A fost odată ca niciodată

L-am cunoscut pe președinte!

Mă refer, bineînțeles, la Otto Witte, fostul rege al Albaniei care, după ce a câștigat alegerile desfășurate printre cititori, ne-a citit un discurs fenomenal. Dar să începem cu începutul: joi seară, în Cafe Verona, editura All a organizat o seară literară în cadrul căreia bloggeri și cititori pasionați l-au putut cunoaște pe Andrew Nicoll, autorul romanelor Dacă citești asta înseamnă că am murit și A fost odată ca niciodată.

 
event-andrew-nicoll.JPG
 

Întâlnirea a fost moderară de Dragoș Butuzea, omul din spatele blogului chestii livrești, iar Ioana Văcărescu, traducătoarea celor două volume, s-a ocupat de traducere.

Jurnalist de profesie, Andrew Nicoll a devenit scriitor în urma unei crize a vârstei mijlocii pe care a recunoscut-o zâmbitor. Deși ne-a mărturisit că jurnalistul și scriitorul sunt două fațete ale personalității sale pe care le separă ușor, de mai multe ori pe parcursul serii a făcut comparații între cele două meserii din punct de vedere al stilului, al modului de lucru pe care ele îl impun și așa mai departe. Ba chiar ne-a explicat că uneori, meseria de jurnalist l-a ajutat în munca de documentare pentru romanele sale. Totuși, am apreciat mai mult momentele în care vorbea doar din punctul de vedere al autorului, pentru că jurnalistul ne prezenta o lume mult mai fruomasă decât realitatea presei românești, o lume în care jurnaliștii chiar simt pe umeri apăsarea sutelor sau miilor de cititori față de care au datoria de a prezenta fapte. Partea asta mereu mă întrista, pentru că la noi nu e deloc așa.

Revenind la întâlnire, în lumina întrebărilor adresate de Dragoș și de cei prezenți, am descoperit un scriitor modest, care ne-a mulțumit sincer și frumos pentru simplul fapt că ne aflam acolo. De asemenea, ne-a dezvăluit motivele care l-au împins să scrie, punându-le în cuvinte într-un mod în care doar un scriitor o poate face: chiar dacă nimeni n-o să-i citească romanele niciodată, un exemplar va exista într-o bibliotecă centrală din Marea Britanie și chiar dacă acele cărți se vor umple de praf, ele sunt zgârieturi în Eternitate pe care el știe că le-a făcut și doar asta contează. Bineînțeles, asta nu înseamnă că nu se bucură atunci când e citit :)

Pe parcursul serii, Nicoll ne-a mai vorbit și despre forța unei povești care se vrea scrisă, dând ca exemplu modul în care a apărut primul său roman (A fost odată ca niciodată): s-a trezit într-o zi cu o idee care i s-a părut că ar putea deveni o povestioară interesantă, de vreo 6-8 pagini. 18 luni mai târziu, avea un roman. Din păcate, procesul publicării n-a fost la fel de lin, însă a reușit în final și noi nu putem decât să ne bucurăm.

În plus, ne-a dezvăluit despre ce e vorba în romanul pe care abia l-a terminat de scris și pentru care urmează să semneze un contract. Nu vă pot spune decât că e vorba despre o crimă reală petrecută în orașul de baștină al autorului și că povestea din spatele conceperii romanului e o dovadă vie a faptului că uneori, poveștile găsesc scriitorul și nu invers.

