Alexandru Lamba

Blogosfera SF&F: Singurătatea singularității de Alexandru Lamba

La lansarea volumului Singurătatea singularității s-a menționat de mai multe ori că deși este o culegere de povestiri, între ele există o legătură, că indicii despre unele texte se regăsesc în altele. Am crezut că asta înseamnă o serie de povestiri cu finaluri deschise, care alcătuiesc cumva un fel de roman-colaj. Din fericire, m-am înșelat: volumul cuprinde o serie de povestiri cu cap și coadă, care alcătuiesc împreună o viziune de ansamblu asupra viitorului speciei umane. Nu e un puzzle alcătuit din piese incomplete, ci o serie de instantanee (superbe!) întinse pe o lungă perioadă de timp.

Poveștile:

Prima povestire ar putea părea ciudată pentru un volum SF, pentru că pare să aibă o temă religioasă. Pe scurt, în urma unei prăbușiri masive la bursă, civilizația se destramă și oamenii cad pradă foametei. Pe străzile Moscovei, armata se chinuie să păstreze o urmă de ordine, până când din cer încep să apară mesaje scrise cu foc. Eu știam deja șmecheria din final pentru că povestirea Focurile lumii noi a fost transformată și într-o bandă desenată, pe care am citit-o. Dar o posibilă cheie de lectură este strecurată subtil într-o altă povestire a volumului și ea schimbă complet misticismul textului.

Urmează o serie de povestiri cu un protagonist comun: un robot - numit Bender, wink wink - care capătă conștiință de sine și încearcă să-și cunoască Programatorul. Însă lucrurile nu merg chiar așa cum se aștepta el, prin urmare e forțat să-și creeze propria filozofie de viață. Pe parcursul povestirilor apar detalii despre niște oameni plecați în spațiu, care vor avea o legătură interesantă cu Bender și cu nou-descoperitul său scop.

În continuare avem patru povestiri cu temă spațială: una dintre ele este din nou profund religioasă, dar totuși SF. Și absolut fascinantă! Nu vreau să vă spun nimic despre ea, pentru că e o plăcere s-o descoperi, așa că voi trece la următoarele trei povestiri, care au ca protagonist un om forțat să „se descurce” într-o galaxie plină de specii mult mai competitive. Sunt niște texte cu un specific românesc când vine vorba de atitudine, dar pe care cred că l-ar înțelege orice om.

Și, la final, Copiii întunericului… E o povestire despre sfârșituri, dar și despre oameni care nu se mulțumesc cu puțin și care vor mereu să descopere misterele din jurul lor. E simultan minunată și tristă, dar foarte bine scrisă.

Părerea mea:

Nici nu știu cu ce să încep… mi-a plăcut enorm volumul acesta! Mi s-a părut fascinant modul cum toate povestirile au fost făcute să se lege între ele. Nu am citit-o pe niciuna înainte (nu prea mai citesc proză scurtă în ultimul timp, din păcate), excepția fiind Focurile lumii noi, pe care am descoperit-o sub formă de bandă desenată. Faptul că acolo finalul era puțin diferit față de povestirea din acest volum mă face să cred că toate textele au fost ușor modificate astfel încât să se potrivească.

Fascinant mi s-a părut și Bender și felul cum alege el să rezolve toate problemele pe care le întâlnește - adică logic. Nu conform valorilor umane, ci conform valorilor sale. Dar cel mai mult mi-a plăcut cum gândește. Povestirile sunt scrise la persoana I, așa că însuși robotul ne spune povestea lui, iar Bender e straniu de poetic. Se exprimă foarte logic și calculat, dar încercările lui de a înțelege oamenii duc adesea la niște gânduri care m-au înduioșat, mi-au trezit nostalgii sau zâmbete. Cumva, e un robot foarte sentimental și rece simultan, ceea ce e superb și merită citit.

