Blogosfera SF&F

Blogosfera SF&F: Expurgo de George Cornilă

Vreau să menționez încă de la început că am citit acest roman înainte de alegerile din weekend-ul trecut. Știu că poate părea irelevant, dar povestea este totuși o distopie (flawed utopia, mai exact) plasată în România viitorului. Așa că după părerea mea, și contextul politic în care trăiam când am citit cartea e relevant. Pentru că am citit Expurgo într-o perioadă în care speranța mea era la cote destul de scăzute, așa că am rezonat foarte puternic cu una dintre „taberele” din carte.

Povestea:

În viitor, în urma unei lovituri de stat, prostia a devenit ilegală. Nimeni nu e considerat cetățean dacă nu trece de un anumit nivel de educație, dacă nu se comportă civilizat și dacă nu poate răspunde unor teste de cultură generală pe care forțele de ordine (adică agenții SAI - Serviciul de Apărare Intelectuală) le administrează întâmplător pe stradă.

În această lume, educația este gratuită și ușor accesibilă, așa că ignoranța a devenit o alegere. Ai libertatea de a fi cât de prost vrei, dar asta atrage după sine consecințe: lipsa de cultură duce la pierderea beneficiilor de bază.

Și ele nu sunt puține, fiecărui cetățean fiindu-i îndeplinite nevoile cu ajutorul unui venit minim garantat, pe care și-l poate suplimenta prin muncă doar dacă dorește. Desigur, nu e un sistem perfect.

Există oameni care memorează răspunsuri și care știu doar să treacă testele necesare. Sunt cetățeni care în intimitate se comportă ca niște brute. Dar atâta timp cât te porți civilizat în public, ești lăsat în pace și poți duce un trai decent doar pentru că ești cetățean. Chiar și așa, există și persoane care aleg să trăiască în ghetouri, la limita subzistenței, doar pentru că nu vor să fie constrânși de regulile stricte ale civilizației. (Apropo, sunt interzise inclusiv alcoolul și tutunul, cu excepția unor dispense speciale pentru artiști).

Pentru a descoperi cine se află în spatele unor atentate teroriste, Agentul II-22 va trebui să se infiltreze printre plebeii care refuză cultura. Însă părăsind lumea organizată din care face parte, va începe să se îndoiască de faptul că libertatea merită sacrificată de dragul educației.

Părerea mea:

Cartea asta o să te treacă prin toate stările posibile. Începe cu descrierea unei utopii în care prostia e eradicată metodic. O lume în care bugetul unui Sector se duce mai ales spre Învățământ, scris cu majusculă. O lume în care un funcționar public nu are voie să comită mai mult de trei greșeli gramaticale de-a lungul mandatului său. Bineînțeles că uitându-mă în jur la România mea, mi-am dorit să pot trăi în lumea din Expurgo. Mi-am dorit ca toți cei care aleg de bună voie să fie ignoranți să plătească. Mi-am dorit ca prostia să aibă consecințe.

Desigur, scopul romanului e să prezinte și consecințele existenței acestei utopii: plebeii, inculții, cei care preferă să fenteze sistemul și să refuze sistematic orice formă de educație. Pentru că atunci când ceva e impus cu forța, va exista mereu o rezistență. Cred că e în natura noastră să ne opunem regulilor stricte, să căutăm portițe și căi de a evita o lege dură. Până la urmă, cei din ghetouri sunt și ei oameni, oameni care vor să fie liberi. Dar când libertatea ta înseamnă „manules” date la maxim și oameni care se înjunghie pe stradă, apartamente insalubre și o viață la limita subzistenței, când alternativa e un oraș frumos, curat, liniștit, merită să fii liber? Când ai de ales între libertatea deplină de a avea o viață oribilă și posibilitatea de a avea totul cu condiția să alegi să te educi, chiar e atât de oribilă rigiditatea?

Da, sistemul nu e perfect. Da, se comit abuzuri. Da, non-cetățenii pot fi împușcați fără vreun proces, agenții SAI fiind judecători și călăi, totul într-o fracțiune de secundă. Da, agenții SAI nu mai sunt umani, ci sunt niște ființe chinuite de medicamente, cărora le sunt răpite sentimentele de dragul unui regim care se impune prin forță. Da, sistemul acesta atât de frumos e revoltător. Și de asta cartea asta te trece prin toate stările posibile, pentru că îți oferă premiul mult-visat, dar îți arată și cadavrele pe care trebuie să calci ca să ajungi la el. Merită? Încă nu pot da un răspuns categoric.

