Amie Kaufman

Recenzie: Fărâme de șoapte (Constelații #2)


Povestea:
Aflată în plină expasiune prin Univers, omenirea are un plan bine pus la punct: planetele cu potențial locuibil sunt terraformate, populate și, pe măsură ce devin independente, sunt lăsate să-și dezvolte prorpia economie. Totuși, pe Avon lucrurile nu stau atât de bine, deoarece terraformarea merge încet, ba chiar stagnează. Localnicii care își vor independența se revoltă, iar armata trebuie să-i țină la respect.

Totuși, nici soldaților nu le e bine pe tânăra planetă pentru că Furia îi poate surprinde oricând, transformându-i în mașini de ucis și forțându-i să părăsească Avonul. Totuși sunt afectați în cele din urmă. Toți cu excepția lui Jubilee Chase, un soldat de excepție despre care se spune că n-ar avea suflet și tocmai asta o face imună.

Însă Flynn, un revolționar nativ al planetei Avon, va risca totul și va reuși s-o răpească, în speranța că arătându-i viața rebelilor, va reușii s-o convingă de faptul că rebelii au o cauză dreaptă. Împreună, cei doi vor descoperi ce jocuri se fac în spatele cortinei, cine e responsabil pentru situația de pe Avon, dar și faptul că soldatul Chase are, de fapt, un suflet extraordinar...

Părerea mea:
În clipa asta, mi-e ciudă că nu sunt critic literar. Dacă aș fi, aș putea analiza cartea asta, aș putea-o diseca, aș pune fiecare „organ” la microscop și aș putea afirma ceva despre el. Dacă aș avea studii de specialitate, aș putea, cred, să fiu obiectivă. Dar n-am și n-o să fiu. O să fiu subiectivă până în măduva oaselor: mi-a plăcut cartea asta.

În primul rând, mi-a plăcut pentru că aveam așteptările greșite. Mă așteptam să fiu dezamăgită. Am citit cartea asta cu garda sus. Și romanul n-are nicio vină. Aș putea să arăt cu degetul spre câțiva vinovați, dar adevărul e că vina cea mai mare e a mea. Mi s-a promis un roman cu temă SF scris pentru tineri, iar eu am luat această promisiune și am transformat-o în ceva ce nu era: mă așteptam la o poveste simplă și prostuță trasă la xerox după primul volum al seriei. Acum, gândind „la rece”, și de la primul volum mă așteptam la o dezamăgire și n-a fost. Nu știu de ce n-am ridicat măcar puțin ștacheta, ci dimpotrivă, am coborât-o. Cert e că mă așteptam să nu-mi placă deloc. Dar m-a surprins și mi-a plăcut.

De fapt, am primit exact ce mi s-a promis: Fărâme de șoapte este o poveste SF cu și despre tineri. Povestea e un fel de Romeo și Julieta futurist, doar că are ceva mai puțină melodramă și personajele au ceva mai mult creier. Totuși, nu se poate să nu compar povestea cu celebrul R&J pentru că până la urmă, e o poveste de dragoste care nu se poate împlini pentru că cei doi protagoniști ar trebui să fie dușmani de moarte. Bonus, e și ceva sindrom Stockholm la mijloc, pentru că amorezii se cunosc atunci când Jubilee e luată prizonieră de Flynn, dar până la urmă are sens, deci e în regulă, am trecut cu vederea.

Totuși, ce e fain la povestea asta e că ridică într-adevăr niște probleme de morală și de etică, alegerile pe care tinerii protagoniști trebuie să le facă sunt mai mult decât alegerea unei bisericuțe în curtea liceului, sunt decizii cu adevărat traumatizante la care personajele reacționează foarte natural. Din nou, ca în cazul primul volum, am remarcat naturalețea personajelor, m-a prins deseori povestea lor și am reușit să-i văd ca pe niște oameni, am trăit alături de ei și am suferit alături de ei. Au fost mai mult decât marionete, mai mult decât clișee. Pentru câteva zile, au fost oameni reali.

