Autor pentru o zi

Autor pentru o zi - Recenzie: Chemarea monstrului de Patrick Ness

A trecut ceva timp de la ultimul articol din seria Autor pentru o zi, dar iată că încă se mai găsesc persoane care vor să-și facă vocea auzită. De data aceasta, este vorba despre Dumitrița Socianu, care mi-a trimis recenzia romanului Chemarea monstrului de Patrick Ness:

   Ce înseamnă o carte care te emoționează? Care te răscolește? Care te face să te gândești și să reflectezi la viața ta?

   Eu cred ca înseamnă o carte bună. Nu! O carte extraordinară. O astfel de carte este Chemarea monstrului de Patrick Ness ce conține ilustrații de Jim Kay.

   Totul a început așa: eu și cartea, în librărie. Ne-am privit și am acceptat să ne citim reciproc. Eu pe ea. Ea pe mine. A fost una dintre cele mai bune alegeri ale mele deoarece cartea conține o poveste atât de uimitoare pe cât promitea coperta.

   Adevărul e că și ilustrațiile au ajutat foarte mult ca povestea să prindă viață. Ilustrații alb-negru, magnifice, cu un efect puternic asupra cititorului. Personal, am rămas fascinată de opera creată doar ca susținere a poveștii.

   Conor este într-un război continuu cu adevărul său, el simțindu-l ca un coșmar și ca o umbră întunecată care îl urmăresc. Un adevăr care, din când în când, își face apariția și în viața noastră. Monstrul, sub forma unui arbore de tisă, apare pentru a-l ajuta să învingă în lupta sa interioară. Acest ajutor este dat prin intermediul a trei povești, a patra urmând să fie povestită de Conor. O poveste ce îl va obliga să recunoască ceea ce ascunde în spatele indiferenței. Un lucru de care îi este rușine și pe care nu vrea să îl accepte, deși este în ființa lui.

   Am citit undeva că niciodată nu trebuie să îți pară rău de ceea ce simți și de ceea ce crezi. Asta ilustrează această carte. Ea te învață să accepți ceea ce ești și tot ce ți se întâmplă în viață. Pentru că ăsta ești tu.

   După simularea celor patru povești, Conor reușește să accepte adevărul ce se află în interiorul său. Acest lucru îl ajută să treacă peste una dintre cele mai grele încercări din viața sa.

   Peste carte planează un aer sumbru și enigmatic care te face curios să o citești. Acest lucru ma convins să o lecturez și sper să vă convingă și pe voi.

Articol scris de Dumitrița Socianu


Clubul de Lectură Nemira #24

Din motive tehnice (adică facultate), n-am reușit să ajung la ultima întâlnire a Clubului de Lectură, însă am rugat-o pe sora mea să scrie ea câteva rânduri despre cum fost... Prin „câteva”, chiar speram să fie câteva, în ideea că vorbesc eu puțin despre carte înainte, dar i-a ieșit un articol întreg, așa că eu îmi păstrez impresiile pentru altă ocazie. Așadar, fără alte introduceri, predau tastatura lui Kitty-(deocamdată)-fără-blog:

Clubul Barosanilor s-a întors…

Și nu se ține de glume *sunet dramatic*.

Vorbind serios, luni, Ghanda (nu știu dacă o știți, dar e blogul ei până la urmă) a decis că, în loc să facă ceva excesiv de fain și să vină la Clubul de lectură Nemira, să se ducă să facă ceva mult mai plictisitor (adică să nu se ducă la Clubul de lectură Nemira). Așa că m-a trimis pe mine ca să o reprezint și pe ea.

Cartea discutată a fost „La capătul curcubeului” de V. Vinge, o carte groasă, dar foarte ușor de citit. Toată lumea a fost de acord că se citește repede, dar asta nu înseamnă că ne-am pus de acord cu tot și toate.

Dar chiar și când am stat să discutăm cum interpretează fiecare cartea, totul s-a petrecut într-o atmosferă degajată pe care o poți observa chiar și fără să fi barosan un membru vechi al Clubului. Așadar, indiferent ce aspecte ale cărții se discutau, ajungeam să râdem, să vorbim cu pasiune și să dezbatem într-un cadru prietenos.

Dar hai să lăsăm vorbitul vag și să trecem la lucruri concrete, mai exact la concluziile la care a fost supusă cartea: În „La capătul curcubeului” este vorba de un complot masiv, plin de ițe și tehnologie pe care, fără îndoială, vom ajunge să o „purtăm”.

