Blogosfera SF&F

Blogosfera SF&F: Un străin în Regatul Assert

A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odată…. un basm steampunk. Așa poate fi descris în câteva cuvinte romanul Un străin în Regatul Assert. Partea bună e că mi-a plăcut mult modul în care au fost transpuse elementele de poveste într-un univers steampunk. Partea mai puțin bună e că personajele de basm nu prea sunt genul de oameni de care m-aș putea atașa.

Povestea:

Regele din Assert a reușit să pună capăt unui război civil foarte sângeros, dar, după ani lungi de domnie pașnică, n-a reușit să dea naștere vreunui moștenitor. Spectrul unui nou război de succesiune planează asupra insulelor regatului, așa că regele și regina sunt dispuși să încerce orice, inclusiv leacurile necunoscute ale unui străin misterios.

Dar și Assertul are misterele lui: trei tinere născute în timpul unei eclipse descoperă că împreună pot ursi sorțile nou-născuților. Și deși ele sunt cum nu se poate mai diferite între ele, devin la fel de apropiate ca surorile și reușesc să-și schimbe statutul social, dar și să trăiască aventuri nemaipomenite.

Părerea mea:

Atunci când am început să citesc, am avut o perioadă în care devoram cărțile cu basme. Indiferent dacă erau românești sau străine, clasice sau moderne, îmi plăceau enorm poveștile nemuritoare. Desigur, după o vreme mi-am atins limita și mi-am dorit să descopăr și alt fel de povești, dar mi-amintesc cu drag acea perioadă și azi. De aceea, atunci când „m-am prins” că Un străin în Regatul Assert e un basm scris în cheie steampunk, m-am entuziasmat destul de tare.

Am un    semn de carte    nou, lucrat manual ♥

Am un semn de carte nou, lucrat manual ♥

Și e fascinant să vezi „potrivelile”, să descoperi cum ar putea arăta un balaur într-un univers mecanizat, să citești despre un prinț care nu are un cal năzdrăvan, ci își creează propriul ajutor nemaivăzut. În plus, povestea are și o doză de magie, puțin supranatural care condimentează acțiunea. Ursitoare, boabe negre fermecate și un copil care crește „într-o lună cât alții într-un an”, toate sunt elemente care completează atmosfera de basm.

Dar, după cum spuneam la început, personajele nu mi-au plăcut nici pe departe la fel de mult ca ideea. Își servesc scopul, duc povestea mai departe, dar fiecare are cam o trăsătură de caracter și cam atât. Cele trei ursitoare sunt fiecare în parte: blândă, practică și rebelă. Și atât. Străinul din titlu e doar misterios. Și atât. Cei doi oameni de știință sunt pasionați de știință. Ca bonus, femeia e și puțin discriminată, dar asta nu e o trăsătură a ei, ci a societății.

Totuși, romanul nu e lipsit de savoare. Sunt câteva easter eggs presărate de-a lungul lui, referințe la diverse elemente ale culturii din lumea noastră. Ba chiar scena luptei finale cu balaurul mi-a amintit puțin de un episod din Star Wars și sunt tare curioasă dacă asta a fost intenția autorilor. La fel cum sunt curioasă dacă finalul care introduce câteva personaje noi și misterioase are rolul de a pregăti terenul pentru o continuare.

Dar și cu continuare, și fără, recomand Un străin în Regatul Assert celor pasionați de experiementele literare, celor care vor să încerce să descopere un basm reinterpretat și celor care nu se atașează prea tare de personaje, ci citesc mai mult pentru idei.

Poți cumpăra volumul de pe site-ul editurii Tritonic, dar și de pe Libris.ro.

blogosfera sf&f.png

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Un străin în Regatul Assert, le găsești pe blogurile:

Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Singurătatea singularității de Alexandru Lamba

La lansarea volumului Singurătatea singularității s-a menționat de mai multe ori că deși este o culegere de povestiri, între ele există o legătură, că indicii despre unele texte se regăsesc în altele. Am crezut că asta înseamnă o serie de povestiri cu finaluri deschise, care alcătuiesc cumva un fel de roman-colaj. Din fericire, m-am înșelat: volumul cuprinde o serie de povestiri cu cap și coadă, care alcătuiesc împreună o viziune de ansamblu asupra viitorului speciei umane. Nu e un puzzle alcătuit din piese incomplete, ci o serie de instantanee (superbe!) întinse pe o lungă perioadă de timp.

