Andrew Nicoll

L-am cunoscut pe președinte!

Mă refer, bineînțeles, la Otto Witte, fostul rege al Albaniei care, după ce a câștigat alegerile desfășurate printre cititori, ne-a citit un discurs fenomenal. Dar să începem cu începutul: joi seară, în Cafe Verona, editura All a organizat o seară literară în cadrul căreia bloggeri și cititori pasionați l-au putut cunoaște pe Andrew Nicoll, autorul romanelor Dacă citești asta înseamnă că am murit și A fost odată ca niciodată.

 
event-andrew-nicoll.JPG
 

Întâlnirea a fost moderară de Dragoș Butuzea, omul din spatele blogului chestii livrești, iar Ioana Văcărescu, traducătoarea celor două volume, s-a ocupat de traducere.

Jurnalist de profesie, Andrew Nicoll a devenit scriitor în urma unei crize a vârstei mijlocii pe care a recunoscut-o zâmbitor. Deși ne-a mărturisit că jurnalistul și scriitorul sunt două fațete ale personalității sale pe care le separă ușor, de mai multe ori pe parcursul serii a făcut comparații între cele două meserii din punct de vedere al stilului, al modului de lucru pe care ele îl impun și așa mai departe. Ba chiar ne-a explicat că uneori, meseria de jurnalist l-a ajutat în munca de documentare pentru romanele sale. Totuși, am apreciat mai mult momentele în care vorbea doar din punctul de vedere al autorului, pentru că jurnalistul ne prezenta o lume mult mai fruomasă decât realitatea presei românești, o lume în care jurnaliștii chiar simt pe umeri apăsarea sutelor sau miilor de cititori față de care au datoria de a prezenta fapte. Partea asta mereu mă întrista, pentru că la noi nu e deloc așa.

Revenind la întâlnire, în lumina întrebărilor adresate de Dragoș și de cei prezenți, am descoperit un scriitor modest, care ne-a mulțumit sincer și frumos pentru simplul fapt că ne aflam acolo. De asemenea, ne-a dezvăluit motivele care l-au împins să scrie, punându-le în cuvinte într-un mod în care doar un scriitor o poate face: chiar dacă nimeni n-o să-i citească romanele niciodată, un exemplar va exista într-o bibliotecă centrală din Marea Britanie și chiar dacă acele cărți se vor umple de praf, ele sunt zgârieturi în Eternitate pe care el știe că le-a făcut și doar asta contează. Bineînțeles, asta nu înseamnă că nu se bucură atunci când e citit :)

Pe parcursul serii, Nicoll ne-a mai vorbit și despre forța unei povești care se vrea scrisă, dând ca exemplu modul în care a apărut primul său roman (A fost odată ca niciodată): s-a trezit într-o zi cu o idee care i s-a părut că ar putea deveni o povestioară interesantă, de vreo 6-8 pagini. 18 luni mai târziu, avea un roman. Din păcate, procesul publicării n-a fost la fel de lin, însă a reușit în final și noi nu putem decât să ne bucurăm.

În plus, ne-a dezvăluit despre ce e vorba în romanul pe care abia l-a terminat de scris și pentru care urmează să semneze un contract. Nu vă pot spune decât că e vorba despre o crimă reală petrecută în orașul de baștină al autorului și că povestea din spatele conceperii romanului e o dovadă vie a faptului că uneori, poveștile găsesc scriitorul și nu invers.