Mi-au plăcut și povestirile din a două jumătate a volumului (deși nu la fel de mult ca robotul). Alexandru Lamba a abordat niște teme foarte actuale, de la îndoctrinarea religioasă la problemele imigranților și emigranților. Sunt multe lucruri care îți dau de gândit și care pun într-o perspectivă foarte nouă niște teme despre care credeam că nu mai pot fi privite și din alte unghiuri. E genul acela de volum ale cărui idei o să te urmărească multă vreme după ce l-ai terminat… adică fix genul de cărți pe care le iubesc!

Așadar, Singurătatea singularității e un volum cu povestiri individuale, dar foarte fain legate între ele, cu un personaj fascinant (și nu e singurul, pentru că deși în prozele scurte am întâlnit rareori personaje memorabile, în acest volum m-au impresionat mai multe) și care vorbește despre teme controversate, abordate din unghiuri inedite. Cum să nu vreau să recomand acest volum tuturor? Mi-a plăcut enorm, se citește foarte repede (l-am terminat într-o singură zi și mi-a părut rău, aș fi vrut s-o iau mai încet și să-l mă bucur de el mai mult timp!) și pur și simplu merită! M-a entuziasmat peste măsură și deși au trecut două săptămâni de când l-am terminat, încă îmi place să vorbesc despre el. Serios, citește-l!

Poți cumpăra volumul de pe site-ul editurii Herg Benet sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Singurătatea singularității, le găsești pe blogurile:

În martie vom scrie despre Un străin în regatul Assert de Teodora Matei și Lucian Dragoș Bogdan. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Arhitecții speranței de Alexandru Lamba

La debutul său de anul trecut, Alexandru Lamba m-a surprins cu un roman în care o poveste de dragoste se împletea strâns cu o intrigă din sfera SF-ului, amândouă fiind la fel de necesare cărții sale. De data asta, deși credeam că sunt mai pregătită, m-a surprins din nou cu povestea unei obsesii, împletită cu o intrigă despre călătorii în timp și paradoxuri. Dar printre rânduri, ambele vorbesc de fapt despre dorințele noastre ascunse și modul în care suntem dispuși să ne mințim și pe noi și pe alții doar ca să întreținem speranțe deșarte.

Povestea:

Teoretizată și demonstrată practic la finalul secolului al 23-lea, călătoria în timp a devenit o realitate. Monopolul asupra mijloacelor de transport temporal îl are Agenția, o companie care organizează vizite în trecut și în viitor, totul fiind atent controlat astfel încât interferențele să fie minime. Altfel, efectele unei schimbări ar fi incalculabile, riscurile pentru lume, dar și pentru călători fiind enorme.

De aceea, Agenția are o serie de angajați numiți Spioni al căror scop este analiza de la distanță a unor puncte de interes, astfel încât să descopere „buzunare”, locuri suficient de mari pentru mai multe persoane pe care nu le privește niciun trecător, nici măcar o fracțiune de secundă, astfel încât vizitatorii din alt timp să nu fie observați. Greg este un astfel de spion, care asistă într-una dintre misiuni la explozia bombei de la Hiroshima.

Evenimentul îl va marca profund, mai ales când descoperă în înregistrări o femeie superbă care piere înghițită de flăcările exploziei.

Părerea mea:

Primul capitol prezintă o serie de personaje care și-au pierdut amintirile, rămânând doar cu cunoștințele lor generale. Exact asta mi-aș fi dorit și eu să mi se întâmple atunci când am terminat Arhitecții speranței, ca să-l pot reciti fără să-l cunosc și să fiu surprinsă iar de aceleași răsturnări de situație. Sunt atâtea aspecte care mi-au plăcut, de la ideea principală la detaliile de finețe, de la răsturnările de situație și dezvăluirile de la final la însăși felul în care a fost construit finalul. Așa că le voi lua pe rând.