Și, cumva, tocmai dilema asta e ceea ce salvează cartea. Pentru că nu e un roman ușor de citit, și nu numai din cauza conflictului moral pe care ți-l provoacă. Povestea este relatată la persoana I, din perspectiva unui agent SAI care, după cum spuneam, e lipsit de sentimente, îndoctrinat și plin de tot felul de substanțe menite să-l facă aproape robotic. Așa că mai ales în prima parte a cărții, fix așa își spune povestea: ca un robot. Pe de-o parte, e o metodă excelentă de a înțelege cât de profund afectat este el de educația care i s-a impus pentru a deveni un agent. Pe de altă parte, e extrem de greu pentru un cititor să treacă de zidul de informații pe care II-22 i le aruncă în brațe fără pauză timp de capitole întregi.

Totuși, m-a captivat prea mult subiectul ca să nu vreau să aflu ce se va întâmpla, așa că am citit cartea într-o singură zi de weekend. Dacă ești dispusă să treci de stilul foarte impersonal în care ți se pun informații în cârcă la început, Expurgo se citește repede. Dar e o carte care te va frustra îngrozitor, sau cel puțin pe mine m-a frustrat, pentru că eu aș fi vrut ca utopia culturii să rămână utopie, aș fi vrut să nu văd carnagiul petrecut printre non-cetățeni, aș fi vrut să pot accepta cu adevărat că aceia care refuză cultura își merită soarta. N-am reușit, sunt prea empatică pentru asta, dar nici nu m-am convins că educația impusă prin lege e o idee proastă. Doar am retrăit a mia oară dezamăgirea că oamenii nu pot face pur și simplu ce e bine pentru ei, chiar dacă e greu și că trebuie mereu forțați să aleagă binele. Doar că nimic bun nu se poate obține prin forță.

E o carte pe care n-o recomand ușor, tocmai pentru că stilul folosit e greu de citit și pentru că în mine a generat atâtea sentimente negative. Dar cred că tocmai de asta merită citită, pentru că te provoacă să te întrebi unde ai trage linia, până unde poate civilizația să fie impusă, până unde merită să renunți la anumite libertăți de dragul culturii. În această lume educată prin forță, omenirea a început colonizarea spațiului. Dar merită să ne clădim progresul pe cadavrele celor care îl refuză?

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Crux Publishing.

blogosfera sf&f.png

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Expurgo, le găsești pe blogurile:

Deși Blogosfera ia o pauză până la toamnă, dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Omulețul din perete de Marian Coman

Dacă vreo carte ar putea să subțieze atât de mult granița între real și fantastic încât să nu mai știi dacă citești sau ești citit, atunci Omulețul din perete e acea carte. Mi-a plăcut enorm s-o citesc, m-am entuziasmat cu fiecare nouă povestire, iar finalul volumului mi se pare pur și simplu perfect. Acest volum de povestiri tocmai a devenit cartea pe care nu mă voi sătura s-o recomand de-acum înainte oricui, oriunde, cu orice ocazie.

Povestirile:

Cartea este un volum care cuprinde povestirile „best of” ale lui Marian Coman. Nu am să rezum fiecare text, pentru că sunt sigură că o să vă facă plăcere să le descoperiți unul câte unul. În schimb, o să vă povestesc ce le leagă.

Am întâlnit uneori volume de povestiri semnate de același autor care avea în comun doar asta: erau scrise de aceeași persoană. Erau ca un fel de carte de vizită: „ăsta sunt eu, așa scriu, astea sunt temele pe care le-am abordat până acum”. Alte volume erau legate și de o tematică, de anumite obsesii ale autorului care se întrezăreau mai mult sau mai puțin prin fiecare text. Și mai sunt și volumele de autor unde există un fir care leagă povestirile între ele, o idee sau un personaj sau un loc care îți sugerează fie într-un mod evident, fie într-un mod mai subtil, că toate textele se petrec în același univers.

Acest volum mi se pare că duce totul un pas mai departe. Da, povestirile au loc în același univers, însă acest univers e cel ficțional, în care personajele se prind (sau nu) că sunt doar personaje. De aceea mi-a plăcut enorm finalul, pentru că ultima povestire le leagă pe toate celelalte, le plasează mult mai clar în același spațiu imaginar… și nu tocmai. Pentru că în ultima povestire, personajele au alte planuri. Dar e treaba fiecărui cititor să descopere aceste planuri și, citindu-le, să le dea viață.

Părerea mea:

Mi-a plăcut. Mult. Citiți-o.