După ce s-au epuizat întrebările, cuvântul i-a revenit lui Otto, întruchipat savuros de Mihai Baranga, care ne-a citit discursul câștigător al concursului prin care Otto își căuta un consilier căruia să-i ofere mandatul de Președinte pe Strada Ficțiunii. Câștigătoare a fost Raluca, și, ascultând discursul, mi s-a părut o alegere perfectă. Andrew a părut să fie de acord pentru că l-am surprins zâmbind în timp ce Ioana îi traducea discursul lui Otto.

 
event-andrew-nicoll-2.JPG
 

A urmat o sesiune de autografe, dar și discuții libere, lucru care mi s-a părut mai mult decât binevenit pentru că deși nu avusesem întrebări, am avut ocazia să-i spun cât mi-au plăcut personajele sale, în special Sfânta Walpurina. Așa am aflat că multe din personajele din A fost odată ca niciodată sunt prieteni sau cunoscuți ai autorului, care a plasat toată povestea într-un oraș fictiv tocmai pentru ca acest lucru să nu fie evident.

M-am simțit superb la eveniment și vreau să mulțumesc editurii All, atât pentru invitație, dar mai ales pentru că l-au adus pe Nicoll în România. Mi-a plăcut atât de mult autorul încât am mers și a doua zi la sesiunea sa de autografe din cadrul târgului Gaudeamus. Nu pot decât să sper că următorul său roman va apărea cât de curând atât în străinătate, cât și la noi și că autorul va reveni în România pentru încă o lansare!


Recenzie: A fost odată ca niciodată

coperta-a-fost-odata-nicoll.jpg

Povestea:

Tibo Krovic este primarul orașului Punct de aproximativ 20 de ani. În fiecare dimineață merge cu tramvaiul la serviciu, coboară cu câteva stații înainte pentru a-și savura cafeaua la Îngerul de Aur, unde, pe lângă un pumn de monede, lasă zilnic pe masă o pungă aproape neatinsă de bomboane mentolate.

Restul distanței o parcurge pe jos și singurul lucru care îl poate opri din drumul său e un cetățean care vrea să-i vorbească. Pentru că așa e primarul Tibo Krovinc cel Bun, mereu gata să asculte nevoile cetățenilor orașului său, mereu atent la dorințele lor.

Însă bunul primar are un secret: e îndrăgostit fără speranță de secretara sa, Agathe Stopak, o doamnă minunată... și cât se poate de căsătorită. Totuși căsnicia ei e de mult doar un bloc de gheață, așa că între cei doi se înfiripă o frumoasă prietenie. Dar prietenia lor nu poate deveni ceva mai mult de-atât, deoarece onoarea neștirbită a primarului le stă în cale.

Totuși, povestea narată de Sfânta Walpurina, cea care veghează asupra Punctului, nu este doar despre cei doi, ci și despre o serie de alți cetățeni ai orașului care, într-un mod mai mult sau mai puțin supranatural, își vor aduce propria contribuție la deznodământ.

Părerea mea:

După ce Otto Witte m-a cucerit prin modul în care a reușit să-și spună povestea, m-am hotărât să descopăr mai multe dintre cărțile lui Andrew Nicoll. Și, firesc, am început cu începutul: cu romanul său de debut. De data asta, acțiunea n-a mai fost plasată într-un spațiu cunoscut, ci Nicoll, prin vocea Sfintei Walpurina, ne-a mutat într-un orășel de pe o insuliță din Marea Baltică, oraș pe care oamenii din restul lumii l-au uitat de mult.

Totuși, dacă orașul e imaginar, personajele din romanul A fost odată ca niciodată sunt cât se poate de reale... sau asta e impresia pe care ți-o lasă. Un bărbat îndrăgostit, o femeie căsătorită care se simte singură, o bătrână patroană de cafenea, un artist ratat, pe toți ai senzația că i-ai putea întâlni pe stradă. Ceea ce nu înseamnă că personajele lui Nicoll sunt banale, fiecare are trăsăturile lui extrem de bine definite care îl fac unic, însă ți-e imposibil să nu-i simți ca pe niște prieteni vechi, pe care îi cunoști de-o viață.

Chiar și Sfânta Walpurina, martira bărboasă și plină de negi la care se roagă toți locuitorii în vremuri de nevoie și căreia îi mulțumesc în momentele de bucurie, chiar și ea e un personaj pe care îl simți autentic și de care te atașezi. De fapt, deși apare mai puțin, lăsându-i pe locuitorii încă în viață ai orașului să acapareze scena, Sfânta Walpurina e probabil personajul meu preferat.

