Atelier de confecționat povești fantastice

Zmeucica + Făt-Frumos de la ANAF = Atelier Crux #8

Duminica trecută am ieșit cu Atelierul la soare, pentru că ediția aceasta s-a desfășurat pe terasa La un ceai. De data asta, am încercat să scriem un basm, dar nu unul oarecare, ci unul trăznit, cum ies toate poveștile pe care le scriem împreună.

Am început cu partea teoretică, în care Dan Rădoiu ne-a vorbit despre Vladimir Propp și despre etapele pe care le-a identificat acesta într-un basm. Deși, conform Wikipedia, sunt 31 de etape structurale, noi am discutat doar despre 5, Dan sfătuindu-ne să nu încercăm să trecem prin toate etapele într-o poveste, dându-ne exemplul personal: atunci când a încercat, rezultatul a fost cel mai slab text pe care l-a scris vreodată.

Revenind la etapele discutate, ele au fost:

  • absența - cineva sau ceva lipsește, echilibrul fiind astfel rupt
  • interdicția - eroul nu are voie/este sfătuit ferm să nu întreprindă o anumită acțiune
  • încălcarea interdicției - desigur, eroul face exact acel lucru interzis
  • iscodirea - răufăcătorul încearcă să obțină o informație de la erou
  • divulgarea - eroul, deseori naiv sau prea bine intenționat divulgă acea informație, fără să realizeze neapărat gravitatea faptei

După aceste explicații, am decis că dacă reușim să încorporăm aceste 5 părți în poveștile noastre, ne declarăm mulțumiți. Și am trecut la partea noastră preferată: creionatul personajelor. Am decis că protagonista noastră va fi o femeie, Mirabela Dafin, prințesa zmeilor (pe care am poreclit-o repede Zmeucica). Având trei frați mai mari, a fost mereu răsfățata familiei Dafin, paznicii muntelui unde creștea dafinul, un puternic halucinogen pentru pământeni.

În urma discuției punctată cu comentarii despre cum sunt basmele cu adevărat, câteva dintre revelații distrugând niște copilării, am decis ca aproape-antagonistul să fie Făt-Frumos de la ANAF, un băiat de bani-gata care vrea să se căpătuiască. Prin urmare, atunci când l-a întâlnit pe Fane, calul năzdrăvan evadat din tărâmul zmeilor, Făt-Frumos l-a pus repede la muncă la grătar, profitând de răceala/alergia calului, care strănută flăcări pe nări. Singurul lucru care îl ajută pe Fane să-și țină boala sub control este Bixtonimul, de care a devenit dependent (și cu care îl mituiește FF).

Având în minte personajele, am început să spunem pe rând câte o parte a poveștii, fiecare încercând să creeze o scenă corespunzătoare unei etape dintre cele 5 discutate. Am vrut să notez rezultatul, dar nu pot să scriu atât de repede și am renuțat de tot la notițe când am luat cuvântul. Totuși, în linii mari, ideea era că Zmeucica se trezește într-un castel pustiu, singurul „indiciu” fiind penele albe de pe podele, care duc spre subsolul unei îi era interzis să intre. Știind unde ascundeau frații ei cheia, Mirabela încalcă interdicția și intră în camera unde se afla portalul interdimensional, prin care trece... și ajunge în curtea lui Făt-Frumos, unde acesta făcea un grătar cu ajutorul lui Fane.

A urmat un moment de teatru de improvizație, cu prietenul meu întruchipându-l pe Făt-Frumos, o tânără din grup devenind Zmeucica, iar Șerban Andrei Mazilu jucând rolul calului. După, am mai lucrat în grup la idee, luând decizia să transformăm cheia în talismanul cu care se putea călători între lumi, talisman pe care FF i-l subtilizează Zmeucicăi. De asemenea, Fane a căpătat și el ceva backstory, devenind un tânăr rătăcit pe care fratele său, Pegasul (responsabilul pentru palatul plin de pene) îl caută. Apoi, unii dintre noi au încercat să scrie aventurile fetei-de-zmeu în lumea noastră, iar ceilalți au scris despre Făt-Frumos și întâmplările prin care trece el pe lumea celalaltă.

