Ana Maria Negrilă

Blogosfera SF&F: Împăratul ghețurilor de Ana Maria Negrilă

Încă de la început, vreau să menționez faptul că Împăratul ghețurilor e cel puțin un nivel peste tot ce s-a citit la Blogosfera SF&F anul acesta. Totuși, deși a fost ca o gură de aer proaspăt, nu e genul de roman pe care să-l citești pe nerăsuflate. E o carte rece, foarte subiectivă (e scrisă la persoana I) și apăsătoare. Și deși m-am născut după '89, mi s-a părut că m-a ajutat să înțeleg mai bine cum este să trăiești într-o țară în care oricine poate fi un securist.

Povestea:

Sich este o tânără ce trăiește într-un oraș înghețat, unde doar tehnologia garantează supraviețuirea în fața naturii. Nici societatea nu e mai caldă: pre-văzătorii, oameni cu abilități speciale care erau inițial un stâlp de susținere al societății, au fost eliminați recent.

Aceia dintre ei care au trecut de partea sistemului se află sub supraveghere constantă, iar cei care au reușit până acum să scape de ospitalieri (poliția secretă) sunt veșnic vânați. Părinții lui Sich au fost pre-văzători, eradicarea lor începând când Sich era încă un copil. Ea și fratele ei mai mare, Reh, au devenit persoane tolerate, aflate la limita legii.

Veșnic înconjurați de ospitalieri, cei doi au trebuit să se adapteze sau să riște să fie trimiși pe Gemeni, o stație spațială unde pre-văzătorii erau „reeducați”. Însă doar Sich a reușit să-și găsească locul în această nouă lume.

Dar un vârtej distrugător amenință orașul, așa că acum Sich e forțată să facă echipă cu ospitalierii pentru a descoperi cine e în spatele fenomenului și de ce ea e ținta preferată a vârtejului.

Părerea mea:

După cum spuneam la început, luna asta vorbim despre un roman mult mai bun decât tot ce-am citit recent la Blogosferă. Nu mai este un volum care avea nevoie de un editor. Adevărat, e o carte publicată acum 10 ani și reeditată. Dar accentul cade pe acel re-editată. Nu am citit prima versiune, însă această ediție e o poveste coerentă, care își urmărește ideea până la capăt. Lumea imaginată de autoare are sens, personajele au motivații și sentimente și evoluție (sau involuție). Îmi vine să laud romanul doar pentru că are atributele pe care ar trebui să le aibă orice carte de pe piață.

Însă Împăratul ghețurilor nu te ține lipit de pagini. E destul de ușor să ghicești încă de la început cine anume este în spatele vârtejului, așa că nu citești cartea pe nerăsuflate ca să afli ce se întâmplă (deși există un element neașteptat la final: m-a surprins modul în care a ieșit Velmer din viețile lui Sich și Reh). De asemenea, atmosfera apăsătoare te determină să vrei să iei din când în când câte o pauză de lectură. Dar există ceva ce te trage înapoi la carte. De fiecare dată când lăsam romanul jos, aveam un sentiment de treabă neterminată, de întrerupere sâcâitoare. Parcă începusem ceva și voiam să continui. Ceva-ul întrerupt era, inevitabil, cititul acestei cărți.

Pentru că deși nu e greu de ghicit cine manevrează vârtejul, tot vrei să afli cum s-a ajuns acolo. În plus, romanul te aruncă încă de la început în mijlocul acestei lumi, unde totul ți-e străin. Încet-încet, din piesele de puzzle ale amintirilor lui Sich, înțelegi orașul, trecutul lui, dar și povestea protagonistei și a celor din jurul ei. Și acest puzzle e motivul pentru care nu vrei să te oprești din citit: te macină că încă nu ai terminat de creat imaginea de ansamblu, că încă mai sunt lucruri de aflat despre univers și despre personaje.

Totuși, mi-a displăcut profund protagonista (care este și naratorul poveștii). O înțeleg, îi înțeleg reticențele și felul de a fi, dar tot mi-a displăcut. Mai ales în tinerețea ei. Deși teoretic toți adolescenții se revoltă, mie mi s-a părut că a ales să nu vadă dincolo de aparențe. Poate sunt eu prea dură, poate pentru un orfan e greu să înțeleagă lumea neavând niciun reper părintesc și având un frate exagerat de protector. Dar alternanța ei între neajutorare și aroganță nu rezonează deloc cu felul meu de a fi. Pe de-o parte, e fain că e un personaj construit suficient de bine cât să-l pot considera o persoană, pe de altă parte, însă, e o persoană cu care nu cred că aș putea fi prietenă.

În schimb, mi-a plăcut enorm de Reh. Poate că am reușit să empatizez cu el pentru că, la rândul meu, sunt o soră mai mare. Oricum, i-am apreciat tăria pe care a trebuit, într-un fel sau altul, s-o găsească în adâncul lui pentru a-și proteja sora. Chiar dacă poate a exagerat, chiar dacă ar fi trebuit să încerce să fie mai deschis față de ea, i-am înțeles motivația și sacrificiile. Și mi-a părut rău că destinul lui nu a fost nici pe departe fericit. Însă cumva, într-un fel trist, măcar a reușit s-o apere pe Sich.