Cât despre Tibo și Agathe... în majoritatea timpului, sunt adorabili. De fapt, am citit mai mult de jumătate din roman cu zâmbetul pe buze, iubindu-le micile stângăcii și trăind alături de ei momentele intense - o atingere, o privire, un surâs, nimic mai mult. Dar din păcate, părerea mea că toată această bucurie nu poate dura la nesfârșit a fost corectă și deși urmările m-au întristat - și uneori m-au revoltat de-a dreptul - ele au dat profunzime romanului, au transformat o poveste simpatică într-o poveste de viață.

Și adevărul e că sub tot umorul și sub toate frazele inteligent construite, sub magia și supranaturalul care poposesc în Punct, povestea primarului e o lecție de viață cât se poate de serioasă, care transmite adevăruri dure despre priorități și neînțelegeri, despre dificultatea comunicării și despre singurătate, despre diferența dintre ce e bun și ce e drept, despre cum uneori noi putem deveni proprii noștri dușmani... dar mai ales despre iubire și importanța ei.

Tocmai de aceea mă bucur că l-am descoperit pe Andrew Nicoll și stilul lui sincer și amuzant, care ascunde adevăruri importante. Pe lângă recomandarea mea de a citi acest roman, vă reamintesc faptul că autorul va fi prezent în cadrul târgului de carte Gaudeamus și că îl puteți întâlni sâmbătă, 22 noiembrie, la ora 13:00 la standul editurii All.

Ne vedem acolo?


Și-am ajuns în turul doi...

Bine, eu n-am ajuns. Însă Otto Witte da. Votat de cititori care i-au urmărit traseul politic încă de când era un acrobat și până a ajuns regele Albaniei, oamenii au decis că nu pot avea un președinte mai bun! Însă mai există un ultim pas: pentru a putea deveni președinte, Otto trebuie să susțină un discurs.

Totuși, ca orice fost rege care se respectă, viitorul președinte are nevoie de un staff pe măsură care să-i pregătească discursul. Și cine ar fi mai potrivit, dacă nu susținătorii lui, cititorii români posesori de blog, care nu numai că-l pot ajuta să cucerească masele, dar îl pot și sprijini în campania lui, astfel încât cât mai mulți votanți să afle despre Otto?

Tocmai de aceea, finanțatorul principal al campaniei lui Otto, editura ALL, vă provoacă să deveniți pentru o zi parte din cea mai literară campanie electorală de până acum! Scrie un discurs senzațional, publică-l pe blogul tău, cu mențiunea obligatorie: „Acest discurs face parte din campania inspirată de romanul „Dacă citești asta înseamnă că am murit”. Autorul Andrew Nicoll va fi prezent la Târgul de carte Gaudeamus pe 22 noiembrie.” Postează până pe 15 noiembrie (inclusiv) link-ul cu articolul pe Grupul de Facebook vALLuntar cu sloganul „Otto Witte Președinte!”.

Răsplata va fi pe măsură, pentru că autorul celui mai bun discurs va primi mandatul de 1 an de Președinte pe Strada Ficțiunii! Desigur, acest post înseamnă o mulțime de responsabilități, deoarece Președintele Străzii Ficțiunii va primi:

  • toate aparițiile din colecția Strada Ficțiunii din perioada 15 noiembrie 2014 – 15 noiembrie 2015,

  • coduri de reduceri pe site-ul www.all.ro pentru cititorii blogului său,

  • posibilitatea de a-l cunoaște și intervieva pe Andrew Nicoll, creatorul lui Otto Witte!

Câștigătorul va fi ales de echipa de comunicare a Editurii ALL și va fi anunțat pe data de 19 noiembrie.

Ce mai stați pe gânduri? E momentul să scrieți discursuri, mai e doar o săptămână!