Rezultatele au fost care mai de care mai diferite, provocarea cea mai mare fiind ca, de data asta, să aibă și final. Dacă nu mă înșel, am fost singura care n-a reușit să și încheie, daaar nu e timpul pierdut, o să încerc să mai lucrez puțin la text săptămâna asta, să vedem dacă reușesc s-o aduc pe Zmeucica înapoi acasă. Și să mai tai din cuvinte, nu mi-am dat seama cât de mult am supra-abuzat de cuvântul „tânara” până n-am citit textul cu voce tare (exercițiu foarte util, pe care îl recomand oricui scrie).

Între timp, însă, vă propun să ne vedem în număr cât mai mare la Atelierul din mai, pentru că atunci când mulți oameni creativi se strâng la un loc, rezultatul e o după-amiază plină de râsete. În plus, atelierele acestea fac bine și la îmbunătățirea imaginii despre propria persoană: eu nu mi-aș fi imaginat despre mine nici că sunt creativă, nici că pot scrie ceva coerent în mai puțin de jumătate de oră, nici că voi citi vreodată în public ceva scris de mine, cu atât mai puțin să încerc să spun un fragment de poveste pe loc... pe scurt, acest Atelier e locul ideal unde să vă dezvoltați aptidunile legate de scris, dar și de vorbit în public, pentru că veți fi înconjurați de cruxieni, care sunt nu numai foarte prietenoși, dar și de mare ajutor. Ne vedem în mai!


Aniversare cu... muze (Atelier de confecționat povești fantastice #6)

Sâmbăta trecută am „chiulit” câteva ore de la un hackaton ca să particip la ediția cu numărul 6 a Atelierului de confecționat povești fantastice. Fiind vorba de o ediție aniversară, ne-am distrat mult mai mult ca de obicei, bănuind în glumă că oamenii de la La un ceai ne-ar fi oferit versiunea pentru ceai a unei irish coffee cu extra irish. Totuși, ceaiurile au fost doar delicioase, voia bună venind nu de la vreo conspirație cu alcool, ci de la faptul că ne-am strâns iar la un loc oameni creativi și cu chef de distracție.

Am început într-un mod nou și original: Dan Rădoiu ne-a oferit un text plin de acțiune, dar fără multă substanță scriitoricească, un text ca un schelet care avea nevoie de noi să-i punem pe oase ceva carne, mușchi și piele. După 20-30 de minute de creieri încinși de inspirație și de pixuri și mai încinse de dorința de a pune totul pe hârtie, am început să ne citim povestirile.

Textul original conținea o mică scenă în care un scriitor dezamăgit de muza sa voia să încheie colaborarea cu aceasta. De aici, fiecare a mai adăugat sau a mai scos, a mai aranjat și restructurat, până când, în final, deși toată lumea a păstrat ideea principală, textele au ajuns să nu mai semene între ele. De la SF-uri serioase, pline de termeni greu de pronunțat până la revista Muze și Muzi, de la 6 ani de facultate pentru o muză prea genială, la muze care vorbesc limbi extraterestre și până la muze-pirande, fiecare a creat câte o relație scriitor-muză fucked up.

De data asta, Atelierul a fost presărat cu sfaturi de la Dan și de la ceilalți scriitori prezenți despre cât de benefic e cititul propriului text nu doar în public (deși și asta e foarte recomandat, pentru că feedback-ul de la cititori e unul dintre cele mai bune ajutoare ale unui scriitor), ci și în intimitatea propriei case pentru că în momentul în care îți auzi prorpiul text, prinzi mult mai ușor micile scăpări de exprimare, virgulele puse prea din belșug sau prea cu zgârcenie. De asemenea, Dan ne-a spus un mic secret care funcționează pentru el: dacă textul sună bine, dacă pare cursiv și natural atunci când îl citești cu voce tare, înseamnă că ai scris genul de carte pe care un cititor o va lăsa cu greu din mână tocmai pentru că frazele curg firesc, fiind ușor de citit. Totuși, nici conținutul frazelor nu trebuie să lipsească, pentru că degeaba sună bine dacă nu transmite nimic.

