi s-au părut un lucru prea puțin de oferit cititorilor, aș fi vrut mai mult. Am văzut un potențial extraordinar care a fost pur și simplu ratat.

De aceea, atunci când am aflat că romanul va fi ecranizat, am avut îndoieli, temându-mă că voi regăsi o poveste incompletă. Însă atunci când am decis să văd cele 13 episoade ale serialului (și am stat o noapte întreagă trează pentru că pur și simplu nu mă puteam opri din privit), am descoperit exact ceea ce i-a lipsit romanului: povestea celorlalte personaje, modul cum sinuciderea Hannei și casetele le afectează. De asemenea, ca bonus, am descoperit și un Clay mai puțin pasiv, ceea ce mi-a plăcut și mai mult.

În mare, serialul urmează destul de fidel cartea și motivele Hannei, cu două excepții notabile. Povestea lui Courtney e mult mai intensă în serial, fiind mult mai dureroasă atât pentru ea, cât și pentru Hannah. A doua excepție este scena din final cu Brett, care e mult mai greu de privit decât a fost de citit. Mult mai greu! În rest, lucrurile sunt suficient de asemănătoare încât cei care au îndrăgit romanul să nu se simtă dezamăgiți, iar adăugirile, poveștile și reacțiile celorlalți sunt o adăugire bine-venită.

În continuare, sunt de părere că atât în cazul cărții, cât și în cazul ecranizării, decizia Hannei a fost doar a ei și că nimeni nu are dreptul s-o conteste pentru că fiecare om are propriile limite. Însă, pentru mine, serialul s-a simțit altfel. Mi-a fost mai ușor să empatizez cu Hannah, să-i accept durerea și confuzia și senzația de plutire în derivă, dar pentru că scenariștii au ales să spună o poveste puțin diferită. Din punctul meu de vedere, romanul evidențiază ideea că fiecare acțiune a cuiva are consecințe care nu pot fi întotdeauna bănuite și că un lucru minor duce la altul și la altul și tot așa până când lucrurile scapă de sub control. Serialul evidențiază legăturile dintre oameni, felul în care ei se influențează unul pe altul, dar și cât de ușor poate fi să-ți ascunzi trăirile, să joci teatru pentru a-i păcăli pe toți că ești bine.

Volumul Cele treisprezece motive mi s-a părut curajos pentru că aduce în prim plan o temă despre care ar trebui cu toții să vorbim: sinuciderea. Serialul vine și adaugă alte probleme nu neapărat specifice adolescenților: sexualitate, iubire, descoperirea identității și asumarea ei, anturajul și influența lui etc. Așa că mi se pare că romanul și-a îndeplinit misiunea, determinând cititorii săi să discute despre sinucidere, dar și să fie mai atenți la cei din jur. Serialul doar a propagat mesajul mai departe, aducând totodată și alte subiecte pe masă. Vi le recomand pe amândouă, în ce ordine preferați (deși v-aș recomanda să citiți întâi cartea, pentru ca apoi, cunoscând povestea în linii mari, să puteți fi mai atenți la detalii când vedeți serialul), dar nu vă apucați de ele seara dacă vreți să dormiți, ambele vă vor ține cu ochii lipiți de pagini/ecran.

Și vă recomand să discutați cu cei din jur despre ceea ce ați citit/văzut. Nu știi niciodată cine are nevoie să se simtă mai puțin singur, înțeles, apreciat, iubit... sau cine are pur și simplu nevoie de un prieten cu care să stea de vorbă.


Carte vs Film: Contact

Miercurea trecută, editura Nemira a organizat o seară de film pe iarba verde a celor din Epic Bar, unde am văzut Contact, ecranizarea romanului cu același nume al lui Carl Sagan. Deși văzusem filmul cu ani în urmă, nu am citit niciodată cartea, așa că am decis că acum e momentul și am terminat romanul cu o zi înainte de a vedea filmul. Și pentru că nu m-am putut hotărî dacă să scriu o recenzie a cărții sau un articol despre film, am decis să le combin și să le compar pe cele două.