Așadar, vă recomand Împăratul ghețurilor dacă vă plac distopiile unde pericolul nesupunerii plutește în aer, dar și dacă îndrăgiți personajele care luptă până la ultima fărâmă de viață pentru cei dragi.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Crux sau din librării online precum Cartepedia.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Împăratul ghețurilor, le găsești pe blogurile:

În iunie vom scrie despre Greva păcătoșilor de Florin Chirculescu. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Recenzie: Regatul sufletelor pierdute (Stelarium #1)

coperta-regatul-sufletelor-pierdute.jpg

Povestea:

Cu mult timp în urmă, Pământul a fost părăsit de un convoi de nave. Dintre ele, trei au ales să aterizeze și să colonizeze Galene, o planetă asemănătoare Pământului din multe puncte de vedere. Acum, singurul continent al acestei planete e împărțit între Regatul Celest, Uniunea Republicilor Libere și Marele Comintern.

Bineînțeles, relațiile dintre state nu sunt cele mai pașnice: Regatul se simte pus la colț de celelalte două puteri și își dorește să redevină egalul lor, însă nu numai că nu are nimic cu care să negocieze, ci are parte și de enorme tensiuni interne de când Cedric a devenit rege în locul fratelui său, Edrin.

Între timp, Republica și Cominternul lucrează împreună în cadrul unui experiment genetic, însă nici acolo lucrurile nu stau foarte bine: experimentul e o bombă cu ceas care abia așteaptă să scape de sub control, iar oamenii care lucrează la proiect nu sunt foarte siguri că acesta e etic.

Și dincolo de toate astea, sus, pe stația spațială Lifport aflată în orbită se pregătește ceva la care toate cele trei puteri ar trebui să-și dorească să ia parte.

Părerea mea:

Cartea începe destul de descurajant, cu o listă lungă de personaje. Însă nu vă speriați, pentru că fiecare e foarte bine individualizat și nu durează mult până când devine foarte clar cine ce rol joacă, de unde vine și ce puteri are, așa că pe măsură ce citești nu mai par atât de multe. Tocmai de aceea m-am întrebat dacă nu era mai bine ca lista să se găsească la sfârșitul cărții, ca să nu ne descurajeze, însă astfel s-ar fi putut să existe cititori care să nu-și dea seama de existența ei (eu spre exemplu rareori trag cu ochiul la finalul unui roman) și lista e foarte utilă.

Dincolo de personaje, lumea creată de Ana Maria Negrilă e fascinantă: istoria ei e foarte bine pusă la punct, dar nu răzbate din text într-un mod didactic, ci pur și simplu la un moment dat, punând rememorările personajelor și fragmentele din diverse lucrări de-ale lor la un loc, îți dai seama că știi, în linii mari, ce s-a întâmplat de la aterizarea celor trei nave și până în prezent.

În plus, mi-a plăcut cum au fost individualizate cele trei state, cum fiecare avea crezul lui unic, cum până și dispunerea lor are un sens: oamenii aflați la nord și la sud, unde condițiile sunt mai vitrege (foarte frig sau foarte cald) sunt profund religioși, lucru care îi ajută să facă față mai bine naturii. De asemenea, religia lor e fascinantă, e un amalgam de crezuri pământene foarte bine îmbinate și aranjate de Um Comte, marele lor profet, însă ceea ce mi se pare interesant e că deși practic există o singură religie, tot există dispute pe baza crezului.

Însă mizele în acest volum nu sunt neapărat religioase, ci mai mult politice: toată lumea vrea puterea. Accentul a căzut, din punctul meu de vedere, pe situația din Regat, unde dincolo de luptele subtile dintre puteri care au loc la nivel planetar, exista și lupta internă de care pomeneam mai sus. Din nou, deși sistemul lor de succesiune a fost gândit tocmai pentru a împiedica astfel de situații, tot se ajunge la comploturi și la trădări de curte. Mai exact, tradiția dictează ca atunci când cel mai tânăr moștenitor ajunge la majorat, regele să-și aleagă succesorul, ceilalți prinți trebuind să se retragă în Cripte, devenind practic „rezerve” în cazul în care noul rege pățește ceva. Însă atunci când a devenit rege, Cedrin a decis ca fratele său, Edrin, să rămână activ sub forma unei inteligențe artificiale (IA), care să-i servească drept consilier. Astfel, deși intenția lui Cedrin a fost să-și umilească fratele, de fapt i-a oferit lui Edrin posibilitatea să țeasă un plan care să-l readucă la putere.

De asemenea, tot în Regat se găsesc și agenții anh, niște persoane cu o filozofie fascinantă (ideea de „anh” și „um” e foarte faină, o să vedeți!) și cu niște însușiri care i-au făcut o armă redutabilă în trecut, până când celelalte state au găsit soluții ca să se apere. Totuși, soluțiile lor nu sunt atât de eficiente pe cât le place să creadă, ceea ce se vede foarte clar în acest volum. De asemenea, apropo de arme redutabile, cele care se creează în prezent, precum Apoc, sau cele care deja există, precum Daath, o să vă lase cu gura căscată. De fapt, tot romanul o să aibă acest efect, pentru că e o înșiruire bine dozată de idei fascinante și de răsturnări de situație.

Deși e un volum foarte bun în sine, nu doar o expozițiune pentru restul volumelor seriei, Regatul sufletelor pierdute o să vă lase dornici de mai mult pentru că o să vreți să reveniți alături de toate personajele care v-au purtat de-a lungul și de-a latul planetei Galene, dar și dincolo de ea. Eu una știu că deja mi-e dor de Adrew, dar și de ceilalți, așa că abia aștept volumul 2. Până atunci, însă, vi-l recomand cu drag pe acesta!