Ideea centrală, după părerea mea, e realizată prin împletirea a două elemente, la fel ca în volumul precedent, cele două fiind povestea obsesiei lui Greg și mecanismele și regulile călătoriei în timp. Drama lui Greg este partea umană a poveștii, cea în care mi-a fost ușor să mă regăsesc. Nu neapărat în obsesia lui pentru o asiatică ☺. Am rezonat cu modul lui de a se arunca imediat asupra unei idei care sună corect, aproape orbindu-se singur ca să nu vadă potențialele defecte. Cu felul în care încerca să-și găsească scuze și justificări în ciuda faptul că știe că face ceva greșit... Toată abordarea lui mi se pare profund umană. Iar acțiunile celorlalți, încercările lor de a-l opri, toate sunt atât de evident greșite încât ar putea părea provocări mascate, dacă n-aș fi trecut și eu prin situații în care prietenii care voiau să mă convingă să renunț la ceva mai rău mă întărâtau. Și cred că am trecut cu toții prin asta.

Iar călătoria în timp în sine, mecanismele prin care poate avea loc, totul a fost un adevărat roller-coaster. Mi-a plăcut modul în care explicațiile au fost inserate natural în text, fără să-l încarce și fără să pară puse special de dragul cititorilor. Mi s-a părut superbă reprezentarea timpului, schemele și poveștile făcute parcă pentru a ajuta toți oamenii de rând să înțeleagă cum funcționează lucrurile. Totul e foarte simplu, aproape ca o poveste în sine, ca și cum fizicianul care a pus bazele teoriei care permite deplasarea temporală s-a concentrat mai mult pe a explica lucrurile pe înțelesul tuturor, nu numai al colegilor de breaslă. Iar motivul pentru care totul este descris atât de frumos și de ușor de înțeles e fenomenal, surprinzător și m-a lăsat cu gura căscată. În plus, se leagă foarte frumos cu morala obsesiei lui Greg.

Cel mai mult, însă, mi-au plăcut detaliile. De la motivul pentru care personajele drăcuie deși religia pare absentă din viața lor până la toate amănuntele suspecte, care ridică semne de întrebare, totul e plasat cu multă migală, construind piesă cu piesă concluzia finală. Și, cireașa de pe tort, sunt câteva fragmente din gândurile personajelor care sunt acele mici adevăruri pe care le cunoaștem cu toții, dar pe care scriitorii care sunt aproape de sufletele noastre le pot pune perfect în cuvinte. Încă de la prima pagină, m-a bântuit fraza asta: „Speranța e doar în infinitul posibilităților”. Mai e și visul lui Greg, atât de frumos povestit, atât de dureros de citit... N-am reușit să fiu de acord cu obsesia lui, dar asta nu m-a împiedicat să-i simt frustrarea și neputința.

Mi se pare potrivit să închei cu finalul, sau mai bine zis finalurile. Sunt trei momente în care povestea s-ar putea încheia, frumos marcate, lăsându-te pe tine să alegi dacă povestea ar trebui sau nu să continue. Fiecare dintre cele trei funcționează perfect ca un punct, diferența făcând-o doar curiozitatea cititorului. Eu le-am citit pe toate fără ezitare și deși nu regret lucrurile pe care le-am aflat, mi-aș fi dorit să las ceva mai mult timp să se scurgă între momentele de lectură, să le „diger” mai mult înainte să trec mai departe.

De fapt, mi-aș dori să fi citit cartea mai încet, să mă bucur mai mult de ea. Am devorat-o pur și simplu, m-am pierdut de tot și în timpul celor câteva ore cât am citit Arhitecții speranței, nu mi-am dorit decât să dau pagină după pagină după pagină, să aflu mai mult și mai mult. Cred că e deja clar că recomand romanul oricui, indiferent de gusturi, pentru că veți descoperi o poveste despre oameni și felul lor de a fi, dar și o speculație despre timp și modul cum ar putea el funcționa. Pentru cei care evită SF-ul, dacă v-ați dorit vreodată să vizitați vreun moment din trecut, veți iubi acest roman. Pentru cei care citesc SF pe pâine, dacă puteți depista un paradox temporal de la cinci kilometri, fără ochelarii de citit, veți iubi acest roman. Și pentru cei care vor pur și simplu o poveste bună, în care să vă pierdeți, dar și care să vă pună mintea la lucru, veți iubi acest roman.