Povestea:

Ellie Arroway a fost pasionată de științele exacte încă din copilărie, fiind mereu fascinată de lumea înconjurătoare și de regulile după care funcționează aceasta. Tatăl ei i-a fost mereu alături, ajutând-o să înțeleagă fenomenele din jurul ei, însă el a murit când ea era încă un copil.

Mai târziu, deși a avut de luptat cu prejudecățile celor care considerau că e nepotrivit sau ciudat să accepte o femeie în cercurile lor, Ellie a reușit să obține un post important în cadrul programului SETI (Search for Extra Terestrial Inteligence) Acesta este un program care se ocupă de căutare vieții inteligente în spațiu, ascultând diverse frecvențe în căutarea unei transmisiuni radio artificiale.

Totuși, interesul pentru acest domeniu de cercetare scade, până când Contactul se produce și omenirea primește un semnal din stele.

Mai întâi, e detectat un șir de semnale care reprezintă șirul numerelor prime, apoi se descoperă că semnalul purta și un mesaj video, care reprezintă discursul lui Hitler de la deschiderea Jocurilor Olimpice din 1936, primul semnal radio suficient de puternic încât să poată fi recepționat din afara atmosferei Pământului. Însă și acest mesaj ascunde un altul, un set secundar de imagini intercalate cu cele ale filmulețului.

Aceste imagini sunt adevăratul Mesaj, constituind planuri foarte exacte pentru construirea unei Mașini, mașină care ar putea face orice, de la a transporta pe cineva către stele la a distruge planeta. Însă indiferent de scopul mașinii, însăși existența unui Contact schimbă complet Pământul și comportamentul tuturor oamenilor. De la oameni care își descoperă credința și donează tot ce au pentru a-și ușura sufletul și a-și asigura un loc în Rai la modul cum noi ramuri ale științei se dezvoltă înfloritor, lucrurile se schimbă.

Părerea mea:

N-am intrat în prea mult detalii pentru că sunt destule mici diferențe între carte și film: în carte, Ellie e pasionată de știință în general, pe când în film, hobby-ul ei din copilărie ține doar de domeniul radio. În carte, mama lui Ellie se recăsătorește după ce tatăl ei moare, pe când în film, mama ei moare înaintea tatălui, lăsând-o singură. În carte, sunt cinci persoane care folosesc Mașina, în film e una singură. Și nu în ultimul rând, în carte Mesajul și Mașina au un impact global, bine explicat, în timp ce în film, totul se concentrează pe America și chiar și aici lucrurile sunt mult mai vagi, accentul căzând pe impactul Contactului asupra lui Ellie. Pe scurt, filmul spune o poveste despre credință, cu toate fațetele ei, de la extremism la convertire, de la scepticism la acceptare, în timp ce cartea spune o poveste despre Contact și impactul lui, cu toate fațetele sale.

Totuși, deși mi-a plăcut mult mai mult romanul, îmi dădeam seama în timp ce citeam că s-ar putea să nu fie pe gustul tuturor. E dens și lent, acțiunea înaintând pas cu pas, presărată de multe pasaje cu un ritm deloc alert. Fie se insistă pe anumite aspecte ale acțiunii, explicate bine, fie sunt disecate anumite filozofii și perspective asupra unei varietăți de subiecte. De la credință la valori la viziunea asupra unei civilizații despre care există mult mai multe întrebări decât răspunsuri, multe pasaje sunt mai degrabă contemplative decât încărcate de acțiune. Ba chiar pe alocuri, pentru că am văzut filmul înainte, așa că știam, în linii mari, ce urmează să se întâmple, mi-aș fi dorit ca lucrurile să se miște mai repede, ca Mașina să fie gata mai devreme, pentru ca mai multe pagini din carte să se poată concentra pe urmările construcției ei, pe acțiunea absolut fascinantă care are loc după ce Mașina e gata. Dar, de asemenea, citind și cufundându-mă în lumea descrisă de Sagan, atât de asemănătoare și totuși atât de profund schimbată, m-am îndrăgostit de stilul lui de a scrie, de acel sense of wonder care m-a atras inițial spre literatura SF. Redescoperindu-l în acest roman, mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit, cât de greu se găsește în literatura prezentului, care se concentrează deseori pe teme mai triste decât simpla bucurie dată de contemplarea Universului.