După fiecare idee legată de cititul cu voce tare se mai găsea câte un curajos care să-și citească povestea. Și de data asta a citit și sora mea, de care sunt super-mândră și mă bucur că i-am devenit sufucient de simpatici ca să ne împărtășească textele ei, pe care eu le mai citeam după evenimente, ofticându-mă că nu le-au auzit și alții.

La finalul sesiunii de citit, două voluntare și un voluntariat-cu-forța au devenit regizorul-autor, muza și scriitorul, interpretând unul dintre texte, pe care nu-l auziserăm înainte. Sincer, mă așteptam și la puțină improvizație din partea celor 3, dar probabil emoțiile au fost mari, iar scurta scenetă a fost drăguță oricum.

Totuși, momentul meu preferat a fost finalul, când am creat împreună o poveste trăznită. De data asta, a fost trăznită rău: ne-am apucat de creat un personaj și ne-a ieșit Emanuel Drăgoescu, un „tânăr” de 361 de ani, herghelegiu de unicorni, însărcinat cu a ajuta unicornii care suferă de sindromul Tourette să se reintegreze în societate. Nici părinții lui nu au avut un destin mai puțin amuzant, pentru că tatăl lui era scrib, iar mama lui, o regină uitată și amnezică, suferea de tremurături, așa că tatăl învățase să tremure în contratimp, ca să poată scrie frumos împreună...

Am mai încercat să construim câteva detalii despre personaj, precum faptul că iubește să cânte, dar cântă fals, sau faptul că citește în Braille, deși vede perfect, dar hohotele de râs câștigau prea mult teren în fața productivității, așa că ne-am oprit ca să nu ne dea lacrimile (prea târziu pentru mine, totuși, am râs cu lacrimi încă de pe la început).

Dacă vreți să vă distrați alături de noi, următorul Atelier va avea probabil loc la Final Frontier, târgul de carte SF care are loc pe 2-3 aprilie, la Connect Hub (o să vă dau mai multe detalii despre târg într-un articol separat). Eu, una, abia aștept!


Dai cu zaru', vine haru' (Atelier de confecționat povești fantastice #5)

Sâmbăta trecută, în cadrul programului meu de relaxare a creierului în sesiune, am participat la primul Atelier de anul acesta și unul dintre cele mai reușite de până acum. De data asta, la baza ideilor din povestirile noastre s-au aflat niște zaruri mai deosebite, care în loc de banale numere, aveau fețele pline de imagini. În plus, pe lângă indicațiile lui Dan, am avut parte și de o listă de întrebări la care ar trebui să răspundem ca să conturăm un personaj, dar și de o listă similară pentru a putea crea o povestire care să stea în picioare.

Bineînțeles, nivelul de creativitate per metru pătrat a depășit orice cote, așa că personajul de la care am plecat ne-a ieșit tragic de comic: am avut de lucrat cu o fată de 21 de ani, pe numele ei Alexandra Cătușaru, antrenoare de fitness, cu niște părinți extrem de trăsniți: tatăl e atât de pasionat de Alexandru Macedon încât a reușit să se asigure că fiica lui nu va uita niciodată cât de dezamăgit e de faptul că Alexandra nu e băiat, iar mama a rămas cu sechele din cauză că nu s-a priceput niciodată la chimie, așa că s-a apucat de alchimie, alegându-se cu un tremurat al mâinilor din cauza experimentelor, tremurat care transformă fiecare experiență culinară într-o vizită în țările calde, deoarece mama Alexandrei scapă mereu prea multe condimente în mâncare.

Normal, un așa mediu familial și-a lăsat amprenta asupra fetei, care acum locuiește singură într-o garsonieră în zona Dristor, își ascunde talentul de a cânta la chitară și are un prieten numit Decebal Roxan Vasilescu. Sună aproape normal, nu? Ei bine, nu chiar, pentru că tânăra noastră abuzează de somnifere, deoarece visele ei se continuă unul pe altul noapte de noapte și, în plus, implică jocuri de poker cu însuși Macedon. Cu așa un personaj, singurul lucru care ne mai lipsea ca să ne apucăm de lucrat la poveste era o situație de început. Ca s-o creăm am folosit zarurile: un burger, un om furios și un dragon au fost transformate într-o revoltă a clienților la shaormeria de la Dristor, revoltă cauzată de mâncarea prea iute (s-o fi angajat mama Alexandrei acolo?).