blogosfera sf&f.png

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Arhitecții speranței, le găsiți pe blogurile:

Pentru 10 mai, vom citi Inima Dragonului de M. M. Țara. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Recenzie: antologia Galaxis

Nu scriu foarte des recenzii pentru antologii, tocmai de aceea de fiecare dată când aleg să fac asta mă simt cumva în afara zonei mele de confort pentru că încă n-am descoperit ce abordare se potrivește cel mai bine acestor volume. Până acum, am încercat să mă axez pe ideea care leagă textele, pe unitatea antologiei și pe sentimentele și senzațiile provocate de întregul rezultat din alăturarea textelor. Însă, în cazul lui Galaxis, pe măsură ce citeam mi-am dorit să scriu despre fiecare povestire în parte, pentru că fiecare și-a lăsat într-un fel sau altul amprenta asupra mea.

Ceea ce nu înseamnă că volumul nu are acea unitate despre care vorbeam. Ba din contră, fiind vorba despre space opera, fiecare text reușește să te facă să te simți mic și neștiutor. Fie că e vorba de spațiul vast pe în care suntem doar un grăunte de nisip, fie că discutăm despre cum fiecare colț de univers ne rezervă o supriză pe care n-am fi putut-o prevesti pentru că natura are mai multă imaginație decât vom avea noi vreodată, atunci când citești space opera înțelegi cel mai bine că suntem o specie limitată și că în absența unei formule magice a nemuririi, așa vom rămâne.

Cu acest aspect în minte, acestea sunt textele din cuprinsul celei de-a șasea antologii a Societății Române de SF și Fantasy, volumul fiind coordonat de Antuza Genescu:

Niciun port din galaxie de Ioana Vișan

Povestea unei nave de croazieră lovită de o molimă necunoscută. Condamnați la caratină eternă și nefiind primiți pe nicio planetă, membrii echipajului cutreieră spațiul. Cei care pot munci întrețin sistemele navei, însă ceilalți au o altă soartă. Singura șansa a supraviețuitorilor sunt întâlnirile întâmplătoare cu vehicule mai mici, pe care unul sau doi oameni de pe navă și-ar putea găsi izbăvirea.

Mi-a plăcut senzația constantă că nu totul e ceea ce pare, că există un element ascuns. Atmosfera misterioasă e bine construită și m-a indus în eroare destul de bine, în sensul că aveam câteva teorii, dar n-am ghicit adevărul. Și mi-au plăcut personajele, deși erau ușor de împărțit în pozitive și negative. Nia a fost simpatică dincolo de duritatea ei și am apreciat gestul final al lui Law. Per total, povestea a setat o ștachetă destul de înaltă pentru următoarele povestiri.

Solitudine de Daniel Haiduc

Două nave sunt blocate pe o planetă, trebuind să supraviețuiască până la apariția condițiilor propice în care să poată părăsi respectivul sistem. Militarii și civilii din echipaj trebuie să conviețuiască în ciuda diferențelor dintre ei, în timp ce persoanele care au cunoștințe științifice încearcă să înțeleagă ce sunt cristalele verzi care se găsesc pe suprafața planetei deși frecventele furtuni de nisip ar fi trebuit să le acopere.

O poveste cu un protagonist cel puțin excentric, greu de înțeles. Cred că de aici i s-au tras și problemele, pentru că nici el nu s-a înțeles vreodată pe sine, n-a știut niciodată ce vrea. E genul de persoană care se vrea lider, dar e complet pasivă, sau cel puțin asta e impresia pe care mi-a lăsat-o mie. Dar deși n-am reușit să-l pricep sau să empatizez cu Paul, mi-a plăcut mult planeta și ceea ce se găsește pe ea, în special în urma informațiilor din deznodământ. În plus, scena finală, cu mărul, e superbă. E genul de text care e fain în ciuda protagonistului, care mi-a displăcut mai mult ca personalitate, dar care s-a potrivit cumva în contextul poveștii...