Notă: Dacă aveți nevoie de surse de inspirație, puteți descoperi două interviuri cu Otto Witte pe blogul editurii ALL, aici și aici. Și, desigur, puteți citi biografia viitorului Președinte, intitulată Dacă citești asta, înseamnă că am murit.


Recenzie: Dacă citești asta înseamnă că am murit

coperta-daca-citesti-asta-inseamna-ca-am-murit.jpg

Povestea:

Otto Witte nu crede că va mai apuca dimineața, așa că decide să scrie povestea vieții sale. Mai exact, povestea modului în care a ajuns de la un simplu acrobat de circ la a fi încoronat regele Albaniei.

Pentru că semăna cu pretendentul la tron, Otto și prietenii lui fug de la circ cu o cămilă și o ladă cu bani. Pe drum, trec prin multe situații limită povestite cu mult umor, situații care demonstrează că în viață e foarte important să ai prezență de spirit, simțul umorului, dar și mult, mult noroc.

Părerea mea:

Imaginați-vă toată familia adunată la masă. În capul mesei, ca întotdeauna, stă bunicul acela simpatic, cel care râde mereu cu poftă și care spune cele mai bune povești. Lumea a mâncat, așa că acum bunicul se pregătește să înceapă. Nepoții sunt entuziasmați pentru că știu ce urmează. Poate au mai auzit povestea, poate nu, oricum vor s-o asculte. Toată lumea vrea, chiar și părinții care își mai ridică din când în când, neîncrezători, ochii la cer. Însă nici măcar bunica nu-l întrerupe ca să-l corecteze, deși ea a fost, poate, acolo. Nimeni nu vrea să-l întrerupă pentru că povestește prea frumos. Singurele pauze le face atunci când toată familia e prea ocupată să râdă.

Dacă ați reușit să vă imaginați asta, atunci schimbați puțin decorul. Ștergeți familia, păstrați doar bunicul. Ștergeți casa încăpătoare și puneți în loc o rulotă aproape înghețată. Iar decorul din afara rulotei, oricare ar fi fost el, înlocuiți-l cu un raid aerian. Și totuși, bunicul reușește să povestească la fel de frumos, pe alocuri amuzant, dar de cele mai multe ori făcând pur și simplu haz de necaz.

Atunci când stai la o masă liniștită, e ușor să povestești. Atunci când riști să fii lovit de o bombă pe care nici măcar n-o vei auzi venind, atunci s-ar putea să nu-ți ardă de povești. Totuși, Otto Witte exact asta s-a apucat să facă: să scrie povestea vieții lui. Mai exact, a modului în care a devenit regele Albaniei. Și omul știe să povestească nu glumă! O face într-un stil natural, simplu, spumos și foarte personal în sensul că ai senzația că vorbește cu tine, nu cu un cititor generic. Deși pe tot parcursul romanului se adresează unui ipotetic prieten de pahar, am simțit că vorbea cu mine.

E ușor să te prindă povestea lui și ea te binedispune atât de repede încât nu vrei să mai dai drumul cărții. În special primele capitole sunt scrise de așa natură încât vrei să citești mai departe și nici măcar nu simți când începe povestea propriu-zisă. Totuși, dacă dintr-un motiv sau altul trebuie să te oprești din citit, ajunge să-ți amintești de câteva ori pe parcursul zilei de acrobatul ajuns rege, de cămila lui, de prietenii lui sau de o scenă anume și zâmbetul ți se va întoarce mai repede decât fugea Otto fugărit de tatăl unei cârciumărițe!