Am scris rândul acesta și am lăsat restul articolului gol timp de vreo săptămână pentru că serios că nu știu ce v-aș mai putea spune. E un volum extraordinar. Începe cu câteva texte în care realitatea o ia razna din ce în ce mai tare. De fapt, primele povestiri sunt ca niște trepte care te duc din ce în ce mai jos prin vizuina de iepure prin care a căzut Alice.

Doar că aici nu ajungi în Țara Minunilor, ajungi într-o Românie familiară, poate puțin mai veche, mai comunistă. Totuși, deși pare cunoscută, nu e chiar așa cum o știi, pentru că e plină de magie. Nu din magia pe care o mânuiești cu bagheta sau cu puterea minții, ci cea în care cazi, sau care cade peste tine. Are aer de vrajă făcută de ursitoare, iz de deochi, pare mai mult o poartă deschisă fără voia ta în ultimul loc în care ți-ai dori o poartă spre altă lume. Și după ce te-ai afundat de tot în lumea asta în care nimic nu e tocmai ce pare a fi, începi s-o iei în sens invers, să ieși la suprafață. Doar că nu ajungi înapoi acasă, ci dai nas în nas cu Creatorul, cu scriitorul care te-a afundat în lumea asta din care nu prea mai știi cum să ieși.

Cam așa e prima parte a volumului și cam așa s-a ales praful de recenzia asta care e aproape gata și încă n-a devenit recenzie pentru că doar v-am povestit cum e cartea. Care mi-a plăcut. Cum să nu-ți placă să te pierzi printr-o lume fantastică? Chiar dacă nu e lumea în care vei deveni un mic magician erou, chiar dacă riști să înnebunești sau să mori sau să te întâlnești cu fumul ucigaș din pieptul unui copil. E lumea aia pe care ți-au promis-o părinții și învățătorii și cărțile și toată societatea când erai mic și-ți spuneau povești și te învățau că există zmei cu care să te lupți și tărâmuri pe care să le vizitezi peste șapte mări și șapte țări. Dar ai crescut mare și peste șapte țări e doar un city break unde sunt doar alte clădiri și alți oameni și nu e pic de magie nicăieri și nimeni nu se simte vinovat că tu ai rămas doar cu cioburi de vise în piept, și cioburile alea taie când respiri.

Dar aici e acea magie, aceea pe care o tot căutăm în cărți că altundeva nu mai avem unde. Aici am găsit-o. Ba mai mult, fiecare text are și un pic de nostalgie, de dor de copilărie. Eu am fost un copil extrem de timid. Nu am bătut niciodată mingea în fața blocului, nu m-am plimbat prin oraș cu cheia de gât, eu stăteam în apartamentul meu, mergeam doar la școală, mă duceau părinții. Și nici n-am trăit comunismul. Nu știu cum e să se ia lumina, să n-ai voie să faci anumite glume, să fie dat afară cineva din clasă doar pentru că nu e tuns regulamentar. Și totuși, citind Omulețul din perete, n-am simțit nostalgie pentru copilăria mea, ci pentru o copilărie pe care nu am trăit-o și pe care nu regret că n-am trăit-o. Dar tot mi s-a făcut dor de ceva ce n-am avut niciodată. Cum să nu vrei să citești o carte care te poate face să simți asta?

Așadar, mi-a plăcut cartea asta. Mult. Cumpărați-o. Citiți-o. Serios, ce altceva aș mai putea spune?

blogosfera sf&f.png

Poate colegii mei de Blogosferă și-au găsit mai bine cuvintele, așa că dacă vrei să citești și alte impresii despre Omulețul din perete, le găsești pe blogurile:

Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Un străin în Regatul Assert

A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odată…. un basm steampunk. Așa poate fi descris în câteva cuvinte romanul Un străin în Regatul Assert. Partea bună e că mi-a plăcut mult modul în care au fost transpuse elementele de poveste într-un univers steampunk. Partea mai puțin bună e că personajele de basm nu prea sunt genul de oameni de care m-aș putea atașa.

Povestea:

Regele din Assert a reușit să pună capăt unui război civil foarte sângeros, dar, după ani lungi de domnie pașnică, n-a reușit să dea naștere vreunui moștenitor. Spectrul unui nou război de succesiune planează asupra insulelor regatului, așa că regele și regina sunt dispuși să încerce orice, inclusiv leacurile necunoscute ale unui străin misterios.