WW0 de George Lazăr

Adepți ai teoriei conspirației, povestea asta vă e dedicată. Imaginați-vă că NASA ne-a ascuns un mare secret, ceva care implică reptilieni și războaie preistorice, plus o călătorie pe lună făcută înaintea misiunilor Apollo. Toate descoperite de un hacker care a spart sistemele NASA.

Pentru cei ca mine, care cred că ideea de secret bine păstrat devine hilară când e vorba de ceva la o scară atât de mare, textul e totuși interesant. Nu sunt convinsă că ar putea fi adevărat, dar e un exercițiu de imaginație amuzant. Mi-a lăsat senzația că citesc un text SF scris înainte de prima călătorie a omului pe Lună, deși porțiunea care se petrece în zilele noastre e destul de bine ancorată în prezent. A fost o combinație reușită de vechi și nou care a funcționat foarte bine, poate tocmai datorită ideii de bază complet neverosimile și a modului extrem de serios în care e tratată.

Desprindere lentă de Silviu Genescu

Echipajul unei nave care călătorește într-o bulă warp descoperă cu stupoare că se mai găsește un corp în aceeași bulă. La distanță de câteva secole, un arheolog încearcă să obțină acces la respectiva navă, acum prăbușită și criogenată pe luna unei planete terraformate. Pe un al treilea plan, entități superioare duc lupte care scapă nu doar înțelegerii, ci și atenției oamenilor.

Cel mai lung text din volum și, paradoxal, cel care mi s-a părut că s-a terminat înainte de vreme, lăsându-mă cu prea multe întrebări. La cât e de complex, cred că merită transformat într-un roman, ar ieși un hard SF cel puțin interesant. Mi-a plăcut cum e abordată tema identității în cazul lui Josephine și mi s-a părut fascinant și planul poveștii prințului Levien. Planul al treilea, însă, a fost prea tehnic pentru mine, mi-a amintit puțin de stilul lui Hannu Rajaniemi, doar că aici povestea de dincolo de termenii științifici era ceva mai complexă, așa că am senzația că am priceput doar esențialul, dar că mi-au scăpat niște nuanțe. Totuși, s-ar putea ca asta să fi fost și ideea, pentru că pâna la urmă, ce ar putea pricepe oamenii din existența unor ființe aflate într-un plan al existenței care se intersectează doar tangențial cu al nostru?

La început au fost serviciile de calitate de Alexandru Lamba

Tehnologie care permite călătorii la viteze mai mari decât viteza luminii? Bifat. Oameni care să înțeleagă și să poată depana respectiva tehnologie?... Nu chiar bifat, pentru că japonezii au decis să nu reînnoiască înțelegerea pe care o aveau cu Institutul de Cercetare a Spațiului. Rezultă că ICS a rămas fără tehnicieni. Și totuși, se găsește o soluție de compromis. Cât de bun a fost compromisul rămâne de văzut...

De departe cea mai amuzantă povestire din întregul volum. Cam asta e tot ce vreau să spun ca să nu cumva să dau spoilere din greșeală. Dar dacă aveți o zi proastă, luați o pauză de vreun sfert de oră și citiți povestirea asta și o să se întâmple una din două: ori o să vă binedispuneți, ori o să vi se pară că se putea și mai rău. Sau poate ambele :))

Scriitor de Liviu Radu

Într-un viitor în care omenirea se extinde printre stele, se găsește un loc pe fiecare navă pentru scriitori. Rolul lor, însă, nu e să încerce să deducă ce s-ar putea întâmpla pe fiecare lume întâlnită, echipajul nu se folosește nici de intuiția, nici de imaginația lor, ci rolul lor e să salveze vieți când situația devine disperată.

