Adrian Mihălțianu

Blogosfera SF&F: Apusul de Adrian Mihălțianu

Cum?! Cum cum cum cuuuum să scrii așa o carte? Cum….

Exact asta a fost senzația mea în timp ce citeam Apusul. A fost… incredibil, extraordinar, genial, minunat, fabulos, îngrijorător, dur, cinic, superb, naiv, crud… perfect. Mă sperie îngrozitor viitorul despre care am citit și totuși aș vrea să-l trăiesc. Mi se pare cea mai bună variantă… în sensul că e răul cel mai mic. Chiar dacă nu e mic deloc. Dar undeva dincolo de toate masacrele, atrocitățile, lucrurile oribile, pentru omenire pare să mai existe o șansă. Din nou, evităm în ultimul moment dispariția.

Povestea:

La 12 ani după evenimentele din Epoca inocenței, toate inteligențele artificiale ale marilor puteri avertizează că un dezastru global e pe cale să se producă. Nu există suficiente date pentru a propune un scenariu plauzibil, dar tensiunile în creștere nu pot duce decât la o tragedie.

Rusia moare de foame. China se pregătește să lanseze o navă spațială care are la bord focoase nucleare. Terorismul e în floare. Oamenii sunt conectați într-o rețea globală care le permite acces instantaneu la informație… și permite altora să preia controlul asupra lor. Pământul e un butoi cu pulbere gata să explodeze. Iar extratereștrii sunt pe drum.

Părerea mea:

Din primul volum, am reținut mai ales cursa către Marte, paginile acelea fiind extraordinar de tensionate, de vizuale, de memorabile. Acest volum e aproape în întregime așa. E vizual, tensionat, memorabil, dar și extraordinar, înfricoșător… și așa mai departe, n-am să reiau lista superlativelor din introducere. Ideea e că simți că totul e real, că acesta e viitorul spre care ne îndreptăm, că o să apucăm niște vremuri în care diferența dintre lucrurile minunate și lucrurile oribile pe care omenirea le poate face e mai mare ca oricând. Dar toate aceste minuni și atrocități coexistă.

Adevărul fundamental pe care acest roman îl anunță este faptul că progresul nu poate fi oprit. Indiferent câtă împotrivire există, nanoboții, dronele și inteligențele artificiale vor deveni mai devreme sau mai târziu realitate. Unele dintre ele au devenit deja, indiferent dacă sunt sau nu o idee bună. Oamenii vor fi la un moment dat vulnerabili la hacking mintal. Mii de procesoare ascunse pe sub pământ vor dirija în viitor tot ce ține de infrastructură, utilități, buna funcționare a unui stat sau a unei regiuni. Asta înseamnă progres. Dar, pentru că oamenii sunt încă niște maimuțe evoluate care vor să dea cu bâta în vecin, toate aceste lucruri înseamnă și abuzuri.

Imaginați-vă o țară în care nu mai există morți accidentale pentru că sistemele automate de predicție pot face ca oamenii să se ferească instantaneu de pericol, mult mai rapid decât le-ar permite instinctele lor. Și apoi imaginați-vă o țară în care nu mai există revolte, pentru că oamenii cu gânduri periculoase sunt automat detectați și eliminați. Un cuțit e o unealtă… sau o armă. La fel și tehnologia. Acest lucru devine foarte clar atunci când citești Apusul.

În primele 200 de pagini este prezentată o tactică de război pe care vă las s-o descoperiți singuri… și care m-a lăsat pe mine profund tulburată (și a fost doar prima dintr-un lung șir de astfel de idei neliniștitoare). Mi s-a părut perfectă. Mi s-a părut îngrozitoare. Am considerat inițial că este o metodă minunată de a distruge pe veci ideea de război și apoi mi-am dat seama că este un lucru pe care nimeni n-ar trebui să aibă dreptul să-l facă.

Oare scopul scuză cu adevărat mijloacele? E moartea unui om justificată de salvarea altor mii? Milioane? Miliarde? Când și cum are cineva dreptul să ucidă? Sau să traumatizeze? Etică, morală, valori, pe toate ți le oglindește acest roman și te forțează să-ți descoperi limitele, hibele din gândire, punctele unde ți-ai călca toate credințele în picioare. E o provocare să-l citești, dar e una care merită.

