Arthur C. Clarke

Cuvinte: Întâmplări magice

În ultimele săptămâni, mi-am reamintit de ce îmi place enorm ceea ce fac, am redescoperit senzația aceea de wonder pe care o trăiesc când înțeleg cum funcționează niște lucruri din lumea de zi cu zi, lucruri pe care le luăm de bune, dar care au în spate o serie întreagă de procese fascinante. Tocmai de aceea, m-am decis să caut niște citate care să mi se pară extrem de reprezentative pentru ceea ce fac, ceva scurt și la obiect, dar care să transmită motivele pentru care nu mi-aș schimba domeniul de lucru pentru nimic în lume.

Dar când e vorba de citate, eu sunt extrem de pretențioasă, vreau să fiu sigură că sunt pe bune și vreau măcar să fi auzit de cel căruia îi sunt atribuite cuvintele speciale, așa că am intrat pe Goodreads, pentru că acolo știam că pot găsi ceea ce caut. Bine, nu prea știam ceea ce caut, așa că am început de la citatele mele preferate salvate acolo, și am dat peste unul pe care l-am iubit din prima clipă:

“Any sufficiently advanced technology is indistinguishable from magic.”

—   Arthur C. Clarke

Dar parcă voiam ceva mai mult. Adică da, tehnologia poate părea magică, doar că eu încep să înțeleg părțile ei și asta mă fascinează de fapt. Mai exact, încep să pricep scamatoria din spatele magiei și asta face ca actul magic să pară și mai interesant pentru mine. Așa că m-am uitat la etichetele citatului acestuia și cel mai promițător mi s-a părut cuvântul technology. Am dat click pe el și pe ecran mi-a apărut o listă de citate. Acestea au fost primele două:

 
 

Nu-i așa că merg incredibil de bine împreună? După ce am rămas mască vreo două minute, am început să rânjesc prostește de încântare și, ca tot omu', am făcut poză la ecran și am pus-o pe facebook-ul personal. Apoi m-am gândit că și așa nu mai am la fel de mult timp pentru blog ca astă vară, aș putea măcar să pun poza și acolo... Dar mi s-a făcut dor de scris și ce scuză mai bună să bat în tastatură decât ocazia de a povesti acest moment? Pur și simplu a fost unul din acele momente absolut întâmplătoare, dar care are un impact enorm pentru că de acum, clar o să asociez mereu citatele astea două. Și poate când o să am timp și chef, mi le caligrafiez frumos și mi le agăț deasupra biroului, pentru că e genul de lucru care garantat o să-mi aducă un zâmbet pe buze.

Vouă cum vi se par? Ați trăit vreodată senzația aceasta, ați simțit vreodată că pe măsură ce înțelegeați mai bine un lucru care părea miraculos, parcă a devenit și mai magic?


Recenzie: Fântânile paradisului - știință versus religie


Povestea:
După ce a legat Europa de Africa prin Podul Gibraltar, inginerul Vannevar Morgan și-a propus un proiect și mai ambițios: un Turn Orbital, o construcție care să le permită oamenilor să ajungă în spațiu fără rachete, micșorând astfel atât costurile unei călătorii în afara planetei, cât și costul transportului de materiale.

Deși planul său are dușmani puternici, precum industria rachetelor, cea mai mare problemă a lui Morgan este un grup de călugări de pe o insulă din mijlocul oceanului. Deși aceștia nu au nicio obiecție împotriva proiectului propriu-zis, templul lor de pe munte este singurul loc în care Turnul ar putea fi amplasat. Însă după ce au trăit acolo timp de 3000 de ani, călugării nu au nici cea mai mică intenție să-și părăsească muntele.

Părerea mea:
Nu știu foarte multe despre viața lui Artur C. Clarke, însă cred că ar fi fost un profesor extrem de bun. Cel puțin asta e senzația mea după ce termin un roman scris de el. Stilul lui e ușor de urmărit, capitolele sunt scurte și oferă exact informațiile de care ai nevoie, atunci când ai nevoie de ele. Nu aglomerează toate detaliile într-o introducere monstruoasă, nu te descurajează prin termenii științifici și te face să vezi ceea ce se întâmplă, reușind să te facă să privești spre viitor cu optimism și nerăbdare. În plus, te face să crezi că toate minunățiile pe care ni le imaginăm într-un viitor vag vor deveni realitate cât de curând. Citind Arthur C. Clarke, viitorul pare nu doar frumos, ci și incredibil de aproape.