Mi-a plăcut ideea, în primul rând pentru că am tot așteptat să văd care ar putea fi, mai exact, rolul unui scriitor pe o navă de explorare, dar și pentru că misiunea descrisă e captivantă, lumea pe care aterizează echipajul e superbă și foarte frumos descrisă. Iar explicația din final mi-a trezit un mic zâmbet, deși nu reflectă ceea ce azi denumim scriitor, într-un fel e o metaforă frumoasă pentru că pentru unii dintre noi, ultima cale de salvare este și va fi mereu lucrarea unui scriitor.

Evangelion de Liviu Surugiu

Într-o lume în care Raiul și Iadul există, deși oamenii nu mai cred de mult, lupta dintre bine și rău depinde în întregime de oamenii care reușesc sau nu să mai descopere o fărâmă de credință. Și deși îngerii și demonii din poveștile creștinești au devenit cât se poate de tangibili, prin urmare și semnificația credinței s-a schimbat, până la urmă aceasta a rămas la fel de importantă.

Deși mi se pare că religia și știința ar putea conviețui dacă n-ar avea o istorie atât de sângeroasă în spate, totuși mi-e greu să accept povești în care anumite aspecte din Biblie sunt reale, iar altele nu prea. Deci povestirea lui Liviu a fost destul de greu de înghițit pentru mine, dar asta nu înseamnă că nu e frumoasă în felul ei pentru că ideea unui Rai existent în același plan cu noi, un Paradis în care să se poată ajunge fără să trebuiască să mori e ceva ce ne-am dori cu toții.

Acestea au fost, pe scurt, cele șapte povestiri ale antologiei. Mi-a plăcut să mă plimb prin spațiu alături de autori, să văd cum fiecare dintre ei a încercat lărgirea universului uman, ducându-l fie printre alte Galaxii, fie doar până pe Lună, însă reușind ca dincolo de toate obstacolele și de toată neputința, de toată micimea noastră și de vastitatea lumii în care trăim, să redea o bucățică de strălucire, un pic de speranță sau măcar o fărâmă de uimire pe care englezii o numesc sense of wonder

Notă: Volumul nu este încă disponibil, dar va apărea în curând online pe ImaginaStore.com, moment în care voi actualiza articolul cu link-uri de cumpărare.


Recenzie: Sub steaua infraroșie de Alexandru Lamba

Povestea:
Erig și Emily au o legătură unică: indiferent unde s-ar afla, cei doi pot comunica mental instantaneu. Prin urmare, atunci când omenirea descoperă o stea care emite căldură, dar nu și lumină, Emily face cunoscută abilitatea lor, astfel încât cei doi să poată micșora timpul de comunicare între Pământ și echipajul trimit să cerceteze steaua infraroșie.

Așa ajunge Erig pe nava care va descoperi existența unei sfere Dyson. Însă tânărul n-a reușit niciodată să se împace cu modul în care relația lor a devenit o unealtă în mâna oamenilor, lucru pe care îl mărturisește într-o lungă scrisoare către Emily, scrisoare care a devenit acest roman.

Părerea mea:
Am terminat cartea ieri și de atunci nu reușesc să mă gândesc la altceva, așa că recenzia mea e un fel de încercare de exorcizare. Romanul de debut al lui Alexandru Lamba e o poveste de dragoste într-un cadru hard SF, e un roman despre sacrificiu și despre resemnare, despre frig și despre spațiu. Și despre iubire, mai ales despre asta.

Cel mai acut resimt acum partea despre resemnare, care e din ce în ce mai evidentă cu cât te apropii de finalul romanului, final inevitabil, dar dureros oricum, final care te lasă cu un sentiment de goliciune interioară, de pustiire. Ce rămâne atunci când nu mai ai nimic? Răspunsul se găsește tot la final: nebunia. Ultima pagină cred că a fost cea mai intensă din tot romanul și una dintre cele mai marcante...