Au urmat 20 de minute în care pixurile au luat foc mai ceva ca gurile „shaormiștilor”, deoarece majoritatea participanților au încercat să pună în aplicare sfaturile primite în acest atelier (dar și în cele precedente) și să creeze o povestire. Rezultatele au fost citite de curajoși și judecate de cei prezenți după 4 criterii: cât de bine a fost conturat personajul, interesul pentru povestire, senzația de finalitate și muzicalitatea textului. La final, însă, cel mai bun text a fost desemnat prin vot direct, câștigătorul primind volumul Povestiri la marginea realității cu autograf din partea lui Dan. Eu am reușit să ies pe locul doi, chestie care m-a făcut să rânjesc tot restul zilei. Dacă sunteți curioși să vedeți textele scrise de noi pe moment, Deea a invitat toți participanții să le trimită pe mailul editurii, urmând ca ele să fie centralizate și publicate pe cruxed.ro (o să vă las un link atunci când vor apărea).

Trâgând linie, îmi place să văd cum Atelierul crește și creștem și noi o dată cu el, cum învățăm din ce în ce mai multe cu fiecare ediție și începem nu numai să avem ocazia să punem totul în practică pe moment, dar și să primim feedback. De asemenea, îmi place că gașca cruxiană a început să strângă la rândul ei feedback pentru eveniment și sper să fie de folos! În plus, am început să observ că o parte din participanți au devenit prezențe constante, așa că sper ca în timp să devenim un grup mai bine sudat, să începem să ne cunoaștem între noi (zise tipa timidă care vrea ca alții să-i devină prieteni pentru că ea abia poate scoate 2 vorbe când e față în față cu un necunoscut :P ).

Cât despre utilitatea efectivă a Atelierului, cred că depinde de ce anume vrea fiecare nu neapărat de la eveniment, cât de la sine. Spunea cineva că dintr-un atelier de scriere creativă ies atâția scriitori cât au intrat. Da, să creezi personaje e amuzant, mai ales în grup, să le folosești poate fi distractiv, dar și o provocare faină, și deși stând acolo și citind în fața tuturor, m-am simțit bine, încă nu simt că am o poveste de spus. Totuși, Atelierul m-a ajutat surprinzător de mult la citit: acum sunt mult mai atentă la toate lucrurile pe care ni le-a explicat Dan, încep să văd dincolo de poveste, încep să-i văd scheletul și astfel o pot judeca un pic mai bine. Nu zic că devin mai obiectivă, aș minți cu nerușinare, în schimb învăț să-mi argumentez mai bine opiniile subiective despre cărțile pe care le citesc. Și având în vedere că nu iubesc nimic mai mult decât scrisul despre cărți, orice lucru care mă ajută s-o fac mai bine e neprețuit. Mai ales când e atât de relaxant și distractiv.

Prin urmare, abia aștept Atelierul viitor, la care vă invit cu drag. O să fie câteva ore în care o să râdeți cu poftă, o să vă testați limitele în multe privințe, nu doar ale scrisului și o să cunoașteți cea mai veselă gașcă literară: cruxienii!


Dialog cu monstruleți (Atelier de confecționat povești fantastice #4)

Duminica trecută ne-am adăpostit de vremea rece în La un ceai, adunându-ne pentru un nou atelier în care Dan Rădoiu ne-a împărtășit din experiența lui într-ale scrisului. De data asta, i-am avut alături de noi și pe scriitorii Șerban Andrei Mazilu și Oliviu Crâznic, plus o serie de autori din Secția 14 și, bineînțeles, pe Deea Sterea, mama vârcolacilor. Pe scurt, a fost o adunătură de oameni geniali și creativi, iar rezultatele serii au fost pe măsură.