Dar și Assertul are misterele lui: trei tinere născute în timpul unei eclipse descoperă că împreună pot ursi sorțile nou-născuților. Și deși ele sunt cum nu se poate mai diferite între ele, devin la fel de apropiate ca surorile și reușesc să-și schimbe statutul social, dar și să trăiască aventuri nemaipomenite.

Părerea mea:

Atunci când am început să citesc, am avut o perioadă în care devoram cărțile cu basme. Indiferent dacă erau românești sau străine, clasice sau moderne, îmi plăceau enorm poveștile nemuritoare. Desigur, după o vreme mi-am atins limita și mi-am dorit să descopăr și alt fel de povești, dar mi-amintesc cu drag acea perioadă și azi. De aceea, atunci când „m-am prins” că Un străin în Regatul Assert e un basm scris în cheie steampunk, m-am entuziasmat destul de tare.

Am un    semn de carte    nou, lucrat manual ♥

Am un semn de carte nou, lucrat manual ♥

Și e fascinant să vezi „potrivelile”, să descoperi cum ar putea arăta un balaur într-un univers mecanizat, să citești despre un prinț care nu are un cal năzdrăvan, ci își creează propriul ajutor nemaivăzut. În plus, povestea are și o doză de magie, puțin supranatural care condimentează acțiunea. Ursitoare, boabe negre fermecate și un copil care crește „într-o lună cât alții într-un an”, toate sunt elemente care completează atmosfera de basm.

Dar, după cum spuneam la început, personajele nu mi-au plăcut nici pe departe la fel de mult ca ideea. Își servesc scopul, duc povestea mai departe, dar fiecare are cam o trăsătură de caracter și cam atât. Cele trei ursitoare sunt fiecare în parte: blândă, practică și rebelă. Și atât. Străinul din titlu e doar misterios. Și atât. Cei doi oameni de știință sunt pasionați de știință. Ca bonus, femeia e și puțin discriminată, dar asta nu e o trăsătură a ei, ci a societății.

Totuși, romanul nu e lipsit de savoare. Sunt câteva easter eggs presărate de-a lungul lui, referințe la diverse elemente ale culturii din lumea noastră. Ba chiar scena luptei finale cu balaurul mi-a amintit puțin de un episod din Star Wars și sunt tare curioasă dacă asta a fost intenția autorilor. La fel cum sunt curioasă dacă finalul care introduce câteva personaje noi și misterioase are rolul de a pregăti terenul pentru o continuare.

Dar și cu continuare, și fără, recomand Un străin în Regatul Assert celor pasionați de experiementele literare, celor care vor să încerce să descopere un basm reinterpretat și celor care nu se atașează prea tare de personaje, ci citesc mai mult pentru idei.

Poți cumpăra volumul de pe site-ul editurii Tritonic, dar și de pe Libris.ro.

blogosfera sf&f.png

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Un străin în Regatul Assert, le găsești pe blogurile:

Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Singurătatea singularității de Alexandru Lamba

La lansarea volumului Singurătatea singularității s-a menționat de mai multe ori că deși este o culegere de povestiri, între ele există o legătură, că indicii despre unele texte se regăsesc în altele. Am crezut că asta înseamnă o serie de povestiri cu finaluri deschise, care alcătuiesc cumva un fel de roman-colaj. Din fericire, m-am înșelat: volumul cuprinde o serie de povestiri cu cap și coadă, care alcătuiesc împreună o viziune de ansamblu asupra viitorului speciei umane. Nu e un puzzle alcătuit din piese incomplete, ci o serie de instantanee (superbe!) întinse pe o lungă perioadă de timp.

Poveștile:

Prima povestire ar putea părea ciudată pentru un volum SF, pentru că pare să aibă o temă religioasă. Pe scurt, în urma unei prăbușiri masive la bursă, civilizația se destramă și oamenii cad pradă foametei. Pe străzile Moscovei, armata se chinuie să păstreze o urmă de ordine, până când din cer încep să apară mesaje scrise cu foc. Eu știam deja șmecheria din final pentru că povestirea Focurile lumii noi a fost transformată și într-o bandă desenată, pe care am citit-o. Dar o posibilă cheie de lectură este strecurată subtil într-o altă povestire a volumului și ea schimbă complet misticismul textului.

Urmează o serie de povestiri cu un protagonist comun: un robot - numit Bender, wink wink - care capătă conștiință de sine și încearcă să-și cunoască Programatorul. Însă lucrurile nu merg chiar așa cum se aștepta el, prin urmare e forțat să-și creeze propria filozofie de viață. Pe parcursul povestirilor apar detalii despre niște oameni plecați în spațiu, care vor avea o legătură interesantă cu Bender și cu nou-descoperitul său scop.