Poveștile:

Prima povestire ar putea părea ciudată pentru un volum SF, pentru că pare să aibă o temă religioasă. Pe scurt, în urma unei prăbușiri masive la bursă, civilizația se destramă și oamenii cad pradă foametei. Pe străzile Moscovei, armata se chinuie să păstreze o urmă de ordine, până când din cer încep să apară mesaje scrise cu foc. Eu știam deja șmecheria din final pentru că povestirea Focurile lumii noi a fost transformată și într-o bandă desenată, pe care am citit-o. Dar o posibilă cheie de lectură este strecurată subtil într-o altă povestire a volumului și ea schimbă complet misticismul textului.

Urmează o serie de povestiri cu un protagonist comun: un robot - numit Bender, wink wink - care capătă conștiință de sine și încearcă să-și cunoască Programatorul. Însă lucrurile nu merg chiar așa cum se aștepta el, prin urmare e forțat să-și creeze propria filozofie de viață. Pe parcursul povestirilor apar detalii despre niște oameni plecați în spațiu, care vor avea o legătură interesantă cu Bender și cu nou-descoperitul său scop.

În continuare avem patru povestiri cu temă spațială: una dintre ele este din nou profund religioasă, dar totuși SF. Și absolut fascinantă! Nu vreau să vă spun nimic despre ea, pentru că e o plăcere s-o descoperi, așa că voi trece la următoarele trei povestiri, care au ca protagonist un om forțat să „se descurce” într-o galaxie plină de specii mult mai competitive. Sunt niște texte cu un specific românesc când vine vorba de atitudine, dar pe care cred că l-ar înțelege orice om.

Și, la final, Copiii întunericului… E o povestire despre sfârșituri, dar și despre oameni care nu se mulțumesc cu puțin și care vor mereu să descopere misterele din jurul lor. E simultan minunată și tristă, dar foarte bine scrisă.

Părerea mea:

Nici nu știu cu ce să încep… mi-a plăcut enorm volumul acesta! Mi s-a părut fascinant modul cum toate povestirile au fost făcute să se lege între ele. Nu am citit-o pe niciuna înainte (nu prea mai citesc proză scurtă în ultimul timp, din păcate), excepția fiind Focurile lumii noi, pe care am descoperit-o sub formă de bandă desenată. Faptul că acolo finalul era puțin diferit față de povestirea din acest volum mă face să cred că toate textele au fost ușor modificate astfel încât să se potrivească.

Fascinant mi s-a părut și Bender și felul cum alege el să rezolve toate problemele pe care le întâlnește - adică logic. Nu conform valorilor umane, ci conform valorilor sale. Dar cel mai mult mi-a plăcut cum gândește. Povestirile sunt scrise la persoana I, așa că însuși robotul ne spune povestea lui, iar Bender e straniu de poetic. Se exprimă foarte logic și calculat, dar încercările lui de a înțelege oamenii duc adesea la niște gânduri care m-au înduioșat, mi-au trezit nostalgii sau zâmbete. Cumva, e un robot foarte sentimental și rece simultan, ceea ce e superb și merită citit.

Mi-au plăcut și povestirile din a două jumătate a volumului (deși nu la fel de mult ca robotul). Alexandru Lamba a abordat niște teme foarte actuale, de la îndoctrinarea religioasă la problemele imigranților și emigranților. Sunt multe lucruri care îți dau de gândit și care pun într-o perspectivă foarte nouă niște teme despre care credeam că nu mai pot fi privite și din alte unghiuri. E genul acela de volum ale cărui idei o să te urmărească multă vreme după ce l-ai terminat… adică fix genul de cărți pe care le iubesc!