Totuși, evenimentul de luna aceasta a fost mai deosebit, deoarece pe post de încâlzire, am început ziua cu Schimbul de cărți organizat de bookblog, în care am avut pe mese zeci de cărți care se puteau împrumuta. De fapt, conceptul în sine e cel de bibliotecă, doar că o creează chiar participanții, adică dacă ai acasă niște cărți pe care ai vrea să le citească și alții, le aduci și le lași spre a fi împrumutate. Dacă vrei să împrumuți ceva, împrumuți. Și într-un caz și în celălalt îți lași datele personale, dar împrumutul nu e condiționat de nimic, adică nu trebuie să aduci ceva ca să ai voie să iei ceva.

Mi-a plăcut să văd cărți care de care mai diverse, de la romane polițiste la romane istorice, de la cărți vechi și îngălbenite la cărți care păreau neatinse, am găsit chiar și câteva cărți în engleză... Dacă nu aveam un turn cât casa de la Gaudeamus, clar împrumutam una și eu.

Apoi a început atelierul propriu-zis. Tema zilei: dialogul. Mai întâi, Dan ne-a explicat puțin la ce anume să fim atenți atunci când scriem un dialog, în așa fel încât să nu sufocăm replicile personajelor cu detalii inutile. Pentru asta, ne-a sugerat o tehnică pe care a asemănat-o cu trecerea unui cartof fierbinte dintr-o mână în alta. Imediat după ce ne-a explicat-o, a pus teoria în practică alături de noi, testând simultan rezultatul ultimelor ateliere pentru că pentru a avea un dialog e nevoie de personaje, crearea personajelor fiind tema atelierelor precedente.

Așa a apărut Jack Sparrow, șofer de taxi, și doamna Vix, prostituată de lux, între care s-au înfiripat câteva replici. După ce ne-am prins cum se face, Dan ne-a ridicat mingea la fileu prezentându-ni-l pe Ion Petre, un vampir aristocrat care își reneagă specia, dar nu și casta, așa că vinde hamsii cu mujdei la o tarabă din Centrul Vechi, îmbrăcat mereu la patru ace. Clienții și trecătorii nu suspectează nimic, totuși, pentru că de la usturoi, colții lui Ion se retrag, făcându-l să arate aproximativ uman. După ce am făcut cunoștință cu vampirul, a venit rândul nostru să scriem un dialog între el și orice alt personaj ne-ar fi poftit inima.

După câteva minute în care se simțea miros de inspirație turată la maximum, prietenul meu a deschis seria de dialoguri inventate cu un moment de improvizație ușor enigmatic, din care ne-am dat seama că vampirul nostru trebuia să dea piept cu realitățile nu foarte supranaturale ale taxei de protecție. După aceea, cu foaie sau fără, ne-am citit cu toții ideile, care au fost dintre cele mai diverse, de la frați vampiri trimiși să-l aducă pe Ion înapoi în sânul nemuritorilor și până la înțelegeri încheiate cu exorciști catolici, pentru că erau mai ieftini decât cei din alte religii. Unul din cele mai faine momente a fost dialogul improvizat al lui Andrei Mazilu, care s-a încheiat cu moartea prematură a lui Ion, ucis de... Florin Salam, vânător de vampiri!

Pe scurt, ne-am distrat pe cinste, dar am și rămas cu câteva repere despre scris oferite printre creațiile noastre atât de Dan, cât și de ceilalți scriitori prezenți. Și, ca să încheiem seara cu hohote de râs, l-am uitat pe Ion printre hamsiile lui și am încercat să creăm un monstruleț simpatic. După multe încercări, ne-a ieșit un fel de pămătuf de praf multicolor de vreun metru șaizeci, a cărui blană poate străluci fosforescent cu diverse modele, abilitate de care profită ca să comunice într-un fel de cod morse.