Totuși, are și o problemă pe care am constatat-o de-a lungul timpului, dar a devenit mult mai evidentă în acest roman: modul în care privește religia viitorului mi se pare neverosimil. În romanele sale, Clarke presupune că un contact cu o rasă extraterestră duce imediat la dispariția tuturor religiilor, cu excepția unor forme mai mult sau mai puțin modificate ale budismului. Pot să înțeleg felul cum povestea creștină a genezei ar primi o lovitură serioasă dacă s-ar descoperi alte specii pe alte planete, dar nu cred că biserica și-ar face bagajul și s-ar duce să moară în liniște.

Am și un argument: în clasa a 12-a ni s-a schimbat profesoara de religie. Dacă până atunci, avusesem oameni raționali cu care puteai purta o discuție cât-de-cât decentă, în anul acela s-a ales praful. Două semestre, am avut parte de documentare săptămânale în care ni se explica fapul că tehnologia e satana, că demonii ne ascultă telefoanele, că muzica laică e satanistă pe față pentru că motive și, pe scurt, că orice chestie mai deșteaptă decât focul din peștera te duce direct în Iad, unde o să arzi veșnic pe muzica lui Michael Jackson și a altor demoni întrupați în oameni. Și chiar și folosirea focului era tehnologie cam avansată, cred că trebuia sfințit înainte sau ceva -_-. Ceea ce încerc să spun e că există oameni care chiar cred asta. Oameni care sunt sincer convinși că locul oamenilor e în peșteră. Nu cred că exisă suficienți omuleți verzi în întregul Univers infinit care să convingă astfel de oameni să renunțe la religia lor. Așa că nu pot să cred că religia o să dispară, cel puțin nu prea curând și categoric, nu sub influența vreunei specii superioare.

Pe de-o parte, am simțit că autorul n-ar fi de acord cu mine. Pe de altă parte, prin modul în care disputa dintre inginer și călugări e rezolvată, am simțit că religia nu poate fi învinsă decât folosind propriile ei arme. Și mi-a plăcut asta, mi-a plăcut modul în care deși teoretic trebuia privită ca un inamic, ca personajul negativ al cărții, religia e reprezentată de oameni raționali, care prezintă motive solide și logice pentru care se opun, mi-a plăcut faptul că n-au dus discuția pe un teren plin de misticism ieftin, ci au fost niște oponenți pe măsură.

Însă cel mai mare oponent al proiectului a fost natura însăși, un oponent care joacă cinstit, după niște legi clare, însă care, dacă e subestimată fie și o fracțiune de secundă, poate transforma un miracol ingineresc într-un dezastru. Dar Clarke știe să se folosească de natură pentru a construi niște scene de neuitat, scene care te fac să simți imensitatea spațiului pe propria piele, scene în care înțelegi că în ciuda a tot ce a realizat de când a aprins primul foc, omenirea e încă echivalentul unui copil, suntem încă mici și insignifianți, dar avem un atu pe care Clarke îl pune în valoare cu fiecare cuvânt: avem ambiția de a ne dori mai mult.

Și pentru că e un profesor bun, reușește să te facă și pe tine să simți acea ambiție, acea senzație că viitorul aduce doar lucruri bune. Tocmai de aceea îmi place Clarke și pentru a simți asta pe pielea voastră, vă recomand cărțile lui :)

Recenzie: Orașul și stelele

Povestea:
Diaspar este ultimul oraș al umanității, locul în care specia care a realizat un Imperiu Galactic s-a refugiat din fața Invadatorilor, care au lăsat omenirii acest ultim bastion în schimbul întregii galaxii. Spațiul fiindu-le închis, oamenii au cucerit timpul, devenind nemuritori. Mediul controlat și cunoștințele din domeniul geneticii le-au permis să-și poată folosi corpurile timp de 1000 de ani, apoi computerele i-au ajutat să-și stocheze amintirile, astfel încât să poată trăi din nou. Tot computerele se ocupă și de structura orașului, pe care timpul nu o mai poate atinge.
Însă acum că utopia a fost atinsă, stagnarea intervine la rândul ei. Dar proiectanții Diasparului au vrut să împiedice asta, așa că, ocazional, din Băncile Memoriei apare un om care nu a mai trăit niciodată înainte, o persoană fără amintiri, un Unic. Alvin este o astfel de persoană și, pe lângă faptul că experimenteaza viața în Diaspar pentru prima dată, el posedă încă o calitate specială: nu se teme să părăsească orașul. Ce va descoperi pe planeta pustie ar putea schimba orașul pentru totdeauna... sau l-ar putea distruge.