Așadar, Singurătatea singularității e un volum cu povestiri individuale, dar foarte fain legate între ele, cu un personaj fascinant (și nu e singurul, pentru că deși în prozele scurte am întâlnit rareori personaje memorabile, în acest volum m-au impresionat mai multe) și care vorbește despre teme controversate, abordate din unghiuri inedite. Cum să nu vreau să recomand acest volum tuturor? Mi-a plăcut enorm, se citește foarte repede (l-am terminat într-o singură zi și mi-a părut rău, aș fi vrut s-o iau mai încet și să-l mă bucur de el mai mult timp!) și pur și simplu merită! M-a entuziasmat peste măsură și deși au trecut două săptămâni de când l-am terminat, încă îmi place să vorbesc despre el. Serios, citește-l!

Poți cumpăra volumul de pe site-ul editurii Herg Benet sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Singurătatea singularității, le găsești pe blogurile:

În martie vom scrie despre Un străin în regatul Assert de Teodora Matei și Lucian Dragoș Bogdan. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Flamura neagră (Cronicile Kanjerilor #1)

Înainte să citesc Flamura neagră, credeam că îmi plac cărțile de acțiune. Sau îmi imaginam că măcar le pot citi fără probleme. Însă mi-am dat seama că o dată ce pedala metaforică de accelerație e apăsată la maximum, eu rămân frumușel pe marginea drumului, sperând să deslușesc ceva din urmele de roți rămase pe asfalt. Mai pe românește, cartea mi s-a părut reușită pentru genul ei, dar eu n-am putut ține pasul și m-am pierdut pe drum.

Povestea:

De secole, Imperiul Akkaș este condus de Unicul, Împăratul-Zeu pogorât printre oameni. Nimeni nu i se poate împotrivi lui și armatei sale, ale cărei trupe de elită, kanjerii, pot prinde și ucide zei. Astfel se obține esența-de-zeu, cea mai prețioasă substanță din Imperiu, deoarece poate alimenta toate uneltele magice.

Totuși, zeii devin o resursă destul de limitată, așa că Imperiul trebuie să se extindă mereu în căutarea lor. De aceea, armata Unicului este acum în Gova, un tărâm unde trăiesc paonii (oameni-cal) și vaurii (oamenii-vultur), fiecare având propriile zeități. Însă chiar în mijlocul unei bătălii, Împăratul pleacă înapoi de unde a venit, luând și câțiva kanjeri cu el în lumea zeilor. Printre muritori, însă, armata sa are nevoie de un nou lider, iar Naboullen vede în acest lucru o oportunitate unică de a deveni… Unic.

Înapoi la palat, dispariția Împăratului nu e deloc motiv de bucurie. Nobilii trebuie să găsească repede o metodă de a ascunde lipsa Unicului pentru a nu fi linșați de cei asupriți de conducător. Însă intrigile și trădările împart curtea în două facțiuni, fiecare persoană urmărindu-și în primul rând propriul interes.

În plus, acum că Unicul a dispărut, Imperiul Akkaș se poate fărâmița ușor sub presiunea răscoalelor locale pe care niciun muritor nu le poate înăbuși fără ajutorul oferit de Împăratul atotputernic.

Părerea mea:

Romanul începe cu un glosar, ceea ce mi s-a părut o idee foarte, foarte bună. Am găsit deseori dicționare puse la sfârșitul cărții, pe care le-am descoperit abia la finalul lecturii, când nu mai aveam nevoie de ele. Citind acest glosar,  însă, am decis după câteva paragrafe să sar peste informațiile oferite. Eu sunt genul de cititor care reține mult mai ușor oameni și locuri dacă le asociază cu acțiuni decât dacă citesc definițiile lor. Asta a fost prima mea greșeală deoarece, după cum am spus la început, acest volum are o acțiune foarte densă, care sare între trei fire narative pline de personaje.

Totuși, personajele sunt destul de bine individualizate. Fiecare are un scop clar și majoritatea sunt mânate de ambiția de a-și atinge obiectivul, așa că sunt multe firi puternice care se înfruntă pe parcursul romanului. Mie însă mi-a luat mult timp ca să reușesc să asociez numele cu persoana, să rețin cine unde e și ce face. Dar nu mi se pare că e vina autorului că n-am reușit să țin pasul, ci a mea. Nu sunt nici atât de multe personaje, nici atât de complicate numele lor. Însă nu sunt genul de cititor care să se oprească să caute prin glosar. Aș fi putut face asta, ar fi fost foarte simplu, dar eu prefer să mă las purtată de poveste. Dacă pot reține detaliile, bine. Dacă nu, îmi asum asta.