Atunci când am ales să citesc această carte, m-a atras titlul. Acum că știu povestea din spatele lui, mă bucur că am hotărât să-mi ignor Lista și să citesc romanul. Pe lângă umor și bună-dispoziție, romanul e și scris foarte bine. Știți că eu nu prea extrag citate din cărți pentru că de obicei rețin idei, nu fraze. Ei bine, Dacă citești asta înseamnă că am murit e una din puținele excepții. Vă las să vedeți singuri de ce:

Acum, în schimb, sunt un boșorog care se sperie și de umbra lui. Nu trebuia să amân atâta. Dacă citești asta înseamnă că am murit. Mereu mi-am dorit să scriu cuvintele astea: „Dacă citești asta înseamnă că am murit”. Asta și „Era o noapte furtunoasă și întunericul învăluia totul”. Adevăratele povești încep după cuvinte de felul ăsta.

Drept să-ți spun, chiar e o noapte furtunoasă și întunericul învăluie totul, e un întuneric de-ți bagi degetele în ochi, mai puțin de-a lungul docurilor, care sunt cuprinse de flăcări;

[...]

Firește, eu îmi permit să spun asta pentru că în curând o să mor. În ziua de azi doar morții mai au libertate de opinie.

[...]

Dacă mă gândesc că încercase să mă omoare și având în vedere cât de des fusese pocnit și bătut și apucat cu cruzime de unde nu trebuie, aș zice că ne înțelegeam totuși destul de bine.


Știu cu cine votez!

Înainte să vă speriați, articolul meu nu are nimic politic în el. N-o să discut despre candidați, despre părerile mele, despre mersul la vot, despre nimic legat de data de 2 noiembrie. În schimb, o să vorbesc despre Listă.

never-ending-list.png

Lista e ceva ce are fiecare cititor, e cumva în fișa postului nostru. Imediat ce descoperi că îți place să citești, vei avea și tu Lista ta. Nu e o listă oarecare, e Lista, cu L mare - Lista titlurilor pe care vrei să le citești.

Nu e infinită, dar e mare și oricât de mult ai încerca, n-o să poți niciodată să o bifezi pe toată. Însă cel mai interesant lucru la Lista asta e că e flexibilă. Acesta e marele ei avantaj și marea ei problemă. Pot apărea titluri noi oricât de sus pe Listă, ceea ce înseamnă că poți citi un titlu chiar în ziua când se lansează, dar sunt și titluri care fac ce fac și rămân mereu la coada Listei.

Eu am multe astfel de cărți, romane care mi-au atras atenția într-un fel sau altul și și-au făcut loc în biblioteca mea, dar care acum pur și simplu stau pe raft și se uită la mine cu ochișori triști (da, cărțile mele se uită la mine, chiar dacă nu au ochi pe copertă).

Una dintre ele mi-a atras atenția săptămâna trecută, când încercam să mă hotărăsc ce să citesc mai departe. O sărisem de multe ori și mi-am dat seama că dacă aștept să-i vină rândul de pe Listă, s-ar putea să n-o citesc prea curând.

Știți că iubesc SF-ul și sunt atâtea romane din acest gen pe care vreau să le citesc, încât restul abia își găsesc locul pe Listă. Însă de data asta, văzând acest roman, am hotărât că Lista mea trebuie să mai facă și concesii, pentru că există și alte cărți pe lume pe care nu vreau să le ratez doar pentru că nu sunt SF. Și am făcut alegerea perfectă, pentru că de o săptămână întreagă, în fiecare dimineață mă abțin cu greu să nu râd în hohote în metrou pe drumul spre facultate și buna dispoziție pe care mi-o dă cartea asta ține toată ziua.

Romanul se numește Dacă citești asta înseamnă că am murit de Andrew Nicoll, și spune povestea lui Otto Witte, un acrobat de la circ care devine regele Albaniei. Mai am câteva capitole de citit, apoi o să vă prezint cartea pe larg, într-o recenzie. Între timp, însă, am descoperit acest ziar care m-a ajutat să mă hotărăsc cine cred eu că este candidatul ideal pentru rolul de președinte:

De asemenea, ziarul acesta m-a ajutat să decid că și cealaltă carte a lui Nicoll tradusă și la noi, A fost odată ca niciodată trebuie să ajungă (sus) pe Listă, dar și în biblioteca mea!