CPSF

Leapșa: Social Media Book Tag

Am primit această leapșa de la

Leontina

, căreia îi mulțumesc. Ideea e ca pentru fiecare rețea de socializare să alegem o carte care i s-ar potrivi. Se pot folosi și poze din arhiva personală (sau deloc), dar pentru că eu și aparatul meu foto suntem în mijlocul unei „mici” dispute, voi umple articolul doar cu text :(

Twitter: Cea mai scurtă carte dintre preferatele tale.

CPSF#11. Nu e tocmai o carte, dar conține una dintre cele mai frumoase povestiri pe care le-am citit: Expirație de Ted Chiang. Mulțumită acestei povestiri am ajuns să-mi cumpăr Împărțirea la zero, pentru că e scrisă de același autor (și dacă ziua ar avea 48 de ore și n-aș avea nevoie să dorm, aș fi și citit-o până acum). (Recenzia mea)

Facebook: O carte pe care toată lumea te-a presat să o citești.

Sub aceeași stea de John Green. Nu m-a presat nimeni în adevăratul sens al cuvântului, dar am citit atâtea laude adresate cărții încât am simțit că voi rata ceva dacă n-o voi citi. (Recenzia mea)

Tumblr: O carte pe care ai citit-o înainte să fie cool.

This is an easy one: Urzeala Tronurilor, de George RR Martin. Nu era tocmai „uncool” când am citit-o eu, dar serialul nu era nici măcar în producție, deci fenomenul Game of Thrones era mult, mult mai mic față de ce e acum. (Recenzia mea)

Myspace: O carte despre care nu îți amintești dacă ți-a plăcut sau nu.

Pulbere de stele - Neil Gaiman. Am văzut filmul înainte să citesc romanul (maaaare greșeală în cazul de față) și deși mi-a plăcut atmosfera de basm din carte, povestea nu era cum mă așteptam eu să fie. Știu că pe moment nu mi-a plăcut pentru că voiam să fie ca în film, dar acum dacă mă gândesc, n-aș ști să spun dacă povestea așa cum era ea mi-a plăcut sau nu... (Recenzia mea)

Instagram: O carte care a fost atât de frumoasă încât a trebuit să îi faci o fotografie.

Um... nu cred că am făcut vreodată vreo poză unei cărți pentru că mi s-a părut frumoasă (fie ca aspect, fie din punct de vedere al conținutului), dar cred că una dintre cele mai frumoase coperte pe care le-am văzut în ultimul timp este cea de la Furtună pe Windhaven. (Recenzia mea)

You Tube: O carte care ți-ai dori să devină film.

Fahrenheit 451. Dacă i s-ar face o ecranizare ca lumea, cred că ar fi exact ce are nevoie societatea acum, cel puțin cea din România. (Recenzia mea)

Goodreads: O carte pe care o recomanzi tuturor.

Acluofobia de A. R. Deleanu. O s-o recomand prin toate mijloacele pe care le am până când o s-o citească toată lumea. (Recenzia mea)

 

Ok, cam asta a fost, sper că v-a plăcut pentru că mie una mi-a plăcut nu doar să fac aceste asocieri, dar și ideea genială a jocului. Știu că unii deja au făcut-o, eu o dau mai departe blogurilor: Addicted to books, Boooks and Stuff, Boundless Daydreamer, Cărți și ciocolată, Cory's Bookfrenzy, Goldypedia, Fantasy Books, Lumea imaginară, Răzvan's bookshelf, Smile now...die later și, desigur, oricui o mai dorește pentru că nu sunt sigură că n-am omis vreun blog pe care îmi face plăcere să-l urmăresc. Have fun!


Limbajul ne face umani?

Recenzie: CPSF #12-13

Povestea: Autorul semintelor de acacia de Ursula K. Le Guin:
Subintitulată ...și alte extrase din Journal of the Association of Therolinguistics, povestea se prezintă sub forma unor articole despre descoperiri uimitoare în domeniul limbajului animal: primul text „scris” (sau mai bine zis consemnat) de o furnică, poezia efemeră a pinguinilor, ale cărei versuri sunt chiar dansurile lor subacvatice și, la final, un editorial care aduce în discuție problematica limbajului în general, dar și posibilitatea ca în viitor, omenirea să reușească să descifreze limbajul plantelor și, de ce nu?, chiar și pe cel al pietrelor.