Însă romanul nu e bun doar la final: încă de la început, știi că lucrurile nu vor merge așa cum trebuie, sămânța dezastrului a fost plantată încă de pe Pământ. Dar e uitată repede în favoarea fascinației expediției: primii oameni care vor avea contact cu o tehnologie incredibil de avansată, fiorii dați de faptul că nimeni n-a mai ajuns așa departe, viața pe o navă care permite schimbări instantanee de decor... totul a fost incredibil pentru mine, destul de incredibil cât să ignor norul durerii lui Erig. Cel puțin la început...

El era un om fericit. Cred că asta e cel mai dureros, faptul că era mulțumit cu viața lui și că nu și-a dorit niciodată să facă parte din acea expediție. Pentru mine, a fost greu de înțeles la început, când m-am regăsit ușor în mentalitatea lui Emily, în dorința ei de a avea parte de un strop de magie în viața ei și, ulterior, de a călători mai departe ca oricine. Însă, încet-încet, durerea lui Erig acaparează totul și e atât de multă și atât de bine explicată încât nu ai cum să nu fii de acord cu el. Și asta doare în sine, pentru că dorințele lui sunt egoiste și totuși atât de logice. De ce să vrei „mai binele” când ai deja tot ce ți-ai dorit?

Cred că n-am să uit niciodată pasajul despre prima întâlnire dintre Erig și Emily, momentul în care ea îl salvează... A fost, cred, momentul în care i-am înțeles pe amândoi simultan. Sunt atât de multe sentimente acolo, e un moment atât de profund și de intim, atât de puternic... E ceva ce rămâne cu tine.

Dar romanul e în același timp mai mult decât o poveste de dragoste, e un roman hard SF în care acest cadru e esențial pentru ca povestea dintre protagoniști să se desfășoare așa cum o face. De la corpuri Dyson la viteze relativiste, de la memorii de calculator la convertoare energie-masă, lucrurile sunt foarte atent studiate și foarte bine inserate în poveste astfel încât să nu pară nici didactice, nici plictisitoare, ci necesare. Pentru mine, explicațiile au fost suficiente cât să înțeleg ce nu știam și să-mi amintesc ce uitasem, dar și suficient de puține încâ să nu devină punctul central al cărții. Practic, au fost exact cât trebuie ca să fiu convinsă că partea științifică nu scârțâie. Ceea ce e suficient pentru un roman SF care nu se vrea un tratat despre viteze relative.

De asemenea, deși am spus de la început că finalul mi s-a părut inevitabil, nu înseamnă că romanul a fost previzibil. Există cel puțin un detaliu legat de realitatea virtuală care mi-a scăpat complet și care a devenit repede o mare răsturnare de situație pentru mine. Plus alte lucruri neașteptate, cum ar fi spinii pe pe elipsoid și ceea ce conțin ei (nu, n-am să dau spoilere. Read the book!).

Trăgând linie, a fost un roman extraordinar și deși nu e primul text al lui Alex pe care îl citesc, tot am fost suprinsă de cât de bun e. Nu ca și cum nu m-aș fi așteptat la asta din partea lui, ci pur și simplu nu m-am așteptat vreodată la o poveste de dragoste SF atât de bună. Și e și povestită foarte bine, în special prin modul în care prezentul e alternat cu amintirile trecutului, astfel încât lucrurile se degradează încet-încet pe două planuri...

În mod evident, vă recomand tuturor Sub steaua infraroșie, e genul de roman care își lasă amprenta asupra ta indiferent ce gen de cititor ești sau ce gen de cărți citești de obicei. E un roman despre sentimente profund umane, despre o relație între două persoane și asta e ceva cu care putem rezona cu toții.

În plus, dacă sunteți în Brașov mâine, îl găsiți (cu Alex cu tot) la cele 3 evenimente la care va participa autorul. Eu zic să profitați și să-i luați un autograf. Și să-i spuneți că nu-i frumos să se joace așa cu sentimentele cititorilor lui (ba da, ba da, e minunat, abia aștept s-o faci din nou!)


(Click pe imagini pentru a le mări)