Anamaria Ionescu

Recenzie: Nume de cod: Arkon (Sergiu Manta #1)

O să încep cu o paranteză care n-are legătură cu romanul: ca blogger, am tot auzit despre momente de reading slump (zile, săptămâni sau chiar perioade mai lungi când pur și simplu n-ai niciun chef să citești, deși ai o grămadă de cărți faine care te așteaptă și deși fiecare zi fără lectură te face să te detești din ce în ce mai tare). Totuși, n-am auzit niciodată prin comunitate nimic despre un blogging slump, însă am experimentat unul în ultimele săptămâni și nu e distractiv deloc.

Am avut în sfârșit timp liber, fără muncă sau facultate, am citit o grămadă și am participat pe la câteva evenimente, aveam chiar și lepșe mai vechi la care aș fi putut răspunde. Dar pur și simplu mi se golea creierul numai la gândul de a mă apropia de tastatura laptop-ului. Totuși, acum că a început octombrie (și facultatea), am decis să-mi dau cu niște apă rece imaginară pe față și să revin la minimul de două articole pe săptămână pe care mi-l doresc de la începutul anului. Wish me luck! :)

coperta-nume-de-cod-arkon-sergiu-manta-1.jpg

Povestea:

O crimă extrem de brutală îi aduce împreună pe sublocotenentul Cristian Herra de la poliția militară și pe inspectorul-șef Andrei Cruceanu de la IPJ Brașov. Cei doi trebuie să lucreze împreună în ciuda faptului că provin din instituții diferite.

Mai mult, amândoi înțeleg că nu sunt personalități compatibile atunci când fac cunoștință cu Sergiu Manta, administratorul unei tabere de antrenament pentru tineri care vor deveni militari.

Sergiu devine repede principalul suspect și deși Cruceanu nu se îndoiește de vinovăția lui, Herra crede că la mijloc e o neînțelegere și că noul său prieten e nevinovat. Lucrurile se complică și mai mult pe măsură ce trecutul lui Manta iese la iveală și serviciile secrete intră în scenă.

Părerea mea:

Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt care să descrie acest volum, cuvântul ar fi naturalețe. Nu mă refer doar la modul cum „curge” povestea, care se citește extrem de ușor și de plăcut, ci mai ales la personaje, la relațiile dintre ele. Momentul care m-a impresionat cel mai mult este, de departe, cel în care Anamaria a reușit să redea perfect modul acela atât de firesc în care se înfiripă camaraderia dintre doi bărbați. O bere, o discuție, un drum cu motorul la un concert, cunoașterea familiei, totul crește încet, aproape din nimic și brusc, fiecare e în stare să riște totul pentru celălalt.

Pentru mine, e în același timp de neînțeles și totuși natural, e frumos, dar pare în același timp și suprarealist, și firesc. Poate pentru că sunt eu tipă sau poate pentru că sunt și mai timidă și mai suspicioasă de fel, dar am devenit foarte repede geloasă pe relația dintre cele două personaje. E uimitor câtă încredere poate avea un polițist într-un suspect după ce această „chimie” a avut loc.

Pe lângă personaje, și povestea are un punct de cotitură extrem de interesant, o plasă întinsă în care nu am căzut, ci în care am sărit de-a dreptul. Gândind retrospectiv, ar fi trebuit să mi se pară evidentă capcana și s-o evit, dar pe moment, a fost ușor de crezut. N-o să intru în detalii pentru că vreau să vă las să descoperiți singuri despre ce e vorba, cert e că după ce m-am înșelat o dată, aș fi vrut ca același lucru să fie valabil și mai încolo în volum. Întotdeauna pierderea unui personaj e grea, dar aici e de-a dreptul revoltătoare.

După cum spuneam la începutul recenziei, sunt și servicii secrete implicate în poveste, deși aceasta are loc în România. Înainte să citesc Arkon, dacă încercam să-mi imaginez James Bonzi români, mi se părea puțin hilar, dar acum mi se pare foarte veridică ideea că și pe plaiurile mioritice poate exista o lume a asasinatelor orchestrate din umbră, iar lumea asta nu e vreo chestie roz. E sumbră, dură și al naibii de tristă pentru că e plină de situații care te revoltă până în adâncul ființei tale. Acceptând că această lume există, brusc ideea de victimă colaterală e la fel de reală ca aceea de a fi pur și simplu la locul nepotrivit la momentul nepotrivit.