Părerea mea:
Textul în sine are doar 8 pagini și e scris exact ca niște articole, așa că practic, în poveste nu „se întâmplă” nimic, nu e o nuvelă plină de acțiune sau de răsturnări de situație, de personaje de neuitat sau de lumi în care să vrei să trăiești. Și totuși, e un text superb, pe care nu poți să-l uiți mult timp după ce l-ai citit și care te pune serios pe gânduri.

Din punctul meu de vedere, povestea începe gradual, referindu-se mai întâi la ceva asemănător unui text, ceva ce poate semăna cu limbajul nostru, ceva ce conține cuvinte, structuri gramaticale, ceva străin, dar încă familiar. Și deja imaginația începe să zboare, pentru că o lume în care animalele și insectele ar avea și ele ceva de spus e deja uimitoare. Însă autoarea merge un pas mai departe și începe să se refere la „texte kinetice” pentru care cuvintele deja nu mai sunt de-ajuns:

„Într-adevăr, ceea ce numim „traducerile” după Adelie - sau după oricare alt text kinetic - sunt, ca s-o spunem pe față, simple note, libret fără muzică. Versiunea de balet e adevărata traducere. Cuvintele singure nu vor putea niciodată reda fidel întregul.”

© Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Și apoi vine lovitura de grație, posibilitatea - deocamdată un vis chiar și pentru cercetătorii ficționali - de a decoda limbajul plantelor, de a deveni capabili de atâta empatie încât să-și poată imagina cum ar putea comunica o specie pentru care nu numai cuvântul, dar și mișcarea (alta decât simpla creștere) e un concept de neimaginat:

„Arta pe care a căutat-o domnia-sa, dacă există, e o artă non-comunicativă - și probabil non-kinetică. E posibil ca Timpul, elementul esențial, matrice și măsură a tuturor artelor animale cunoscute, să nu mai joace niciun rol în arta vegetală. E posibil ca plantele să folosească măsura eternității. Nu știm.”

© Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Și finalul care te lasă fără cuvinte:

„Și odată cu ei, sau după ei, nu e exclus să apară un și mai temerar aventurier - primul geolingvist care, ignorând versurile delicate și vremelnice ale lichenilor va citi îndărătul lor și mai puțin comunicativa și mai pasiva, totalmente atemporala, recea, vulcanică poezie a pietrelor: fiecare dintre ele, un cuvânt rostit, cine știe când, de către Pământul însuși în imensa singurătate din și mai imensa comunitate a spațiului.”

© Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Știu că mai mult am citat textul decât să vorbesc despre el, dar mi se pare că ideile și modul în care sunt exprimate sunt atât de frumoase încât țineam să le împărtășesc pentru că am apreciat modul în care te fac să te gândești la faptul că există încă multe lucruri pe care nu le știm despre propria lume, că tot ceea ce ne înconjoară poate fi de fapt mult mai mult decât credem acum, că poate de fapt trăim într-un loc mult mai bogat și mai interesant decât ne imaginam. Jos pălăria și în fața lui Mihnea Columbeanu, care a tradus povestea păstrându-i măiestria intactă.

Pentru mine - și cred că și pentru majoritatea cititorilor - nu există o rețetă pentru un text bun, nu există o formulă magică pe care dacă orice autor o urmează, o să fie pe gustul meu. Tocmai asta e fascinant, că oricând ți se poate întâmpla să găsești un text care să te suprindă. Povestea aceasta este un astfel de text, reușind în doar 8 pagini să spună mai multe decât reușesc unii în sute și sute...

Și înainte să închei, vreau să menționez faptul că în același volum, găsiți și nuvela Între oglinzi de Eugen Cadaru, o poveste cu un final neașteptat despre care am încercat să scriu, însă aș fi vrut pur și simplu s-o citez pe toată pentru că e frumoasă așa cum e, fără niciun fel de păreri, explicații sau discuții suplimentare, e impresionantă și te face să zâmbești. Dacă ar fi să desciu subiectul într-o frază scurtă, cred că este o poveste despre alegeri și despre modul cum îți influențează ele viața, despre cum ceea ce contează cu adevărat nu e întotdeauna destnația, ci drumul pe care l-ai ales ca să o atingi.