Atunci când am terminat de citit romanul, mi se părea că filmul i-a făcut cinste. Îmi aminteam prea puține ca să pot să le compar cu adevărat, așa că m-am bucurat de ocazia de a-l revedea. Și e atât de diferit... Are și el propriile momente în care redă acel sense of wonder (serios, când o să găsească cineva un termen care să traducă sintagma asta o să fiu prima care să-l folosească, dar uimire sau fascinație sunt prea puțin), dar totul e la o scară atât de mică, parcă n-a fost suficient timp pentru contemplație. Unde romanul mi s-a părut lent, filmul mi s-a părut rapid. Ah, și povestea de dragoste din film e forțată. Și mi s-a părut incredibil de trist modul în care echipajul Mașinii a fost redus la o singură persoană, e atât de frumos modul cum se desfășoară lucrurile în roman, cum cei cinci trec împreună prin aceeași experiență și fiecare reacționează în felul lui, unii cerebral, alții emoțional... E diferit, e mai bogat, e fascinant. Nu că filmul n-ar fi și el fascinant, dar după ce am citit romanul, ecranizarea mi s-a părut mult mai săracă.

Deja cred că încep să mă repet. Deși a trecut aproape o săptămână, sunt încă sub influența sentimentelor date de roman. Filmul e incredibil de privit chiar și la o revedere, e o meditație profundă despre credință și merită văzut, însă romanul e pur și simplu altceva... E o fereastră spre o lume în care poți crede din nou că oamenii au capacitatea să facă lucruri minunate. E o senzație de unitate și de dorință de mai mult și mai bine pe care, ridicând ochii din carte și privind în jur pur și simplu n-o pot simți. Citind, mi-am regăsit încrederea în umanitate, în acea omenire care poate fi demnă de un mesaj din stele, care poate lucra împreună pentru a ajunge în viitorul pe care ni-l dorim. Acea omenire despre care nu simți că e copleșită de propriul avans, că s-a speriat și că dă înapoi. Acea omenire dominată de curiozitate, nu de teamă. Acea omenire temerară, nu lașă. Acea omenire care își ajută semenii să evolueze, nu se lasă trasă de ei înapoi în trecut. E o lectură de care, din când în când, avem nevoie ca să ne reamintim cine suntem și cine vrem să fim.

În plus, faptul că Sagan a ajutat, de-a lungul carierei, la popularizarea științei e foarte benefic, romanul fiind digerabil, conceptele științifice fiind bine explicate, pe înțelesul tuturor. Da, se simte că militează pentru știință, dar se simte și că are o viziune proprie despre ceea ce unii numesc Dumnezeu și că deși neagă faptul că ne-ar putea influența viețile în modul activ, predicat de preoți, nici nu se află la extrema cealaltă, a unui Univers dominat de Șansă, de Noroc, de Întâmplare, ci că există ordine, că știința relevă acea ordine, că acesta este scopul ei, să descopere și să releve Ordinea lucrurilor. Sau așa am perceput eu romanul.

În concluzie, mi-ar plăcea ca orice persoană de pe glob să citească acest roman măcar o dată în viață, să vadă pentru o clipă tot acel potențial al omenirii, să-și reîncarce rezervele de încredere și de optimism, dar și să-și deschidă mintea în fața Logicii și a Rațiunii. Cred că asta ar face lumea mai bună. Și mai cred că e foarte naiv din partea mea să cred că acest roman ar putea schimba pe toată lumea, așa că dacă asta nu vă determină să-l citiți, atunci ar mai fi de spus că m-a surprins și prin tușele ușoare de feminism, prin modul în care egalitatea sexelor în lumea științifică e promovată, dar nu în modul extremist, absolut, ci este promovată ideea meritocrației, indiferent de sex. Ceea ce mi se pare, din nou, că e ceva la care toți ar trebui să medităm, măcar din când în când, măcar la finalul lecturii acestui roman.