Povestea în sine e și ea faină, e un fundal foarte reușit pentru personaje, are câteva răsturnări de situație interesante și destul suspans cât să fiu cât pe ce să uit să cobor din metrou de câteva ori (am citit-o pe drumul veșnic casă-facultate, facultate-casă), plus că e destul de serioasă încât să n-o pot trata superficial. Mai primește o bilă albă și pentru asta.

Totuși, se cam simte că urmează un „dar”, nu? Da, urmează, dar va fi unul micuț: problema mea cu romanul și motivul pentru care aș vrea să-l disec în mod obiectiv este faptul că nu lasă urme. Da, ridică ceva probleme, dar le rezolvă singur. Are ceva momente care sunt traumatizante pentru personaje și are niște personaje reușite, dar... am închis cartea și s-a terminat. N-am rămas cu niciun gând sâcâitor în spatele creierului, nici cu vreo amintire nemaipomentită. E o carte bună... și atât.

Dar merită citită, mai ales dacă v-a plăcut primul volum. Mi-a plăcut să mă întorc în universul ființelor șoptitoare, mi-a plăcut să mă întâlnesc cu noile personaje, dar și cu protagoniștii primului volum, mi-a plăcut cum s-au legat lucrurile, mi-a plăcut faptul că, din nou, totul a avut sens, chiar și întâmplările aparent norocoase... E un roman bun, care mi-a plăcut și pe care îl recomand. N-o să vă schimbe lumea din temelii, dar uneori poate nu așteptăm de la cărți să ne zdruncine. Uneori, e nevoie de ceva relaxant, ceva care să ofere entertainment și atât. Și asta romanul reușește să facă foarte bine.

În plus, e SF scris mai ales pentru cei care nu citesc SF. De fapt, acesta a fost motivul pentru care m-am bucurat încă de la început că seria Constelații există. Și e bună drept „gateway drug” dacă e să mă iau după recenziile de prin blogosferă pentru că de când a apărut primul volum și până acum, am început să văd mai multe recenzii la romane SF și mai multă lume entuziasmată de acest gen. Ceea ce nu poate decât să mă bucure!

Recenzie: Cioburi de stele (Constelații #1)

Cu aproximativ o lună în urmă, vă recomandam o carte pentru că mi se părea că povestea o va face să aibă priză la public, dar ceea ce mă atrăsese cu adevărat la roman fusese faptul că fundalul era SF. Atunci când am scris despre ea, speram doar să nu fie o dezamăgire. Acum că am citit-o, pot spune că n-a fost :)

Povestea:
Lilac LaRoux e fiica patronului uneia dintre cele mai mari companii din lume, printre realizările LaRouxIndustries numărându-se construirea navei spațială Icarus. Pe această navă, tânăra face cunoștință cu Tarver Merendsen, erou de război la doar 18 ani. Cei doi vor fi singurii supraviețuitori ai prăbușirii navei cu nume predestinat căderii. Din fericire, vor ajunge pe o planetă terraformată, dar pustie, unde vor trebui să lupte nu doar pentru supraviețuire, dar și pentru a-și păstra sănătatea mentală pentru că lumea lor nu e atât de pustie precum credeau.

Părerea mea:
Citez din recenzia cuiva: „Dacă m-ați fi întrebat cu doi ani în urmă ce părere am despre cărțile cu nave spațiale, alte dimensiuni și planete aș fi spus, cu siguranță, că nu am citit și nici nu vreau să citesc. Acum, însă, totul este diferit.”

Cartea asta e o momeală. Așa am privit-o de când am citit prima dată despre ea, asta speram să fie și, din fericire, exact asta este. Momeala e povestea de dragoste dintre doi tineri care n-ar fi avut nici șansă la iubire dacă n-ar fi fost aduși împreună undeva departe de societatea care se opunea poveștii lor. Cârligul e faptul că povestea lor începe pe o navă care se deplasează prin hiperspațiu la o viteză superluminică, continuă pe o planetă terraforată și părăsită, iar finalul fericit îl primesc mulțumită unor ființe din altă dimensiune. Și uite așa, niște oameni care nu ar fi citit SF din cauza prejudecăților au ajuns/vor ajunge să descopere că genul ăsta e chiar fain.