Părerea mea:
Discutând despre altă carte a acestui autor, cineva a spus că Arthur C. Clarke nu are personaje sau, mai bine zis, are întotdeauna un singur personaj: omenirea. La începutul cărții, avându-l pe Alvin în prim plan, am crezut că acest roman va fi excepția de la regulă.

Totuși, să presupunem că omenirea ar cuceri spațiul, că ne-am extinde în întreaga Galaxie până când am găsi o specie mai puternică, acești Invadatori. Credeți că am renunța? Sau e mult mai plauzibilă varianta în care ne-am arunca toate resursele în joc, luptând până la epuizare, până la ultima idee neașteptată, până am epuiza și ultima strategie disperată? Însă în Diaspar nu se știe exact cât de mult am luptat, așa că e posibil să fi luptat până la epuizare și să fi fost învinși. Însă întorși acasă, refugiați într-un singur oraș perfect... am renunța? Nu pot să cred asta, cred că ne-am dedica în continuare tot timpul găsirii unei soluții. Am petrece fiecare clipă încercând să devenim egalii inamicilor, pentru a-i învinge.

Tocmai de aceea, în final, am descoperit că omenirea e în continuare singurul personaj. Diferența e că de aceasă dată, are un nume: Alvin. El e singurul care consideră orașul o colivie și care își dorește să iasă și să exploreze restul lumii, exact ca strămoșii săi. Comparat cu ceilalți locuitori ai Diasparului, Alvin e unic. Comparat cu omenirea așa cum o vede Clarke în cărțile sale, Alvin nu are nicio trăsătură care să-l scoată în evidență. Alvin e pur și simplu întruchiparea dorinței vechi de când lumea de a descoperi și depăși limitele, fie că e vorba de cele fizice, precum zidul orașului, sau de cele psihologice, precum teama de exterior și de Invadatori. Însă băiatul are parte și de foarte mult noroc, deoarece din dorința sa de a ajunge cât mai departe și de a descoperi cât mai multe, își asumă foarte multe riscuri fără să se gândească la consecințe și ajunge în situații care ar putea pune în pericol Diasparul.

Însă cea mai interesantă parte a cărții e finalul. Aproape de sfârșit, Clarke redă un moment care te face să simți cu adevărat nu doar imensitatea spațiului, dar și pe cea a timpului, un moment în care înțelegi că, la scara imensă a Universului, câțiva ani sau câteva mii de ani pot fi perioade la fel de neînsemnate, însă când vine vorba de întâlniri ratate, câțiva ani sau câteva mii sunt obstacole la fel de imposibil de depășit.

De asemenea, tot în final aflăm istoria adevărată a Diasparului și pe lângă faptul că mentalitatea locuitorilor din Diaspar începe să pară mult mai logică, modul în care istoria a fost modificată și felul în care adevărul n-a reușit să supraviețuască nici măcar prin legende arată că nu trecutul e cel care influențează oamenii, ci ceea ce cred ei că s-a întâmplat în trecut.

Dacă îți place stilul acestui autor și modul lui optimist de a privi viitorul, atunci nu trebuie să ratezi Orașul și stelele, care este cartea săptămânii la editura Paladin. Puteți citi primul capitol al romanului aici.

Clubul de Lectură Nemira #16

Nu știu dacă v-a fost dor de poveștile mele de la Club, dar mie una mi-a lispit enorm doza lunară de discuții cu oameni faini despre cărți faine. De data asta, cartea pe care am disecat-o a fost Rendez-vous cu Rama de Arthut C Clarke, singurul autor care a reușit să se găsească în centrul discuțiilor noastre de 3 ori (celelalte 2 romane discutate fiind „2001: Odiseea Spațială” și „Sfârșitul copilăriei”).