Apropo de poveste, pentru mine acesta e elementul care mă atrage la orice carte. Vreau să mă pot pierde în lumi fantastice, să uit că în realitate stau și citesc (de aceea nici nu fac pauze pentru notițe sau pentru a căuta lămuriri, pentru că prefer să nu întrerup lectura). În Flamura neagră, din fericire, am avut parte de o lume ficțională foarte bogată. Mi-au plăcut enorm legendele ei, dar și modul în care e gândită relația dintre muritori, zei și kanjeri. În plus, mi-am dorit să am și o hartă a ținuturilor, ceea ce nu mi se întâmplă prea des. Dar am vrut să pot să-mi imaginez mai ușor pe unde se află personajele și care sunt distanțele pe care le străbat în aventurile lor.

Atmosfera e, desigur, una încărcată. Mereu se întâmplă ceva, mereu e câte un pericol (sau 20) de care trebuie să ții cont, așa că niciodată nu ai cu adevărat vreun moment de respiro. Și sunt destul de multe detalii sângeroase, mai ales în prima parte a cărții. Per total, sunt vreo 400 de pagini care nu te vor lăsa să te odihnești.

Așadar, dacă vrei să citești un roman fantasy dark și plin de acțiune, cu un univers foarte bine construit și cu o serie de personaje alături de care vei fugi pentru a scăpa cu viață, atunci îți recomand Flamura neagră.

 

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Flamura neagră, le găsești pe blogurile:

În plus, fără legătură cu proiectul Blogosfera SF&F, găsiți recenzii ale cărții pe blogurile Cititor Fantasy și FanSF.

În februarie vom scrie despre Singurătatea singularității de Alexandru Lamba. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Cele mai frumoase povestiri SF&F ale anului 2017 (antologie)

În timp ce citeam antologia asta, am realizat că nu am mai citit un volum care să conțină povestirile mai multor autori de o grămadă de vreme. Și mi-am dat seama că asta s-a întâmplat pentru că astfel de cărți nu sunt genul meu de lectură.

O antologie comună are rol de informare, cred eu. Spre exemplu, Povești din umbră era cartea unor debutanți, așa că scopul ei era să afli cum scriu niște oameni primele lor texte. Povestiri SF era antologia unor persoane din afara cercurilor autorilor de gen, deci citind-o puteai descoperi cum arată textele unor oameni care n-au avut parte de interacțiuni cu scriitorii consacrați de SF. Așadar, părerea mea e că și această antologie are un rol asemănător: de a te ajuta să te informezi cu privire la cum scriu românii SF și Fantasy.

Doar că eu mă consider o persoană care citește și urmărește îndeaproape autorii SF&F contemporani din țară, așa că nu am simțit că aș face parte din publicul țintă al acestei cărți. Dacă vreți să descoperiți cum se scrie azi în România, citiți-o. Nu e o selecție care să cuprindă toți autorii activi în acest moment, dar nu mi se pare părtinitoare, cred că apar oameni din cam toate „bisericuțele”. Nu sunt prezente în cuprins cele mai bune texte ale anului trecut, dar sunt niște texte destul de reprezentative, zic eu. Unele sunt faine, unele nu, unele mi s-au părut ușor se îndrăgit, altele prea confuze ca să merite… Cred că am citit o carte cu de toate.

Dar, desigur, toate sunt niște texte frumoase. Conform prefeței, sunt „[…] texte frumoase, plăcute la lectură, care să-ți dea și satisfacția unor înșiruiri de cuvinte cum nu sunt altele […]”. Adică poate n-au idei fabuloase, dar sunt scrise interesant. Doar că frumusețea e și un lucru subiectiv, așa că mie personal nu toate poveștile mi s-au părut scrise bine. Unele da, altele ba. Oricum, pentru mine SF-ul bun e cel care propune cititorului niște idei faine, stilul contând mai puțin. Dar acesta e gustul meu, la fel cum gustul altora e pentru alte aspecte ale unui text. Și, din nou, e un volum cu de toate, așa că am găsit și texte pe gustul meu.