Toți am fost de acord: este un viitor foarte plauzibil, cel puțin din punct de vedere tehnologic. Și s-a vorbit chiar de viitorul apropiat. Așadar, dacă încă nu știți cum anume o să arătați peste câțiva anișori, jocurile video vor fi trăite și simțite, ecranul laptopului va fi o lentilă de contact care va suprapune virtualul peste realitate, mișcările pe care le face corpul vor fi comenzi, iar dacă te uiți la cineva ca și cum ai vrea să-l omori, imaginea acelei persoane va primi un zoom.

Am vorbit și despre personaje, începând cu evoluția lui Robert Gu. Doar că, în loc să vorbim despre evoluția lui de la om groaznic la om bun și apoi la... Gu-ul final (hehe, „Gu-ul final sună haios), am vorbit de evoluția sa de la bătrân care respingea orice formă de tehnologie până la omul care merge mână în mână cu ea.

S-a menționat și Sharif, săracul omuleț care încerca să-și scrie lucrarea de licență luându-i un interviu celebrului poet Robert Gu (da, Gu-ul menționat mai sus) și ajunge virusat de tooooată lumea. Cel mai haios era că, în timp ce își punea sărăcul student întrebările, cineva prelua controlul calculatorului lui și acel cineva punea el întrebări, în timp ce Sharif asista fără să poată face nimic. Dar, în loc să fie indignat că este controlat, el iși lua notițe pentru că întrebările puse de ceilalți erau mult mai inteligente decât întrebările lui.

Și când s-a ajuns la Iepure... Ei, vezi atunci cum se împart părerile. Cineva a spus că-i personaj secundar (Cum?!). Mie, personal, mi s-a părut cel mai badass personaj. Unii susțineau că-i inteligență artificială, alții că e un prankster cu mult timp la dispoziție. S-a pus întrebarea de ce anume inteligențele artificiale sunt considerate puerile. Cineva a scos din pălărie argumentul că undeva scria că Iepurele doarme, deci nu poate fi inteligență artificială. Ceilalți au spus ca era o figură de stil. Apoi cele două tabere au scos baroasele și ne-am luptat ca în basme. Glumesc. S-a ajuns la concluzia că fiecare interpretează cum vrea. Dar ne-am pus de acord că a-ți pune totul într-o singură certificare e doar un mod al autorului de a scăpa de Iepure (cel mai fain personaj, care, apropo, nu era artificial :P).

Foarte fericiți, Barosanii au descoperit că, dintre toate personajele, numai trei nu au avut nicio legătură cu complotul (și anume gemenii și profesoara). Dar să vă spun un mic secret: și profesoara avea legatură cu complotul, sunt aproape sigură că la un moment dat ea și Albert au vorbit despre studenții ei, dar nu am vrut să le spun. Păreau așa fericiți că au descoperit trei personaje și nu am vrut să le stric starea de spirit.

Și, evident, s-a discutat tocarea cărților fizice (lucru asemănat chiar și de autor cu Fahrenheit 451) și de digitalizarea lor. Pe scurt: tocarea cărților e rea, iar digitalizarea lor e bună as long as it doesn’t ruin the printed word.

Așadar, dacă vreți o doză bună de lume tehnologizată fascinantă, de complot cu bătrâni tineri, de cărți distruse și salvate, personaje misterioase, spionaj, medicină din viitor și un virus care poate să îți controleze dorința de nuga (și mintea...) atunci citiți„La capătul curcubeului”.

Și dacă vreți să fiți și voi Barosani, ori vă cumpărați baros, ori veniți și voi la Clubul de lectură Nemira din martie, când aniversează 2 ani de la înființare. Se lasă cu tort!

Semnat,

Andreea V, sora Ghandei, cunoscută vag sub pseudonimul Kitty


Toamna lansărilor

Săptămâna trecută a avut loc lansarea volumului al treilea al seriei Dincolo de moarte scrisă de Adina Speteanu și deși eu nu am reușit să ajung, Leontina, o bloggeriță pe care o urmăresc cu drag de ceva timp a participat și mi-a permis să preiau impresiile ei despre eveniment:

Joi, pe 25 septembrie, am fost la lansarea cărții Îngeri de gheață a autoarei Adina Speteanu, care s-a desfășurat la ceainăria La un ceai, și tot am zis că voi scrie un articol despre asta, cum e practic prima lansare la care am fost. Am mai auzit-o pe autoare vorbind despre Crimă la timpul trecut, am avut noroc să zic așa și m-am aflat la fix la un Gaudeamus, parcă. Dar nu am fost niciodată la o lansare pentru că am vrut să fiu acolo.