Spuneam în recenzia primului volum că există posibilitatea ca în viitor, China și sistemul ei de guvernare să pară o opțiune viabilă. Acum am văzut cum arată meritocrația dusă la extrem. E oribilă, ca orice alt lucru uman dus la extrem. Inclusiv pacifismul poate fi exagerat până când devine o idee proastă, cum mi s-a părut că se întâmplă în cazul lui Diane, un personaj care m-a iritat extrem de mult. Da, în volumul acesta avem personaje mult mai bine conturate. Accentul nu e încă asupra lor, nici n-ar avea de ce să fie, dar ele au un rol mult mai important decât în primul volum.

Avem idei, atmosferă, întrebări, personaje…Și mai e și finalul extraordinar! De-a lungul ultimelor zeci de pagini ești spectatorul unei curse pe viață pe și moarte a întregii specii, o luptă care se desfășoară mult mai repede decât îți poți imagina. E incredibil, e monumental… și totuși, la finalul-final, când crezi că ai trecut prin toate stările, că nu te mai poate surprinde nimic, vine lovitura de grație. Dacă nu era trecut de miezul nopții când am terminat cartea, i-aș fi scris autorului ca să-l întreb când e gata volumul următor, pentru că voiam mai mult.

Din fericire, am avut ocazia să-l întreb luni, la Clubul de lectură Nemira, unde am discutat despre roman în prezența lui Adrian Mihălțianu. Am vorbit despre tehnologie, politică, ecologie, viitor, provocări în a scrie despre oameni-care-nu-mai-sunt-chiar-oameni, despre Marte, despre easter eggs și despre cum dincolo de toate atrocitățile, există totuși optimism… pentru că ar putea fi mult mai rău.

Vă recomand cartea din toată inima, pe mine m-a entuziasmat peste măsură. Mi-e greu să aleg doar o categorie de oameni cărora să le-o recomand, mi se pare un must read. O să încerc totuși să fiu obiectivă și să menționez că le-ar plăcea pasionaților de tehnologie care apreciază un roman plin de acțiune, cu multe planuri narative care se intercalează și cu o intrigă la nivel global… și chiar și dincolo de Pământ.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Apusul, le găsești pe blogurile:

În noiembire vom scrie despre Cele mai frumoase povestiri SF&F ale anului 2017. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Epoca inocenței (Terra XXI #1) de Adrian Mihălțianu

Din exterior, SF-ul este perceput ca fiind un tip de literatură simpluț, de divertisment, cu teme banale și eroi de paie, cu lupte intergalactice și omuleți verzi. Ocazional, e văzut și ca un gen dificil, cu știință multă pe care dacă nu reușești să o înțelegi până la ultima ecuație, nu te poți bucura de lectură. În realitate, însă, SF-ul are multe nuanțe. Există, desigur, și romanele simpluțe cu eroi de paie care împușcă omuleți verzi cu pistoale laser. Rareori, există și romane care abundă în știință, care nu sunt pe placul tuturor.

Dar, de cele mai multe ori, romanele SF nu fac decât să construiască un posibil viitor, concentrându-se pe societate, pe tehnologie, pe civilizații stranii întâlnite prin spațiu, pe zborul între lumi. Și construiesc acest viitor pentru a vorbi despre noi, despre oameni, așa că este deseori un gen ușor de înțeles și de iubit pentru cei dispuși să-i dea o șansă.

Din când în când, destul de rar, printre aceste romane se numără și unele care au loc în viitorul apropiat, cum e Epoca inocenței, care începe peste doar patru ani, dar e scrisă într-un stil atât de viu și de cinematic încât te face să simți că ai călătorit în timp.

Povestea:

În 2021, un detectiv privat american este plătit să urmărească un om de știință chinez, dar descoperă că nu este singurul care se află pe urmele asiaticului. Cineva i-a sechestrat fiica cercetătorului și o folosește ca monedă de schimb pentru a obține o serie de rezultate ale cercetărilor sale, rezultate pe care americanii se chinuie să le suprime, deoarece au potențialul de a schimba lumea.

Un obiect ceresc care este în mod clar artificial se îndreaptă spre sistemul solar. Va dura câteva decenii să ajungă la noi, însă omenirea ar putea încerca să se pregătească pentru întâlnirea cu o altă specie... dacă ar ști ceea ce o așteaptă. Însă, în ciuda tuturor încercărilor, secretul iese la iveală exact acolo unde trebuie: în rândul oamenilor suficient de influenți pentru a face ceva. Și în timp ce mersul firesc al lucrurilor și avansul tehnologic schimbă fața planetei, în umbre se țes planuri pentru a asigura viitorul speciei și după ce obiectul străin va ajunge în sistemul solar.