Destine schimbate brusc, alegeri dure, adevăruri care trebuie înghițite „fără apă”, o poveste de viață cutremurătoare, toate condimentate cu dialoguri foarte românești, așa poate fi rezumat primul volum al seriei Sergiu Manta. Vi-l recomand cu drag, la fel cum vă recomand și să participați la lansarea volumului 2 al seriei, care va avea loc miercuri, 5 octombrie, la Casa Radio, la ora 17:00. Eu abia aștept!

lansare-sergiu-manta-2-alina-marinescu-6.JPG

Sergiu și Alina contra tuturor

După cum am promis, ieri seară am participat la lansarea a volumelor Nume de cod: Arkon de Anamaria Ionescu și Abis de Monica Ramirez. Dubla lansare a avut loc la Sala Radio și nu doar amplasamentul, dar și atmosfera și modul relaxat în care s-au purtat discuțiile m-a făcut să mă simt ca și cum aș fi fost în culisele unei emisiuni la radio.

 
event-lansare-abis-arkon.JPG
 

Pentru că lansa primul său roman, Anamaria a vorbit prima. Ceea ce mi-a plăcut și m-a impresionat mult a fost faptul că a mărturisit că fără oamenii din viața ei nu ar fi reușit să scrie niciodată, pentru că personajele, gesturile, poveștile și detaliile din cărțile ei sunt luate din realitate. N-am citit nimic scris de ea (încă!), dar faptul că se inspiră din viața de zi cu zi în acest mod înseamnă că poveștile ei sunt foarte veridice, ceea ce îmi place întotdeauna.

Iar cireașa de pe tort a fost fragmentul de roman pe care l-a citit, fragment care cuprindea o anecdotă atât de hazlie încât nu numai că era clar o întâmplare adevărată, dar instantaneu personajele mi-au devenit simpatice. Abia aștept să mă apuc de citit, mai ales că Arkon e doar primul roman din seria Sergiu Manta (care, apropo, conform descrierii de pe coperta 4, e specialist IT, deci presimt că o să-mi placă mult de el).

În continuare, Monica ne-a vorbit puțin despre Alina Marinescu, despre drumul sinuos pe care l-a avut de parcurs până acum și despre obstacolele care o așteaptă acum că a ajuns... în Abis. Deși n-am citit decât primul volum al seriei, Alina e genul de personaj pe care nu-l poți uita.

E incredibil de puternică și de dură și totuși are un miez... fragil nu e cuvântul potrivit, ci mai degrabă sensibil și foarte uman. Deși viața îi aruncă în cale atâtea obstacole, reușește nu doar să le depășească, dar și să rămână ea însăși. Însă aparent, în volumul 5 al seriei, acest lucru se schimbă și ideea mi se pare atât de interesantă încât aș vrea pur și simplu să pot devora celelalte romane ca să ajung la Abis.

Încă o dată m-a impresionat atitudinea tuturor autorilor de la Tritonic (cei din public și cei „de pe scenă”), care par o mare familie ai cărei membrii se încurajează unii pe alții și se susțin la nevoie, ceea ce creează o atmosferă foarte plăcută și pentru cititori. Și apropo de atmosferă, nu mă satur să repet faptul că pentru un cititor, sentimentul de a fi față în față cu oamenii din spatele cărților e incredibil, unic și inegalabil. E fascinant să vezi asemănările și deosebirile dintre autor și personaje, să afli detalii despre modul în care transformă ideile în povești, să dai mâna cu oamenii mulțumită cărora poți sta ore bune cuibărit la căldură cu o carte bună, să-i auzi mulțumindu-ți că îi citești, să primești un autograf... Merg de ceva timp la lansări și încă nu reușesc să mă satur, ba dimpotrivă.

Închei ca de obicei, invitându-vă să nu mă credeți pe cuvânt ci să descoperiți pe pielea voastră atmosfera de la o lansare de carte. Mai ales cu Gaudeamusul bătând la ușă, ocazii sunt destule. Și merită!