Știu, am fost foarte vagă. Aș putea spun câteva cuvinte despre fiecare povestire în parte, aș putea să le enumăr pe cele care mi-au plăcut și pe cele care m-au dezamăgit, dar nu mi se pare că are sens. Antologia asta e pur și simplu o paletă de texte din care fiecare poate alege ce vrea. Și ce-mi place mie poate va plăcea altora, poate nu. Oricum, nu mi s-a părut execrabil sau necitibil niciun text. Nici măcar ilogic, poate doar tras de păr. Nu mi s-a părut nici extraordinar vreunul, nu-mi vine să mă duc să-l recomand tuturor. Cele care mi-au plăcut mi-au confirmat că autorii pe care îi citeam cu drag și înainte scriu bine. Și povestirile faine semnate de scriitori pe care i-am citit acum pentru prima dată m-au făcut mai curioasă cu privire la un posibil roman al lor. Dar în sine, volumul acesta mi s-a părut o colecție de mostre de texte.

Sunt niște CV-uri faine, așa că dacă sunteți curioși cu privire la autorii români contemporani, cartea asta e pentru voi. Puteți descoperi scriitori pe care nu-i cunoșteați înainte, care „au condei”, cum se spune. Dar după ce dați pagina la următoarea povestire, o să rămâneți doar cu dorința de a le citi volumele individuale. Sau, cel puțin, asta am pățit eu, chiar și în cazul povestirilor pe care le știam deja din antologiile personale ale autorilor.

Așadar, vă recomand cartea doar dacă nu cunoașteți deja texte ale tuturor autorilor din cuprins și vreți să vedeți o mostră din ceea ce scriu ei. Altfel, vă pot recomanda cu mult mai mare căldură niște volume semnate de câte un singur om.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Cele mai frumoase povestiri SF&F ale anului 2017, le găsești pe blogurile:

În decembrie vom scrie despre Flamura neagră de Miloș Dumbraci. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Apusul de Adrian Mihălțianu

Cum?! Cum cum cum cuuuum să scrii așa o carte? Cum….

Exact asta a fost senzația mea în timp ce citeam Apusul. A fost… incredibil, extraordinar, genial, minunat, fabulos, îngrijorător, dur, cinic, superb, naiv, crud… perfect. Mă sperie îngrozitor viitorul despre care am citit și totuși aș vrea să-l trăiesc. Mi se pare cea mai bună variantă… în sensul că e răul cel mai mic. Chiar dacă nu e mic deloc. Dar undeva dincolo de toate masacrele, atrocitățile, lucrurile oribile, pentru omenire pare să mai existe o șansă. Din nou, evităm în ultimul moment dispariția.

Povestea:

La 12 ani după evenimentele din Epoca inocenței, toate inteligențele artificiale ale marilor puteri avertizează că un dezastru global e pe cale să se producă. Nu există suficiente date pentru a propune un scenariu plauzibil, dar tensiunile în creștere nu pot duce decât la o tragedie.

Rusia moare de foame. China se pregătește să lanseze o navă spațială care are la bord focoase nucleare. Terorismul e în floare. Oamenii sunt conectați într-o rețea globală care le permite acces instantaneu la informație… și permite altora să preia controlul asupra lor. Pământul e un butoi cu pulbere gata să explodeze. Iar extratereștrii sunt pe drum.

Părerea mea:

Din primul volum, am reținut mai ales cursa către Marte, paginile acelea fiind extraordinar de tensionate, de vizuale, de memorabile. Acest volum e aproape în întregime așa. E vizual, tensionat, memorabil, dar și extraordinar, înfricoșător… și așa mai departe, n-am să reiau lista superlativelor din introducere. Ideea e că simți că totul e real, că acesta e viitorul spre care ne îndreptăm, că o să apucăm niște vremuri în care diferența dintre lucrurile minunate și lucrurile oribile pe care omenirea le poate face e mai mare ca oricând. Dar toate aceste minuni și atrocități coexistă.