Totuși, personajul central a fost șarpele lui vorbitor, folosit pe post de translator. Șarpele e puțin peltic, pentru că are un cercel în limbă, așa că atunci când sunt amândoi inivtați pe post de animatori la petrecerea de revelion a unei corporații și șarpele se amețește bine de tot, replicile sâsâite au curs cu duiumul printre hohotele noastre de râs.

event kitty.jpg

Pe scurt, a fost un atelier foarte fain, mai ales că am avut un invitat special foarte tânăr și cuminte, care s-a plimbat prin mâinile tuturor, chițăind din când în când. Ne-a cam distras uneori, pentru că o pisică între iubitorii de cărți e cel mai mare hoț de atenție care există, dar a fost una dintre cele mai faine întâlniri de până acum, așa că nu pot decât s-o aștept pe următoarea!


Serafina, Corbu’ și mortu’

Sâmbăta trecută, editura Crux Publishing s-a ținut de cuvând și a organizat o nouă întâlnire cu Dan Rădoiu, în urma căreia au fost create alte personaje și alte situații, dar, mai ales, o întâlnire în urma căreia participanții au înțeles mai multe despre munca din spatele scrierii unei povestiri.

Din păcate, eu n-am reușit să ajung la eveniment, deoarece eram undeva lângă Brașov într-un team building, însă Andreea V., cu care am scris recent un articol „la două mâini”, a participat și a scris câteva rânduri despre cum i s-a părut experiența:

A mai trecut ceva timp și uite-mă iarăși, colindând atât prin București, cât și pe blogul Ghandei. Dap, aici Andreea V. aka Kitty, gata să vă povestească cât de fain e Atelierul de confecționat povești ținut de Dan Rădoiu.

Daaaar, înainte, țin s-o scuz pe Ghanda, pentru că nu a putut veni (ergo, nu poate scrie ea, așa că trebuie să vă mulțumiți cu mine), deși ea nu mi-a cerut să fac asta. Ea a fost plecată într-o misiune strict-secretă (care, daca ar avea dosar, ar avea și o ștampilă mare și roșie pe care scrie „classified”: totuși a fost atât de secretă, că dosarul n-a existat niciodata), cu destinație necunoscută. Hm, chiar n-ar trebui să vorbesc despre asta (deși vă sfătuiesc să nu credeți minciunile inventate legate de Brașov sau mai știu eu ce...).

Lăsând la o parte aceste lucruri mundane, sâmbăta aceasta, la “La un ceai” (la, la, la-la, lala), s-au strâns o mulțime de oameni pentru a “ateliera” două personaje principale și unul secundar. Dacă data trecută ne-am folosit de carți de tarot, de data aceasta am ales ceva mai contemporan, The Almighty Internet (mai exact, site-ul acesta) pentru a avea un șablon de personaj pe care să-l umplem împreună, cu creativitatea ce ne caracterizează.

Așa s-au născut Serafina, Corbu’ și Maria.

Tânără, 19 ani, provine dintr-un mediu sărac, trăiește într-un bordei de la țară, colecționează plante în ghiveci. Asta ne-a ales softul după ce moderatoarea, Deea, a apăsat butonul ro... ăăă... verde. Am decis s-o numim Serafina și așa i-a rămas numele. Apoi, cel mai firesc lucru posibil a fost propus, anume să ne imaginam un aparat casnic sau ceva de prin casă cu care să asemanam personajul. Normal, am ales cuierul și în felul ăsta am ajuns la concluzia că Serafina este o tipa modest-cochetă, cu păr lung (ca orice cuier respectabil) ce locuiește doar cu pisica ei, Grivei. Apoi un alt exercițiu a fost propus de Dan: pentru a dezvolta personajul, urma să alegem 3 adevăruri, 3 minciuni și 3 lucruri bizare despre el. După un șir de propuneri paranormale (de exemplu: cruci întoarse, jointuri & witchcraft), am decis că e vremea să fim serioși. Serafina avea să fie o cititoare ce iubește grădinăritul, aflată în căutarea unui lucru; avea să pretindă că e fericită, leneșă și pură și avea să aibă o șuviță alba la 19 ani, un medalion ascuns mereu de haine și urma să-și roadă unghiile chiar daca noi voiam sau nu.

