Cătălina Fometici

Blogosfera SF&F: Imperiul de sticlă de Cătălina Fometici

Deseori, mi-am dorit ca un roman să fi fost mai lung ca să pot petrece mai mult timp alături de personajele pe care le-am îndrăgit sau în universul care m-a fascinat. De data asta, însă, mi-aș fi dorit ca Imperiul de sticlă să fi fost un roman mai lung, pentru ca personajele și universul să aibă spațiul necesar să se dezvolte așa cum cred eu că ar fi meritat.

Povestea:

Prințesa Alma este cea care l-a eliberat pe demonul Gazoh, permițându-i să se dezlănțuie asupra tărâmului ei. Dar tot ea a fost cea care a unit regatele Asworului împotriva demonului, reușind astfel să-l înfrângă.

Totuși, victoria nu i-a adus finalul fericit de care au parte prințesele din povești, ci doar un somn de mii de ani. Între timp, regatele s-au destrămat din nou, iar reuniunea lor s-a făcut cu mult efort și cu multă vărsare de sânge.

Acum, 1200 de ani mai târziu, Alma este trezită din somn pentru a conduce din nou Asworul. Dar Răul este cel care domnește deja de mii de ani în regatul ei.

Părerea mea:

Imaginați-vă o distopie în care oamenii au fost reduși la stadiul de mână de lucru, totul ambalat într-o poveste fantasy. Cam așa ar putea fi descris, pe scurt, acest roman. Ideea e foarte îndrăzneață și mi s-a părut o mare provocare. În plus, să aduci un personaj medieval într-o lume modernă nu e deloc ușor. Din fericire, Asworul se aseamănă mult cu lumea noastră de azi, e un loc în care tehnologia ne va părea familiară, iar problemele sociale vor fi din categoria celor pe care le-am întâlnit și noi. Fanatism religios, libertate prost înțeleasă, manipulare a istoriei, propagandă, toate sunt lucruri pe care le cunoaștem.

Totuși, regatele Almei au în plus elemente fantastice, magia și demonii coexistând cu laboratoare moderne. Ceea ce are sens, pentru că Răul nu trebuie neapărat să defileze în fruntea unei armate de satiri malefici. Nu, deseori Răul adevărat se strecoară printre noi într-o formă ușor de trecut cu vederea, se ascunde în fiecare acceptare tacită a lucrurilor greșite și în fiecare privire întoarsă de la nedreptate.

Din păcate, însă, deși ideile abordate în Imperiul de sticlă au darul de a-ți provoca imaginația și deși conceptul de distopie ambalată în fantasy e foarte interesant, cred că romanul și-a propus să facă prea multe lucruri în prea puține pagini. Deseori, acțiunea pare dirijată prea ferm spre un anumit rezultat și naturalețea personajelor are de suferit. Mi-ar fi plăcut ceva mai mult spațiu pentru ca personajele să aibă loc să-și planifice acțiunile. Mi s-a părut că atât Alma, cât și cei din jurul ei iau foarte multe decizii sub impulsul momentului și parcă nu au spațiu să gândească înainte de a acționa, așa cum ar trebui.

Pe scurt, mi s-a părut foarte faină lumea propusă de autoare, dar acțiunea a fost prea grăbită, ceea ce a afectat și personajele. Foarte multe fragmente ale trecutului au ieșit la iveală „pe fugă”, parcă nelăsând cititorul să respire înainte de a continua acțiunea. Mi-ar fi plăcut mai multe pagini, mai temeinic construită lumea, trecutul ei de legendă, trecutul personajelor… Material era suficient pentru o carte mult mai mare, mai bine dozată.

Așadar, recomand Imperiul de sticlă celor care își doresc să cunoască un univers fantastic foarte interesant, ambalat într-o combinație de fantasy și distopie. Cred că e o carte pe gustul cititorilor cărora le place să aibă parte de acțiune la fiecare pagină. Am înțeles că va exista și o continuare a romanului, eu una o aștept cu speranța că acolo, personajele și universul Asworului vor avea mai mult loc să se dezvolte, pentru că sunt convinsă că un număr mai mare de pagini n-ar speria pe nimeni. Dimpotrivă!