Dar înainte de a ajunge la lansarea propriu-zisă, am avut parte de alte peripeții. Mai exact, cum eu sunt eu, iar eu și simțul orientării nu suntem chiar prieteni, nu se putea să ajung eu într-un loc pe care nu-l cunosc din prima. Am ajuns la polul opus, ca să zic așa, față de unde trebuia să ajung. În fine, după o conversație lungă la telefon cu tata, am ajuns. Din fericire chiar la limită. La momentul respectiv aveam o stare așa de proastă, că nu mă mai așteptam la nimic. Bine, mie nici nu-mi place să mă aflu într-un loc în care să nu cunosc pe nimeni, dar ăsta e un alt subiect.

Toată experiența a fost mult mai interesantă și plăcută decât mă așteptam. Am citit eu undeva că lansările editurii Tritonic sunt drăguțe, și chiar așa mi s-a și părut.

În afară de autoare, au mai vorbit în cadrul lansării editorii Bogdan Hrib și Eugen Lenghel, iar ceea ce au zis fiecare din ei chiar mi s-a părut interesant. Nu aș putea reproduce, dar s-a zis ceva și despre literatura pe care o studiem la limba și literatura română și cum profesorii de română nu cred că în țara asta mai există autori buni. Ceva pe linia asta a fost oricum. Mi se pare tristă chestia asta, dar asta e.

Adina Speteanu a povestit despre cum a ajuns să creeze povestea asta, cam de unde a pornit totul, și asta mi-a plăcut. Mereu îmi place să știu de unde anume a pornit o idee, o poveste, pentru că mi se pare că poate să înceapă de oriunde. Țin minte că a zis că primul personaj a fost Dragoș, și dintr-un anume motiv, lucrul ăsta mi se pare foarte interesant, că începutul e practic cu personajul negativ. Dragoș de altfel mie mi se pare un personaj destul de interesant în felul lui, așa nebun cum e. Totuși, e perseverent, cred că asta apreciez eu cel mai mult la el. E atât de hotărât în planul ăla al lui, încât nu cred că ar lăsa ceva să-i stea în cale. Dar să trec mai departe.

Și... nu mai știu ce să zic. Mi-a plăcut, sincer. Am schimbat câteva cuvinte și cu autoarea, mi s-a părut foarte drăguț. Atât că stau cam prost la pusul în cuvinte momentan. A, da, am cartea semnată :D M-am apucat să o citesc, nu am ajuns foarte departe, dar momentan îmi place :)

Articol scris de Leontina

Acum regret de două ori mai mult faptul că n-am putut ajunge, dar o să încerc să-mi iau o oarecare revanșă astăzi, participând la o altă lansare a editurii Tritonic. De data asta, e vorba despre lansarea simultană a două romane: Nume de cod: Arkon, un roman semnat de Anamaria Ionescu și Abis de Monica Ramirez, volumul 5 al seriei Alina Marinescu. Pe scurt, se anunță o lansare plină de adrenalină, despre care o să vă povestesc weekendul acesta. Și ca să vă conving să veniți, vă „ameninț” nu doar cu impresii de la lansare, dar și cu poze cu autografele autoarelor, așa că dacă vreți să evitați gelozia beletristică, veniți astăzi de la 17:30 la Sala radio!


Autor pentru o zi - Recenzie: La furat de cai

Și iată că inițiativa mea se bucură de încă o persoană interesată :D De data asta, e vorba de Cristina aka Eghoista care ne prezintă recenzia romanului La furat de cai de Per Petterson:

Cartea aceasta are doar două sute de paginii și am citit fiecare sută în câte o repriză. M-a captivat de la primele cuvinte peisajul descris, dintr-un sat Norvegian. Personajul principal are șaizeci și șapte de ani și locuiește singur într-o cabană după ce și-a pierdut soția și sora cu trei ani în urmă. El reîntâlnește accidental o fostă cunoștință din copilărie care-i declanșează flashbackurile. Vecinul său, Lars, a fost fratele celui mai bun prieten al său pe când avea cincisprezece ani.

Protagonistul își amintește vara petrecută alături de tatăl său într-un alt sat Norvegian, aproape de granița cu Suedia. A fost ultima vară în care l-a văzut, înainte de a se întoarce în Oslo. Titlul, “la furat de cai” este o sintagmă ce se repetă de câteva ori de-a lungul romanului și este mai degrabă o metaforă, o glumă, deoarece caii erau doar călăriți și nu furați. În roman este prezentată viața de la sat în anii cincizeci și muncile la care luau parte mai mulți locuitori, munci precum tăiatul lemnelor sau strângerea fânului. La timpul evocării amintirilor, personajul revine la aceste munci menționând faptul că s-a plimbat prin multe locuri și totuși a decis să se întoarcă într-o cabană de la malul unui râu în ultimii săi ani de viață. Finalul este sfâșietor și se termină cu o replică pe care tatăl său i-a spus-o pe când era copil și anume “noi decidem când ne doare”. Ultimul capitol are loc în același trecut evocat, în toamna de după vara cu pricina.