Corbu’ nici nu se compară cu ea. Un tip bogat de 42 de ani ce tinde să înflorească adevărul n-are chiar nimic în comun cu Serafina. El seamănă cu un frigider cu televizor (Acum trebuie să recunosc neștiința mea, nu aveam habar că există așa ceva, deși, acum că stau și mă gândesc, e probabil cel mai folositor lucru pentru sedentari: stai și te uiți la TV și pac! când ți-e foame, în loc să întrerupi programul și să te duci până în bucătărie, doar deschizi ușa pe care e TV-ul. Pam! simplu.) Fizic, el e un individ înalt, bine-făcut, cu păr brunet și ceacâr, fiind un om ce a trăit multe.

Maria a fost doar mortu’. O femeie de 56 de ani, locuitoare a unei căsuțe de pe malul apei, Maria a murit din cauza unei boli, după ce și-a consumat toată averea.

Întrebarea de 1000 de puncte: ce au în comun aceste personaje? Cum se întâlnesc? De abia acum începe povestea:

În jurul orei 11 jumatate, aproape de prânz, la coliba Serafinei se aude un ciocănit. Un domn respectabil aștepta la ușa. Totuși, trebuie să recunosc că situația este neobișnuita. Nimeni nu se apropie de casa ei. Obiceiurile dictează astfel și până atunci nimeni nu mai îndraznise să le încalce.

“Am adus mortul” e singura explicație dată de Corbu’, deși acest lucru o lasă perplexă pe fata cu șuvită albă. Nu era niciun mort de acea parte a ușii, cea exterioară.

Adevărul e ca Serafina a rămas ultima îngrijitoare-de-morți din sat, după ce mama ei a murit, lăsând-o singură într-o lume pe care o cunoaște doar prin intermediul morții. Cultura spunea că de morți nu se poate ocupa decât o fata inițiată în arta îmbălsămării, iar ea e ultima fată ce știe să facă acest lucru. Dar legatura cu moartea ține oamenii departe de coliba ei, care îi lasă cadavrele pe un câmp. Imaginea Serafinei cărând cadavre de pe câmpie până la bordeiul ei este una recurentă: pe ploaie, în arșiță, pe viscol, tânara târăște corpul mirositor al mortului.

Alienarea de restul oamenilor vii o transformă într-o antisocială. De aceea e anormal să bată cineva la ușa ei, să aducă mortul. Singurele ființe în viață pe care le vede (înafară de pisică) sunt plantele ei, singurele care supraviețuiesc. De aceea le și apreciază: reprezintă pentru ea o picătura de alb în întuneric.

Totuși, cu sau fără prezența lui Corbu’, nu e niciun mort adus de domnul de 42 de ani. Singurul mort din jur stă pe masa îngrijitoarei-de-morți, o doamna numită cândva Maria. Serafina cere explicatii: unde-i mortul? Ce a adus ceacârul? Corbu’ e mortul pe care-l adusese. El a trecut deja prin viata, și acum vrea să moară, așa că apelează la tânăra cu șuvița alba. Serafina e perplexă: Corbu’ nu e fizic mort. Chiar el recunoaște că e prea laș să se sinucidă. Și atunci...?

Astfel începe povestea, cu dialogul dintre cei doi, unul obișnuit cu moartea și dornic să mențină viața și unul trecut deja prin viața, tânjind la moarte. Sunt ei oare dornici să învețe unul de la altul?

Cel mai probabil da, e concluzia la care au ajuns cei de la atelier, în timpul scenetelor pe care le-am făcut la sfârsit. Dap, asta a fost noutatea: după ce am construit personajele și o intrigă, Dan a invitat oamenii să joace scena, pentru a exersa nu talentul la actorie, ci vocea personajului. Trei reprezentații, fiecare cu propriul mort (da, și Maria a fost interpretata) au însuflețit oamenii. Cel mai bun a fost Feri, care a reușit să joace toate trei personajele, deși cu toții au fost faini (inclusiv Deea, care a fost o moartă destul de intrigată). O singură notă: mie mi s-au părut interpretările puțin cam lungi, deși foarte distractive pentru toata lumea. Și foarte folositoare, având în vedere cât de greu e să ai două voci pentru două personaje, nu una singura.

Concluzie: aștept cu nerăbdare următorul Atelier și sper din tot sufletul ca povestea Serafinei, a lui Corbu’ și a moartei să continue.