În continuare avem patru povestiri cu temă spațială: una dintre ele este din nou profund religioasă, dar totuși SF. Și absolut fascinantă! Nu vreau să vă spun nimic despre ea, pentru că e o plăcere s-o descoperi, așa că voi trece la următoarele trei povestiri, care au ca protagonist un om forțat să „se descurce” într-o galaxie plină de specii mult mai competitive. Sunt niște texte cu un specific românesc când vine vorba de atitudine, dar pe care cred că l-ar înțelege orice om.

Și, la final, Copiii întunericului… E o povestire despre sfârșituri, dar și despre oameni care nu se mulțumesc cu puțin și care vor mereu să descopere misterele din jurul lor. E simultan minunată și tristă, dar foarte bine scrisă.

Părerea mea:

Nici nu știu cu ce să încep… mi-a plăcut enorm volumul acesta! Mi s-a părut fascinant modul cum toate povestirile au fost făcute să se lege între ele. Nu am citit-o pe niciuna înainte (nu prea mai citesc proză scurtă în ultimul timp, din păcate), excepția fiind Focurile lumii noi, pe care am descoperit-o sub formă de bandă desenată. Faptul că acolo finalul era puțin diferit față de povestirea din acest volum mă face să cred că toate textele au fost ușor modificate astfel încât să se potrivească.

Fascinant mi s-a părut și Bender și felul cum alege el să rezolve toate problemele pe care le întâlnește - adică logic. Nu conform valorilor umane, ci conform valorilor sale. Dar cel mai mult mi-a plăcut cum gândește. Povestirile sunt scrise la persoana I, așa că însuși robotul ne spune povestea lui, iar Bender e straniu de poetic. Se exprimă foarte logic și calculat, dar încercările lui de a înțelege oamenii duc adesea la niște gânduri care m-au înduioșat, mi-au trezit nostalgii sau zâmbete. Cumva, e un robot foarte sentimental și rece simultan, ceea ce e superb și merită citit.

Mi-au plăcut și povestirile din a două jumătate a volumului (deși nu la fel de mult ca robotul). Alexandru Lamba a abordat niște teme foarte actuale, de la îndoctrinarea religioasă la problemele imigranților și emigranților. Sunt multe lucruri care îți dau de gândit și care pun într-o perspectivă foarte nouă niște teme despre care credeam că nu mai pot fi privite și din alte unghiuri. E genul acela de volum ale cărui idei o să te urmărească multă vreme după ce l-ai terminat… adică fix genul de cărți pe care le iubesc!

Așadar, Singurătatea singularității e un volum cu povestiri individuale, dar foarte fain legate între ele, cu un personaj fascinant (și nu e singurul, pentru că deși în prozele scurte am întâlnit rareori personaje memorabile, în acest volum m-au impresionat mai multe) și care vorbește despre teme controversate, abordate din unghiuri inedite. Cum să nu vreau să recomand acest volum tuturor? Mi-a plăcut enorm, se citește foarte repede (l-am terminat într-o singură zi și mi-a părut rău, aș fi vrut s-o iau mai încet și să-l mă bucur de el mai mult timp!) și pur și simplu merită! M-a entuziasmat peste măsură și deși au trecut două săptămâni de când l-am terminat, încă îmi place să vorbesc despre el. Serios, citește-l!

Poți cumpăra volumul de pe site-ul editurii Herg Benet sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Singurătatea singularității, le găsești pe blogurile:

În martie vom scrie despre Un străin în regatul Assert de Teodora Matei și Lucian Dragoș Bogdan. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Flamura neagră (Cronicile Kanjerilor #1)

Înainte să citesc Flamura neagră, credeam că îmi plac cărțile de acțiune. Sau îmi imaginam că măcar le pot citi fără probleme. Însă mi-am dat seama că o dată ce pedala metaforică de accelerație e apăsată la maximum, eu rămân frumușel pe marginea drumului, sperând să deslușesc ceva din urmele de roți rămase pe asfalt. Mai pe românește, cartea mi s-a părut reușită pentru genul ei, dar eu n-am putut ține pasul și m-am pierdut pe drum.

Povestea:

De secole, Imperiul Akkaș este condus de Unicul, Împăratul-Zeu pogorât printre oameni. Nimeni nu i se poate împotrivi lui și armatei sale, ale cărei trupe de elită, kanjerii, pot prinde și ucide zei. Astfel se obține esența-de-zeu, cea mai prețioasă substanță din Imperiu, deoarece poate alimenta toate uneltele magice.