Nu-mi rămâne decât să vă urez spor la citit și aștept părerile voastre despre cele două texte, sau oricare altele din CPSF #12-13.

Diferiti, dar la fel...

Recenzie: CPSF #11

A trecut prea mult timp de când am scris ultima dată despre vreun număr din CPSF, așa că voi încerca să mă revanșez săptămânile viitoare și, cu puțin noroc, o să ajung la zi :) Ca de obicei, din întreaga revistă îmi voi alege un singur text care mi-a plăcut mai mult, dar asta nu înseamnă că restul sunt mai slabe, uneori chiar din contră. Alegerea mea e pur subiectivă, iar de data aceasta am ales nuvela lui Ted Chiang:

Povestea - Expirație
Într-o societate în care ființe făcute, aparent, din metal trăiesc prin înlocuire zilnică a plămânilor goliți de argon cu unii noi, plini, o astfel de ființă vrea să descopere cum sunt stocate amintirile lor așa că își disecă propriul creier. Astfel, aflând răspunsul la întrebarea sa, descoperă și un adevăr mult mai tulburător despre lumea în care trăiește și despre iminentul ei sfârșit.

Părerea mea:
Exact genul acesta de povești m-a făcut să iubesc literatura SF. Mai mult decât povestea în sine, care e superbă, mi-a plăcut felul în care m-a făcut să mă simt. Societatea aceasta cu toate ființele ei este atât de asemănătoare cu a noastră încât pe parcursul recenziei, am scris aproape de fiecare dată „oameni” în loc de „ființe”, pentru că e ușor să uiți de toate diferențele. Și totuși, deși despre fizionomia lor nu ni se spun prea multe, fiziologia lor e atât de diferită încât nu poți uita cu adevărat că lumea lor nu e lumea ta. Tocmai aceasta combinație de familiar și exotic e ceea ce face acest text memorabil.

În plus, finalul poveștii e încârcat de gândurile, sentimenele și speranțele unui reprezentat al acestei rase, care sunt asemănătoare, dacă nu chiar identice cu ale noastre. Temerile lor sunt temerile noastre, întrebările noatre sunt întrebările lor. În final, suntem la fel în ciuda diferențelor și tocmai această realizare m-a făcut ca, pentru câteva minute, să uit că e o poveste și să simt că în altă parte a Universului acesta infinit ar putea exista nu numai viață (chestie pe care o cred oricum, oricând), cât și ființe asemănătoare nouă, nu neapărat fizic, dar împărtășind aceleași gânduri. Și asta e de-ajuns ca să te simți mai puțin singur. Tocmai de asta cred că alegerea de a scrie povestea la persoana I, uneori adresându-se direct cititorilor nu face decât să sporească magia acestui text.

Și ca și cum sentimentul acesta de empatie cu naratorul nu era de-ajuns ca să cucerească, povestea merge mai departe și vorbește despre ceea ce înseamnă scrisul, modul în care cuvintele - mâzgăleli pe foi - pot oferi măcar iluzia durabilității atunci când orice altceva pare să nu funcționeze:

„Tu, sper eu, ești unul dintre acei exploratori. Tu, sper eu, ai găsit aceste foi de cupru și ai descifrat cuvintele de pe suprafața lor. Și dacă creierul tău folosește sau nu aerul folosit odată de mine, prin actul de a-mi citi cuvintele, modelele care formează gândurile tale vor deveni o imitație a modelelor care au format o dată personalitatea mea. Și în acest fel, voi trăi din nou prin tine.”

© Ted Chiang - Expirație - CPSF #11 - Editura Nemira

Am iubit fiecare literă din textul acesta, a fost prima dată când, imediat după ce l-am terminat, nu m-am mulțumit să-l recomand mamei mele (de la ea m-am molipsit de microbul SF-ist), ci m-am dus și i-am citit-o. Atunci, în clipa aia. Totuși, pot să-mi dau seama care e punctul lui slab: stilul s-ar putea să nu fie pe placul tuturor. Nu e încărcată de limbaj tehnic, dar povestea poate părea că înaintează cam greoi, fiecare pas e explicat în detaliu, ceea ce pe unii ar putea să-i plictisească. (Am avut parte de câteva ori de reacții mai puțin încântate când am recomandat romane geniale unora pentru că stilul n-a fost pe gustul lor, așa că de atunci sunt mai atentă la aceste aspecte.) Chiar și așa, mie mi-a plăcut inclusiv acest aspect, am simțit că le înțeleg lumea, așa că vă recomand povestea din toată inima și sper să vă placă.