Adevărul fundamental pe care acest roman îl anunță este faptul că progresul nu poate fi oprit. Indiferent câtă împotrivire există, nanoboții, dronele și inteligențele artificiale vor deveni mai devreme sau mai târziu realitate. Unele dintre ele au devenit deja, indiferent dacă sunt sau nu o idee bună. Oamenii vor fi la un moment dat vulnerabili la hacking mintal. Mii de procesoare ascunse pe sub pământ vor dirija în viitor tot ce ține de infrastructură, utilități, buna funcționare a unui stat sau a unei regiuni. Asta înseamnă progres. Dar, pentru că oamenii sunt încă niște maimuțe evoluate care vor să dea cu bâta în vecin, toate aceste lucruri înseamnă și abuzuri.

Imaginați-vă o țară în care nu mai există morți accidentale pentru că sistemele automate de predicție pot face ca oamenii să se ferească instantaneu de pericol, mult mai rapid decât le-ar permite instinctele lor. Și apoi imaginați-vă o țară în care nu mai există revolte, pentru că oamenii cu gânduri periculoase sunt automat detectați și eliminați. Un cuțit e o unealtă… sau o armă. La fel și tehnologia. Acest lucru devine foarte clar atunci când citești Apusul.

În primele 200 de pagini este prezentată o tactică de război pe care vă las s-o descoperiți singuri… și care m-a lăsat pe mine profund tulburată (și a fost doar prima dintr-un lung șir de astfel de idei neliniștitoare). Mi s-a părut perfectă. Mi s-a părut îngrozitoare. Am considerat inițial că este o metodă minunată de a distruge pe veci ideea de război și apoi mi-am dat seama că este un lucru pe care nimeni n-ar trebui să aibă dreptul să-l facă.

Oare scopul scuză cu adevărat mijloacele? E moartea unui om justificată de salvarea altor mii? Milioane? Miliarde? Când și cum are cineva dreptul să ucidă? Sau să traumatizeze? Etică, morală, valori, pe toate ți le oglindește acest roman și te forțează să-ți descoperi limitele, hibele din gândire, punctele unde ți-ai călca toate credințele în picioare. E o provocare să-l citești, dar e una care merită.

Spuneam în recenzia primului volum că există posibilitatea ca în viitor, China și sistemul ei de guvernare să pară o opțiune viabilă. Acum am văzut cum arată meritocrația dusă la extrem. E oribilă, ca orice alt lucru uman dus la extrem. Inclusiv pacifismul poate fi exagerat până când devine o idee proastă, cum mi s-a părut că se întâmplă în cazul lui Diane, un personaj care m-a iritat extrem de mult. Da, în volumul acesta avem personaje mult mai bine conturate. Accentul nu e încă asupra lor, nici n-ar avea de ce să fie, dar ele au un rol mult mai important decât în primul volum.

Avem idei, atmosferă, întrebări, personaje…Și mai e și finalul extraordinar! De-a lungul ultimelor zeci de pagini ești spectatorul unei curse pe viață pe și moarte a întregii specii, o luptă care se desfășoară mult mai repede decât îți poți imagina. E incredibil, e monumental… și totuși, la finalul-final, când crezi că ai trecut prin toate stările, că nu te mai poate surprinde nimic, vine lovitura de grație. Dacă nu era trecut de miezul nopții când am terminat cartea, i-aș fi scris autorului ca să-l întreb când e gata volumul următor, pentru că voiam mai mult.

Din fericire, am avut ocazia să-l întreb luni, la Clubul de lectură Nemira, unde am discutat despre roman în prezența lui Adrian Mihălțianu. Am vorbit despre tehnologie, politică, ecologie, viitor, provocări în a scrie despre oameni-care-nu-mai-sunt-chiar-oameni, despre Marte, despre easter eggs și despre cum dincolo de toate atrocitățile, există totuși optimism… pentru că ar putea fi mult mai rău.

Vă recomand cartea din toată inima, pe mine m-a entuziasmat peste măsură. Mi-e greu să aleg doar o categorie de oameni cărora să le-o recomand, mi se pare un must read. O să încerc totuși să fiu obiectivă și să menționez că le-ar plăcea pasionaților de tehnologie care apreciază un roman plin de acțiune, cu multe planuri narative care se intercalează și cu o intrigă la nivel global… și chiar și dincolo de Pământ.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Apusul, le găsești pe blogurile:

În noiembire vom scrie despre Cele mai frumoase povestiri SF&F ale anului 2017. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.