Totuși, zeii devin o resursă destul de limitată, așa că Imperiul trebuie să se extindă mereu în căutarea lor. De aceea, armata Unicului este acum în Gova, un tărâm unde trăiesc paonii (oameni-cal) și vaurii (oamenii-vultur), fiecare având propriile zeități. Însă chiar în mijlocul unei bătălii, Împăratul pleacă înapoi de unde a venit, luând și câțiva kanjeri cu el în lumea zeilor. Printre muritori, însă, armata sa are nevoie de un nou lider, iar Naboullen vede în acest lucru o oportunitate unică de a deveni… Unic.

Înapoi la palat, dispariția Împăratului nu e deloc motiv de bucurie. Nobilii trebuie să găsească repede o metodă de a ascunde lipsa Unicului pentru a nu fi linșați de cei asupriți de conducător. Însă intrigile și trădările împart curtea în două facțiuni, fiecare persoană urmărindu-și în primul rând propriul interes.

În plus, acum că Unicul a dispărut, Imperiul Akkaș se poate fărâmița ușor sub presiunea răscoalelor locale pe care niciun muritor nu le poate înăbuși fără ajutorul oferit de Împăratul atotputernic.

Părerea mea:

Romanul începe cu un glosar, ceea ce mi s-a părut o idee foarte, foarte bună. Am găsit deseori dicționare puse la sfârșitul cărții, pe care le-am descoperit abia la finalul lecturii, când nu mai aveam nevoie de ele. Citind acest glosar,  însă, am decis după câteva paragrafe să sar peste informațiile oferite. Eu sunt genul de cititor care reține mult mai ușor oameni și locuri dacă le asociază cu acțiuni decât dacă citesc definițiile lor. Asta a fost prima mea greșeală deoarece, după cum am spus la început, acest volum are o acțiune foarte densă, care sare între trei fire narative pline de personaje.

Totuși, personajele sunt destul de bine individualizate. Fiecare are un scop clar și majoritatea sunt mânate de ambiția de a-și atinge obiectivul, așa că sunt multe firi puternice care se înfruntă pe parcursul romanului. Mie însă mi-a luat mult timp ca să reușesc să asociez numele cu persoana, să rețin cine unde e și ce face. Dar nu mi se pare că e vina autorului că n-am reușit să țin pasul, ci a mea. Nu sunt nici atât de multe personaje, nici atât de complicate numele lor. Însă nu sunt genul de cititor care să se oprească să caute prin glosar. Aș fi putut face asta, ar fi fost foarte simplu, dar eu prefer să mă las purtată de poveste. Dacă pot reține detaliile, bine. Dacă nu, îmi asum asta.

Apropo de poveste, pentru mine acesta e elementul care mă atrage la orice carte. Vreau să mă pot pierde în lumi fantastice, să uit că în realitate stau și citesc (de aceea nici nu fac pauze pentru notițe sau pentru a căuta lămuriri, pentru că prefer să nu întrerup lectura). În Flamura neagră, din fericire, am avut parte de o lume ficțională foarte bogată. Mi-au plăcut enorm legendele ei, dar și modul în care e gândită relația dintre muritori, zei și kanjeri. În plus, mi-am dorit să am și o hartă a ținuturilor, ceea ce nu mi se întâmplă prea des. Dar am vrut să pot să-mi imaginez mai ușor pe unde se află personajele și care sunt distanțele pe care le străbat în aventurile lor.

Atmosfera e, desigur, una încărcată. Mereu se întâmplă ceva, mereu e câte un pericol (sau 20) de care trebuie să ții cont, așa că niciodată nu ai cu adevărat vreun moment de respiro. Și sunt destul de multe detalii sângeroase, mai ales în prima parte a cărții. Per total, sunt vreo 400 de pagini care nu te vor lăsa să te odihnești.

Așadar, dacă vrei să citești un roman fantasy dark și plin de acțiune, cu un univers foarte bine construit și cu o serie de personaje alături de care vei fugi pentru a scăpa cu viață, atunci îți recomand Flamura neagră.

 

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Flamura neagră, le găsești pe blogurile:

În plus, fără legătură cu proiectul Blogosfera SF&F, găsiți recenzii ale cărții pe blogurile Cititor Fantasy și FanSF.

În februarie vom scrie despre Singurătatea singularității de Alexandru Lamba. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.