Dacă până acum, Clarke ne-a prezentat rase extraterestre extrem de avansate, care interacționau cu omenirea pentru a o ajuta să treacă la „nivelul următor”, de data asta Rama trece chiar pe lângă noi fără să ne acorde nici cea mai mică atenție. Totuși, noi nu putem să-l ignorăm pentru că Rama este o navă imensă, cilindrică, evident de origine extraterestră, care tranzitează sistemul nostru solar pentru o perioadă scurtă de timp, urmând să plece mai departe și să nu se mai întoarcă. Omenirea nu poate rata șansa explorării lui Rama și poate șansa unui prim Contact, așa că nava Endeavour a căpitanului Norton e trimisă să aterizeze pe Rama (care e un cilindru de 50 de kilometri, dacă nu mă înșel, deci nava umană e minusculă prin comparație). Reușind să pătrundă în navă, echipajul descoperă minunea: înăuntru e un habitat aproape terestru, perfect funcțional, dar înghețat... până când începe dezghețul și încep să mișune „bioții”, niște roboței organici cu rol în întreținere, observație și „strâns gunoiul” care ignoră complet oamenii. Și ignorați vom rămâne până în final, când nava pleacă luând cu ea speranțele noastre și lăsându-ne fie consternați, fie plini de frustrare.

Încă de la începutul întâlnirii, am căzut de acord că romanul e scris într-un mod care îl face ușor de citit de către oricine, chiar și de către cei care nu sunt fani ai genului SF. Capitolele scurte, detaliile oferite în momente cheie, fără să devină excesive, stilul de a relata întâmplările, toate au contribuit la senzația că această carte se citește practic singură.

În schimb, când a venit vorba despre poveste în sine și mai ales despre rolul lui Rama, a fost mai greu să ajungem la o concluzie comună. În primul rând, ceea ce i-a deranjat pe unii la Rama a fost tocmai faptul că înăuntru era aproape ca o Terra în miniatură, însă mie mi s-a părut că acest aspect mărește impactul pe care l-a avut nava asupra omenirii: cum te simți când pătrunzi într-o navă extraterestră și descoperi că seamănă enorm cu propria ta casă? Nu simți că e clar că tu și ramanii aveți enorm de multe în comun și că, mai devreme sau mai târziu, veți putea să discutați despre tot ce vă leagă? Dar ei nu se arată nici măcar o clipă...

Totuși, pentru că „ramanii fac totul în triplet” (exact asta e ultima frază a romanului) și pentru că există încă 3 cărți care continuă povestea din Rendez-vous cu Rama, unii au considerat că această navă a fost doar avangarda, cea care trebuia doar să observe și să raporteze și că navele ce vor veni ne vor aduce mult-doritul contact cu ramanii. Eu însă am preferat să iau cartea ca pe un roman de sine stătător și să cred că într-adevăr, ramanii ne-au ignorat.

Alții care au fost de acord cu mine au venit cu câteva comparații interesante:

  • Rama e ca o mașină în care s-au suit câteva furnici, au explorat câte ceva prin portbagaj, apoi, când s-au îndepărtat prea mult de mușuroi, s-au dat jos.
  • Rama poate fi o navă care a scăpat cumva de pe linia de producție și a ajuns să cutreiere universul, fără că explorarea să fie scopul ei, și poate tocmai de aceea ne-a ignorat.
  • Rama a mai fost comparat și cu o sămânță care caută mediul propice ca să încolțească, iar sistemul nostru solar nu a fost acel mediu

Oricum, Rama a rămas o enigmă pentru noi, la fel cum a rămas și pentru omenirea din romanul lui Clarke.

Și dacă tot am pomenit omenirea, o altă ideea adusă în discuție la Club care mi-a plăcut a fost cea cum că personajul principal în roman n-ar fi fost căpitanul sau vreun membru al echipajului său sau vreun om de știință de pe una dintre planetele colonizate de oameni, ci însăși Omenirea, iar conflictul ar fi fost unul interior deoarece la un moment dat, oamenii de pe Mercur trimit o bombă nucleară către Rama, cu intenția de a-l distruge, iar Norton, pe moment întruchiparea părții raționale a omenirii, e forțat să decidă dacă va distruge bomba, riscând soarta oamenilor dacă Rama se dovedește ostil sau va permite semenilor săi să distrugă nava care ascunde mistere pe care omenirea nu le va descifra vreodată.

Dacă Omenirea a fost într-adevăr personajul principal, eu cred că lecția pe care a învățat-o în acest roman e că nu e centrul universului, că la fel cum se poate ca o specie extraterestră să vrea să comunice cu noi, e la fel de posibil ca ea să ne refuze ceea ce noi considerăm că ar fi dreptul nostru, alegând să ne ignore nu neapărat pentru că suntem la un nivel diferit al evoluției și comparația dintre noi și ei ar fi cea dintre oameni și furnici, ci poate pentru că simplul fapt că existăm nu e chiar atât de important pe cât ne place să credem.