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Imperiul de sticlă, le găsești pe blogurile:

În octombrie vom scrie despre Apusul de Adrian Mihălțianu. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Câinii Diavolului de Cătălina Fometici

Dacă mi-ar fi spus cineva acum cinci ani că voi citi cartea asta fără probleme, eu care nu voiam să aud măcar despre genul horror, nu l-aș fi crezut. Acum, însă, nu numai că am reușit să apreciez povestirile gotice ale Cătălinei fără să mă trezesc în miezul nopții după un vis cu un lup imens, dar am și recunoscut câteva motive specifice genului pe care le-am mai întâlnit în astfel de povestiri, așa că am încheiat lectura mândră de faptul că acum genul horror are un loc binevenit pe rafturile bibliotecii mele.

Povestea:

Sunt trei povești, fiecare având loc în Franța secolului 18 și fiecare prezentând lupta dintre omenire și forțele Răului, cele din urmă luând forma unor lupi uriași care bântuie pădurile și ucid animalele, copiii și oamenii nevinovați, lăsând în urmă cadavre mutilate grotesc și multă, multă, frică.

Însă niciunul dintre animale nu este ceea ce pare, lupii fiind, de fapt, oameni blestemați, ale căror povești le vom afla pe parcursul cărții, deoarece cele trei nuvele nu sunt independente, ci spun povestea Răului și a modului în care el poate schimba destine.

Părerea mea:

N-am citit foarte multe povești „de groază” pentru că sunt o persoană ușor influențabilă, care se teme în continuare de întuneric și de necunoscut.

Totuși, întâmplător, majoritatea romanelor și nuvelelor horror cu care m-am întâlnit au avut în prin plan vârcolaci. Și deși abordările diferă, majoritatea au fost povestiri gotice, așa că am început să identific elementele comune, dar și să știu la ce să mă aștept. Așa că, în timp, mi-a fost mai ușor să citesc fără să mă sperii.

Până la urmă, nuvelele din Câinii diavolului nu mi s-au părut că vor să mă sperie, ci că vor să mă pună pe gânduri cu privire la ce înseamnă Răul. Toate cele trei pun în prim plan ideea de Rău, de forță exterioară care te atrage cu voluptate de partea greșită, te seduce și te folosește, transformând oameni mai buni sau mai răi în bestii, întunecându-le judecata într-un mod care e simultan descurajant - pentru că nu poate fi oprit, pentru că strivește voința într-un mod definitiv - dar și fascinant, atractiv într-un fel murdar - pentru că unele persoane sunt atât de vrăjite încât încep să iubească noua lor viață.

Deși personajele nu mi s-au părut neapărat ieșite din tiparele genului într-un fel memorabil, totuși sunt elementul central al poveștilor, sunt cele care atrag atenția pentru că fiecare reacționează în propriul mod la ceea ce li se întâmplă. Nu mă refer doar la lupi, ci toate personajele urmează niște linii clare, dar acest lucru este chiar factorul care permite cititorului să poată să disece cu adevărat ceea ce li se întâmplă, modul în care fiecare om reacționează diferit la Rău. Unii rămân neschimbați, păstrându-și chiar naivitatea care le permite să lupte cu adevărat. Alții se lasă seduși și cad în păcat. Alții reușesc să meargă o vreme pe linia de demarcație, înainte să fie răpuși de efort.

Mi-a plăcut și faptul că nuvelele au fost interconectate, că au spus împreună o poveste, deși mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre castelul din prima poveste. Totuși, modul în care prezicerile regelui se adeveresc, felul în care Răul nu pierde, de fapt, niciodată, e ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la carte. Nici acesta nu e neapărat o ieșire din tipar, fiind deja cunoscut finalul deschis al unei povești horror în care devine evident faptul că Binele nu a învins, însă mi-a plăcut modul în care Cătălina a lăsat să se înțeleagă faptul că Lupii nu pier, apoi a demonstrat și cum se întâmplă acest lucru.

Mi-aș fi dorit, însă, mai multă tensiune, mai multe răsturnări de situație. Îmi place să fiu luată prin surprindere măcar puțin indiferent ce gen aș citi, însă de data asta, am reușit să ghicesc din timp care va fi deznodământul. Însă cred că tocmai de aceea, acest volum ar putea fi apreciat de cei nefamiliarizați cu goticul, deoarece sintetizează majoritatea elementelor caracteristice genului. Așa că lor le recomand în primul rând să citească volumul Câinii diavolului.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Câinii diavolului, le găsiți pe blogurile:

   •  Cu mintea la... SF
   •  Nantan Lupan
   •  Catharsis Writing
   •  Iulia Albota

Pe 9 august vom scrie despre Cine doarme și visează de Cezarina Anghilac. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.