Romanul e un SF soft, fără știință multă. Singurul background de care un cititor are nevoie ca să o citească e să ghiceasă ce înseamnă termenul „terraformare” și eventual să fi auzit că nu poți merge mai repede decât viteza luminii fără o șmecherie, una din ele fiind trecerea în hiperspațiu. Și chiar și fără aceste cunoștințe, cartea e la fel de plăcută, pentru că am văzut una sau două recenzii care se concentrau numai pe povestea dintre cei doi, așa că faptul că totul a avut loc pe o planetă pustie n-a răpit din plăcerea lecturii.

O să spun și eu două vorbe despre povestea dintre Lilac și Tarver, și acele vorbe sunt: „e naturală”. Asta e ceea ce am apreciat cel mai mult la relația lor, faptul că nu e nimic forțat în modul în care cei doi trec peste prejudecățile pe care le au unul despre celălalt și lasă mândria la o parte în favoarea unei camaraderii simpatice care devine mai mult. Nu pot să spun că m-am atașat extrem de mult de vreunul din ei, pentru că el e doar soldatul care vrea să pară rece, dar care are un suflet sub aerul milităros iar ea e doar fata bogată care are un suflet sub aerul răsfățat. Că el scrie poezie și că ea e pasionată de cicuite sunt niște trăsături care îi mai scot din anonimat, dar mai memorabile au fost căsuța familiei lui și rochia ei. Totuși, puși împreună sunt drăguți și povestea lor a fost simpatică.

În schimb, mi-a plăcut modul cum evenimentele aparent întâmăplătoare au avut în final logică, cum totul începând de la motivul pentru care Icarus a ieșit din hiperspațiu și până la faptul că lumea pe care au aterizat cei doi era terraformată și nu ostilă vieții au fost mai mult decât întâmplări norocoase care să-i aducă pe cei doi la un loc. De asemenea, romanul primește o mare bilă albă pentru ființele șoptitoare, care sunt niște forme de viață foarte interesante.

Dar cea mai mare bilă albă și diferența dintre o poveste ok și o poveste bună o dă punctul culminant. Autoarele au avut mult curaj făcând ceea ce au făcut și deși poate un alt final m-ar fi făcut să cred că am citit o poveste superbă, rezolvarea care a dus la happy-end a fost faină. Totuși, momentul de cumpănă al poveștii rămâne preferatul meu.

Trăgând linie și adunând, mi-a plăcut cartea. Povestea de dragoste a fost suficient de mainstream cât fundalul SF să devină atractiv și poate în curând o să văd tinerii bloggeri de carte din România recomandând SF după SF. Cioburi de stele e ceva nou pentru cei care n-au mai citit „cărți cu nave spațiale” și ceva relaxant și ușor pentru cei pentru care spațiul e una din „destinațiile beletristie” preferate. Nu pot decât să sper că și celelalte romane din seria Constelații o să fie la fel de drăguțe.

Mulțumesc pentru carte celor de la libris.ro, o librărie online de unde vă puteți comanda cărți online la prețuri excepționale și unde puteti găsi inclusiv cărți în engleză, ca să vă bucurați de povești în limba în care au fost scrise. În plus, libris.ro este singura librărie online care oferă transport gratuit la orice comandă!