Tocmai pentru că această idee îmi place enorm, n-am să citesc romanele următoare și am să aleg să cred că Rama a trecut nepăsător pe lângă noi, lăsându-ne doar cu întrebări fără răspuns. Și pentru că acum îmi dau seama că peste tot am folosit „noi” și nu „ei” când vorbeam despre oameni nu înseamnă decât că romanul lui Clarke e atât de bine scris încât poți să juri că totul s-a întâmplat cu adevărat și ai citit doar un raport al expediției. Așa că vă recomand să-l citiți, la fel cum vă recomand ca, dacă aveți posibilitatea, să participați la Clubul de Lectură Nemira pentru că e o experiență pe care o veți îndrăgi din prima clipă.


Clubul de Lectura Nemira #10

Si-uite asa am ajuns si la editia a 10-a a Clubului de Lectura Nemira, ultima de anul acesta. De data asta am discutat unul dintre romanele mele de suflet, Sfarsitul copilariei de Sir Arthur C. Clarke, primul roman SF pe care l-am citit vreodata si cel care mi-a transmis "microbul" SF-ist.

Cartea incepe cu un scenariu arhi-cunoscut - vin extraterestrii pe pamant - si toti membrii Clubului ne-am pus de acord ca deja ni se parea ca "mai citiseram filmul asta". Insa cu fiecare pagina, cartea iti ofera rasturnare de situatie dupa rasturnare de situatie, prinzandu-te deseori atat de nepregatit incat uneori ramai complet uluit. Desi am citit-o de vreo 3 ori, inca am senzatia ca ma plimb cu un roller coaster de fiecare data, desi de-acum deja stiu ce ma asteapta. Si pe langa faptul ca te ia mereu prin surprindere, romanul iti ofera ocazia sa speculezi ore intregi cu privire la natura Super-mintii, la scopul si la motivele ei si desi noi n-am discutat chiar ore intregi, in final tot n-am reusit sa ajungem la vreo concluzie comuna.

Insa desi la prima lectura cartea m-a dat pe spate, citindu-o pentru intalnirea Clubului, mi-am dat seama ca acum mi se pare putin aiurea faptul ca la aparitia Overlorzilor, omenirea inceteaza sa creeze opere de arta valoroase. Prima data am inghitit totul pe nemestecate, insa acum mi se pare ca fiind confruntata cu o astfel de forta coplesitoare, omenirea ar trebui sa fie la apogeul creatiei pentru ca sunt atat de multe sentimente si senzatii implicate in intalnirea cu o rasa coplet straina incat nu cred ca nu se poate gasi vreo minte care sa le distileze si sa creeze arta. Si a fost placut sa constat ca multi dintre cei prezenti gandeau la fel.

Pana acum, de fiecare data cand va povesteam despre intalnirile Clubului, am incercat sa vorbesc despre atmosfera, despre sentimentul caldut ca ai gasit un grup de oameni cu care ai in comun mai multe decat ai fi crezut, ca oameni extrem de diversi se pot aduna la un loc si pot impartasi pareri... si mai ales ca exista niste oameni cu care e o placere sa te contrazici atunci cand exista pareri diferite. Tot nu sunt convinsa ca reusesc sa redau in cuvinte senzatia de apartenenta, senzatia de grup unitar care s-a format de-al lungul celor 10 intalniri, asa ca mereu o sa va rog sa nu ma credeti pe cuvant, ci sa incercati pe pielea voastra, mai ales ca am senzatia ca dupa fiecare intalnire, grupul mai creste putin, fie ca numar de membrii, fie ca tarie a legaturilor. Si nimic nu se compara cu a sti ca o data pe luna, timp ce cateva ore, poti sa lasi lumea reala la usa librariei Carturesti Verona si sa vorbesti despre locuri, intamplari si oameni fictivi ca si cum ar fi mai reali decat lumea de afara.

Si pentru ca intalnirile pe anul acesta s-au incheiat, pot sa trag linie si sa fac o socoteala, asa ca inchei prin a le multumi celor de la editura Nemira pentru aceasta initiativa minunata, care nu numai ca mi-a oferit ocazia sa citesc unele carti pe care nu cred ca le-as fi citit in alte conditii, dar si pentru ca multumita Clubului de Lectura, am ajuns sa cunosc o serie de oameni extraordinari si sa ma bucur timp de 10 luni de zile de cateva ore de relaxare lunar. Si le multumesc si membrilor Clubului pentru ca exista si sper sa va revad pe toti anul viitor!