Și în final, vă mai las un mic citat excepțional:

„Contemplează miracolul care este existența și bucură-te că ești în stare să faci acest lucru. Simt că am dreptul să-ți spun asta, pentru că, în timp ce gravez aceste cuvinte, și eu fac la fel.”

© Ted Chiang - Expirație - CPSF #11 - Editura Nemira

Puzzle din cuvinte

Recenzie: CPSF #10

Incepand cu numarul 10 al CPSF, fiecare povestire sau articol are acum propria "coperta", avand la inceput o imagine sugestiva. Imi place mult adaugirea pentru ca imi pune mintea la lucru, facandu-ma sa caut legaturile dintre text si imagine. Bine, unora poate ca o sa li se para ca fragmenteaza revista, insa fiecare numar are o tema care transforma "adunatura de texte" intr-o revista "bine legata".

In acest numar, tema a fost conceptul de Hard SF, explicat de Norman Spinrad si pus in aplicare de Phillip K. Dick, Viorel Pîrligras si Cristian M. Teodorescu. Si de aceasta data mi-au placut toate povestirile si desi Peste mohoratul pamant iti da niste fiori reci pentru ca rezultatul final al dorintelor egoiste ale protagonistilor e o lume uniforma si plina de singuratate pe care nu poti s-o uiti, si desi Cerul prea aproape te face sa te intrebi cat de adevarate sunt cunostintele noastre despre Univers, Joc din bucatele de Viorel Pîrligras a fost atat de interesant construita, incat mi-a placut cel mai mult.

Povestea:
Intr-o societate a viitorului, robotii devin indispensabili omului. Poluarea afecteaza si ea lumea, ducand la unele accidente grave, insa medicina a evoluat pe masura, membrele, organele interne sau pielea artificiala fiind ceva destul de accesibil. Insa intr-o lume in care oamenii sunt aproape in totalitate artificiali, ce anume le da dreptul sa se considere cu aroganta superiori robotilor? Si ce ii impiedica pe cei din urma sa preia controlul cand sunt si ei se considera net superiori oamenilor?

Parerea mea:
Spuneam ca povestea e construita intr-un mod interesant pentru ca, dupa cum ii spune si titlul, e exact ca un puzzle: aparent discontinua, alcatuita din fragmente disparate, unele nu mai lungi de cateva replici, urmarind detalii aparent nesemnificative din viata Ellei, o fetita care incet-incet rezolva un puzzle.

Pe masura ce ea progreseaza si imaginea unui desert se contureaza din ce in ce mai clar, si lumea din jurul ei se indreapta vertiginos spre distrugere... sau cel putin asa pare din punctul uman de vedere. Povestirea te face sa-ti pui niste intrebari serioase despre ce inseamna sa fii om, despre delimitarea dintre evolutie si pierderea umanitatii, despre cat de buna e schimbarea si, pana la urma, despre viitorul nostru.

Totusi, te lasa sa tragi ce concluzii vrei deoarece scurtele fragmente creeaza doar imaginea de ansamblu, lasand detaliile sa fie ghicite sau interpretate in functie de cititor. Ma indoiesc ca doi oameni vor intelege acelasi lucru din aceasta poveste si desi asta se intampla deseori (exista o fraza celebra care spune ca doi oameni nu pot citi aceeasi carte), in cazul de fata e mult mai usor ca parerile sa difere, e mult mai usor sa completezi piesele lipsa cu bucati din modul de gandire propriu asa ca doi oameni care au citit Joc din bucatele ar putea vorbi despre acest text ore si ore in sir, fara sa reuseasca sa se puna de acord.