De citit: Cioburi de stele (Constelaţii #1)

Am spus-o și o repet și cred că o să simt nevoia să scriu asta la începutul fiecărui articol din rubrica De citit, dar a recomanda o carte pe care n-ai citit-o mi se pare un risc destul de mare. Uneori, când am încredere în autor, îmi asum acest risc, sunt câțiva oameni cărora deocamdată am încredere să le ciesc orice text. De data asta, însă, nu e cazul. De data asta nu am mai citit nimic de aceste autoare. Cartea asta, nici atât. De fapt, tot ce știu despre ea e descrierea editurii și puțin cam frică să caut mai mult pentru că mi-am pus multă încredere în carte și prefer să gândesc pozitiv cel puțin până o citesc. Cu puțin noroc, o să fiu încrezătoare și după :)

cioburi de stele.jpg

Descriere:

„Icarus e o uriaşă navă spaţială care călătoreşte prin hiperspaţiu cu viteză superluminică. Icarus explodează, iar Lilac LaRoux (fiica celui mai bogat om din univers) şi Tarver Merendsen (care, la doar 18 ani, este deja erou de război) sunt singurii supravieţuitori. O navetă de salvare îi duce pe o planetă pustie, unde găsesc o formă ciudată de viaţă ("fiinţele şoptitoare"), supusă unui experiment secret condamnabil, iniţiat de tatăl lui Lilac. Totul se schimbă după ce Lilac şi Tarver dezleagă misterul "fiinţelor şoptitoare" şi află că ar putea fi salvaţi. Dar nu vor mai fi niciodată aceiaşi tineri care au păşit cândva pe planeta pustie.” - Sursa

De când m-am apucat eu de citit SF (nu e chiar atât de mult timp pe cât sună, sunt doar vreo câțiva ani), de multe ori am fost atât de entuziasmată în legătură cu o carte încât m-am apucat să-mi bat la cap prietenii și cunoscuții. În majoritatea cazurilor, mă trezeam ațintită cu priviri ciudate (cu prietenii mei super-faini și non-sefiști am ajuns la un compromis: eu nu debitez prea mult și prea des și ei mă tolerează când „mă apucă”) și nu o dată m-am trezit cu întrebarea sinceră și nevinovată „tu crezi în extratereștrii?” de parcă tocmai declarasem că l-am văzut pe Moș Crăciun. Prietene, eu am citit o carte, ce importanță are în ce cred? Trebuie să cred în elfi ca să citesc fantasy? Întrebarea a avut și varinta foarte amuzantă „tu chiar citești SF?”. Nu, mă prefac -_-

De când sunt la facultate (la Politehnică!!!), treaba asta mi s-a întâmplat mai des și mult mai enervant, așa că în ultimul timp, orice idei preconcepute despre SF mă irită. „Preferata” mea e declarația tranșantă „eu nu citesc SF, nu-mi place”. Hai, nu zău. Ai încercat, măcar? Dacă da, treaba ta (deși ego-ul meu îmi spune că ți-aș putea recomanda eu ceva care să-ți placă). Dar dacă mă iei cu „nu cred în extratereștrii, deci n-o să-mi placă”, meriți să te pocnesc cu o carte. Norocul e că țin prea mult la cărți ca să le folosesc pe post de arme albe (în special pe cele fără extratereștrii, pentru că SF-ul nu înseamnă automat omuleți verzi!). Oricum, reacțiile astea sunt unul dintre motivele pentru care iubesc blogulețul și pe voi toți, mai ales pe cei care vor să se apuce de SF pentru că i-am bătut eu la cap. Mi-ați făcut zilele frumoase, serios.

Bun, trecând peste frustrările mele și revenind la cartea pe care o recomand... e în mod evident SF. Dar e și YA și pare să aibă o poveste cu priză la public. Dacă am dreptate și în jurul ei o să se formeze un grup de fani cum s-au format și în jurul distopiilor (apropo, și distopiile sunt o ramură a genului SF&F, pentru ăia care nu suportă SF-ul, dar adoră Hunger Games), atunci poate că, încet încet, o să avem tineret cititor de SF și n-o să mai fiu eu cea mai mică la cluburile de lectură și la cenacluri. Deci nu pot decât să sper că romanul acesta o să fie bun și iubit și n-o să mai aud lume care respinge SF-ul din start.

Cartea nu a apărut încă pe piață, însă cei de la editura Trei au anunțat că va fi disponibilă în curând. O să vă țin la curent :)

Update: Cartea poate fi comandată pe site-ul editurii [link].