Mi-a plăcut mult acest roman, chiar dacă a fost destul de scurt. Personajul principal este ursuz și poate părea chiar respingător dar sunt de acord cu foarte multe din ideile sale și mă regăsesc în stilul de viață pe care vrea să îl adopte. Sunt multe întâmplări tragice în carte, totuși, și multe și-au pus amprenta asupra sa. Este o carte dramatică, pot spune asta cu mâna pe inimă. Deși protagonistul nu are pic de umor, după cum el însuși recunoaște, mi-a fost foarte ușor să zâmbesc pe parcurs ce citeam și să găsesc un motiv de bucurie în întâmplările povestite. Scenele nu sunt puse în ordine cronologică. Cartea mi se pare încă o dovadă a faptului că perioada copilăriei și a adolescenței e cea mai crucială din viață, ea putând să afecteze restul deciziilor pe care le luam mai departe. O recomand tuturor celor care caută să audă adevărul spus fără ocolișuri, în mod direct, celor cărora le place realismul mai presus de orice și care vor să fie plasați într-un timp de mult apus care totuși își păstrează farmecul până astăzi.

Articol scris de Eghoista


Recenzie: Orasul de cenusa - Autor pentru o zi

autor-pentru-o-zi.png

Primul care a dat curs invitatiei/provocarii mele a fost Sorin, caruia ii multumesc pentru implicare. Fara alte introduceri, iata recenzia cartii Orasul de Cenusa :

coperta-instrumente-mortale-1.jpg

Am citit primul volum al seriei Instrumente mortale cu ceva vreme în urmă, aşa într-un fel de pariu cu mine însumi. Orasul oaselor nu m-a dat atunci pe spate, dar mi s-a părut un bun roman cu care să intri în lumea fantasy. Acest al doilea volum e ceva mai bunicel, clar, stilul şi modul de scriere al autoarei s-au îmbunătăţit de la romanul de debut. Povestea însă tot se citeşte destul de greu, cu toate că firul narativ e antrenant, însă nu reuşeşte să te ţină legat de pagini.

     Trecând la subiectul cărţii, menţionez că Simon devine un personaj secundar mai însemnat, depăşindu-şi condiţia de simplu mundan. Pe de altă parte, atracţia dintre Clary şi Jace încă există, ba e din ce în ce mai intensă, lucru care nu e prea corect moral, având în vedere că cei doi sunt fraţi – la punctul ăsta am totuşi nişte rezerve, ceva din finalul acestui volum mi-a trezit nişte bănuieli.

     Dacă în volumul anterior instrumentul mortal în discuţie era Pocalul Mortal, de care Valentine avea nevoie pentru a-şi crea propria armată de nefilimi, în volumul acesta se trece la cel de-al doilea instrument mortal: Sabia Mortală. Este vorba despre sabia cu care păzea îngerul porţile raiului odată ce Adam şi Eva au fost alungaţi de acolo. Planul lui Valentine consta în convertirea Sabiei de partea întunericului printr-un ritual care presupune înmuierea ei în sângele a patru specii de repudiaţi: un magician, un elf, un vârcolac şi un vampir.

     Dar ca povestea să se mai complice puţin, Jace nu este văzut cu ochi buni de Închizitoare, reprezentanta Conclavului; el este considerat drept un spion al lui Valentine plasat în mijlocul nefilimilor.

     Categoric se va ajunge la o luptă între forţele demonice ale lui Valentine şi Conclav. De care parte vor fi Jace, Clary şi prietenii lor, rămâne de văzut, sau mai bine zis, de citit.

     Vreau totuşi să subliniez un lucru: autoarea folseşte numeroase referinţe literare ori de cultură urbană sau muzicală în acest al doilea roman al ei. Acest lucru mi se pare demn de apreciat, demonstrând o bună capacitate de a integra literatura într-o societate modernă şi tehnologizată.

     Spor la citit Oraşul de Cenuşă, al doilea volum al seriei Instrumente Mortale, apărut la editura Leda în 2011, în traducerea Cristinei Jinga.

Articol de Sorin-Lucian Berbecar