Si atunci cand nimeni nu poate avea dreptate, orice parere e corecta :)

Spune-mi unde locuiesti ca sa-ti spun cine esti

Recenzie: CPSF #9

Mi-am permis sa parafrazez o zicala celebra care vorbea despre anturaj pentru ca la fel cum oamenii din jurul nostru ne influenteaza enorm personalitatea, si locul in care traim joaca un rol important in formarea caracterului. De asemenea, orasele constituie numarului 9 al CPSF, fie ca e vorba despre cele construite cu imaginatie si vointa, despre cele ale viitorului post-apocaliptic sau despre urbogonie ("mitologia orasului, urbea privita ca entitate si destin" - Oliviu Craznic)

Desi Femaville 29 - povestirea care deschide numarul 9 al revistei - este un text superb care vorbeste, cred eu, despre faptul ca singurele limite ale imaginatiei sunt cele pe care ni le impunem noi insine si desi recenzia lui Oliviu Craznic la volumul Cuadratura cercului este pe masura cartii (pe care am citit-o nu demult si care m-a impresionat pentru ca nu mi-as fi imaginat niciodata cat de usor te poate pune pe ganduri simpla descriere a unui oras), am ales sa scriu despre Orasul cu inima de foc, un fragment de Felix Aderca, din motive extrem de subiective: mi-a placut cel mai mult.

Povestea - Orasul cu inima de foc (fragment din Orasele scufundate)
Ne aflam in viitor. Dintr-un motiv sau altul, oamenii s-au mutat in adancuri, renuntand la viata terestra in favoarea celei submarine. In plus, totul s-a dezvoltat enorm; acum oamenii isi dedica timpul Stiintei si Artei, viata parand un mic paradis in care nimeni nu lucreaza mai mult de 5 ore pe zi.
Doar ca, la fel ca in orice sistem utopic, exista si scheletul din dulap. In cazul de fata, este vorba de Mariana, orasul in care oamenii muncesc 8 ore pe zi in 3 schimburi, folosind forta fizica pentru a extrage din pamant materialele de care e nevoie pentru ca intreaga societate sa continue sa prospere. Mariana e inima sau coloana vertebrala a lumii. Insa oamenii de-aici sunt atat de diferiti de ceilalti, incat par aproape o specie diferita.

Parerea mea:
Fiind doar un fragment, finalul m-a lasat in suspans, dorindu-mi sa citesc mai departe, sa aflu mai multe despre dedusubturile acestei lumi, asa ca probabil de asta nu am putut sa-mi scot prea usor textul din minte. Totusi, m-a pus pe ganduri si din alte motive.

Societatea pare ideala, lumea pare fericita. Cu exceptia Marianei, desigur , dar ea este prezentata ca un intreg, de la distanta, astfel incat poate deveni usor sa treci cu vederea drama acelor oameni care au ajuns sa manance pamant sau otel topit deoarece hrana produsa pentru ceilalti locuitori submarini nu le poate oferi ceea ce au nevoie. Totusi, societatea incearca sa gaseasca solutii pentru ei, nu sunt ignorati sau asupriti, ci doar dispretuiti, insa lumea e constienta ca fara ei s-ar duce de rapa, asa ca incearca sa le rezolve problema.

Si totusi, ajungi sa te intrebi daca merita. Daca e ok sa dai la schimb viata unor oameni pentru comfortul tau. Daca e corect ca ei sa traiasca intr-un fel si tu in altul doar pentru ca s-au nascut unde s-au nascut. Raspunsul cred ca nu ni-l putem oferi decat noi insine, atat la nivel individual, cat si la nivel de specie. Unde tragem linia de demarcatie dintre un sacrificiu necesar si o nedreptate impardonabila?

"In Orasul vulcanic nu puteau trai si lucra decat oamenii locului, cu infatisarea lor terestra, cu instinctele lor aproape cuaternare, cu gustul si inteligenta lor simpla. Ca oamenii, demni de acest nume nobil, din celelalte Orase sa poata trai in civilizatie suprema, era neaparat nevoie si de aceasta jertfa: o parte a omenirii, cu tot idealul ei de fraternitate si egalitate, sa ramana la o primitiva anatomie si la moravurile stravechi, pamantesti."

© Felix Aderca - Orasul cu inima de foc - CPSF #9 - Editura Nemira