Părerea mea:

Imaginați-vă Fundația lui Asimov combinată cu vreo duzină de romane distopice, amestecată cu puțin optimism și cu o tonă de stupiditate umană și ați putea obține ceva asemănător romanului Epoca inocenței. În primul rând, mi se pare un gest foarte curajos să încerci să scrii despre un viitor atât de apropiat: în doar patru ani s-ar putea infirma sau confirma tot ce ai scris... Probabil rezultatul va fi o combinație a celor două (și, cu puțin noroc, se vor îndeplini predicțiile optimiste, iar de cele pesimiste se va alege praful... deși după cum stau lucrurile, tind să cred că va fi exact pe dos).

Pe de altă parte, pentru cititori e captivant de văzut cum lucruri minore care se întâmplă azi ar putea avea un impact enorm în curând sau, dimpotrivă, ar putea fi uitate în doar câțiva ani. La fel cum e extrem de plăcut să ignori partea socio-politică și să speri că tehnologia va arăta exact atât de provocator (mașini care se conduc singure la fiecare pas, microdrone, Hive? Oh, yes), la fel cum poți să te deprimi ignorând tehnologia și văzând cum ar putea evolua țările spre ultranaționalism și xenofobie, spre sărăcie și suprimarea drepturilor într-un fel în care China viitorului să poată părea o opțiune viabilă (meritocrația bate dictatura sau cleptocrația, după părerea mea).

Menționasem Fundația lui Asimov; paralela între cele două romane e destul de la îndemână pentru că și Mihălțianu sare prin timp, păstrând doar câteva personaje de la o perioadă la alta. În cazul acesta, „salturile” mi s-au părut alegerea logică, pentru că a fost mult mai ușor de observat evoluția (sau involuția) omenirii, dar și impactul știrii despre obiectul ceresc asupra noastră. Totuși, pentru că salturile temporale nu au fost foarte mari, personajele principale au avut loc să crească, să devină mai mult decât niște simpli suporți ai acțiunii. Nu pot spune că m-a impresionat vreun personaj în mod deosebit, însă. Personajele sunt prezente, dar nu memorabile, poate cu excepția miliardarului-fără-nume (*cough* Elon Musk *cough*).

În schimb, memorabilă este scena cu planeta Marte, scenă despre care nu vreau să vă spun prea multe, dar care e scrisă ge-ni-al. Am simțit că privesc totul, am simțit tensiune cu adevărat, mai mult decât în orice alt roman citit în ultimele luni. Am fost pur și simplu *oau* zile în șir, am fost entuziasmată ca și cum ar fi fost adevărat. Nici măcar nu țineam cu cineva anume (o să înțelegeți despre ce e vorba când o să ajungeți la scena respectivă, vă garantez), pur și simplu citeam ca să văd ce se va întâmpla. Și de parcă paginile acelea n-ar fi fost de-ajuns ca să mă facă să recomand cartea oricărei persoane vag pasionată de SF, urmările acelui moment și modul în care se rezolvă lucrurile e minunat și înduioșător și mi-a redat încrederea în omenire...

... pentru ca omenirea să-și bată joc de ea înapoi pe Terra. Contrapunctul superbității de lângă Marte este o scenă oribilă din Orientul Mijlociu care îți face scârbă de ființele cu care împarți specia. De fapt, așa e tot romanul, o combinație dulce-amară de inventivitate umană și de compasiune, alături de inconștiență, ignoranță, prostie... E o oglindă atât de reușită încât ți-ai dori să se înșele, deși arată și o serie de calități incontestabile.

Tocmai de aceea nu cred că e o carte pentru toată lumea, ci recomand Epoca inocenței visătorilor care nu se tem să fie sinceri, pasionaților de tehnologie care nu se tem de fațetele ei neplăcute, ci înțeleg necesitatea acestora, celor care nu așteaptă inteligență și viziune de la masele de oameni, dar care știu că progresul nu poate fi oprit, doar încetinit... și celor care speră să nu trăiască în niște vremuri care îl vor încetini.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Epoca inocenței, le găsiți pe blogurile:

Pe 12 iulie vom scrie despre Câinii diavolului de Cătălina Fometici. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.