După ce s-au epuizat întrebările, cuvântul i-a revenit lui Otto, întruchipat savuros de Mihai Baranga, care ne-a citit discursul câștigător al concursului prin care Otto își căuta un consilier căruia să-i ofere mandatul de Președinte pe Strada Ficțiunii. Câștigătoare a fost Raluca, și, ascultând discursul, mi s-a părut o alegere perfectă. Andrew a părut să fie de acord pentru că l-am surprins zâmbind în timp ce Ioana îi traducea discursul lui Otto.

 
event-andrew-nicoll-2.JPG
 

A urmat o sesiune de autografe, dar și discuții libere, lucru care mi s-a părut mai mult decât binevenit pentru că deși nu avusesem întrebări, am avut ocazia să-i spun cât mi-au plăcut personajele sale, în special Sfânta Walpurina. Așa am aflat că multe din personajele din A fost odată ca niciodată sunt prieteni sau cunoscuți ai autorului, care a plasat toată povestea într-un oraș fictiv tocmai pentru ca acest lucru să nu fie evident.

M-am simțit superb la eveniment și vreau să mulțumesc editurii All, atât pentru invitație, dar mai ales pentru că l-au adus pe Nicoll în România. Mi-a plăcut atât de mult autorul încât am mers și a doua zi la sesiunea sa de autografe din cadrul târgului Gaudeamus. Nu pot decât să sper că următorul său roman va apărea cât de curând atât în străinătate, cât și la noi și că autorul va reveni în România pentru încă o lansare!


Recenzie: A fost odată ca niciodată

coperta-a-fost-odata-nicoll.jpg

Povestea:

Tibo Krovic este primarul orașului Punct de aproximativ 20 de ani. În fiecare dimineață merge cu tramvaiul la serviciu, coboară cu câteva stații înainte pentru a-și savura cafeaua la Îngerul de Aur, unde, pe lângă un pumn de monede, lasă zilnic pe masă o pungă aproape neatinsă de bomboane mentolate.

Restul distanței o parcurge pe jos și singurul lucru care îl poate opri din drumul său e un cetățean care vrea să-i vorbească. Pentru că așa e primarul Tibo Krovinc cel Bun, mereu gata să asculte nevoile cetățenilor orașului său, mereu atent la dorințele lor.

Însă bunul primar are un secret: e îndrăgostit fără speranță de secretara sa, Agathe Stopak, o doamnă minunată... și cât se poate de căsătorită. Totuși căsnicia ei e de mult doar un bloc de gheață, așa că între cei doi se înfiripă o frumoasă prietenie. Dar prietenia lor nu poate deveni ceva mai mult de-atât, deoarece onoarea neștirbită a primarului le stă în cale.

Totuși, povestea narată de Sfânta Walpurina, cea care veghează asupra Punctului, nu este doar despre cei doi, ci și despre o serie de alți cetățeni ai orașului care, într-un mod mai mult sau mai puțin supranatural, își vor aduce propria contribuție la deznodământ.

Părerea mea:

După ce Otto Witte m-a cucerit prin modul în care a reușit să-și spună povestea, m-am hotărât să descopăr mai multe dintre cărțile lui Andrew Nicoll. Și, firesc, am început cu începutul: cu romanul său de debut. De data asta, acțiunea n-a mai fost plasată într-un spațiu cunoscut, ci Nicoll, prin vocea Sfintei Walpurina, ne-a mutat într-un orășel de pe o insuliță din Marea Baltică, oraș pe care oamenii din restul lumii l-au uitat de mult.

Totuși, dacă orașul e imaginar, personajele din romanul A fost odată ca niciodată sunt cât se poate de reale... sau asta e impresia pe care ți-o lasă. Un bărbat îndrăgostit, o femeie căsătorită care se simte singură, o bătrână patroană de cafenea, un artist ratat, pe toți ai senzația că i-ai putea întâlni pe stradă. Ceea ce nu înseamnă că personajele lui Nicoll sunt banale, fiecare are trăsăturile lui extrem de bine definite care îl fac unic, însă ți-e imposibil să nu-i simți ca pe niște prieteni vechi, pe care îi cunoști de-o viață.

Chiar și Sfânta Walpurina, martira bărboasă și plină de negi la care se roagă toți locuitorii în vremuri de nevoie și căreia îi mulțumesc în momentele de bucurie, chiar și ea e un personaj pe care îl simți autentic și de care te atașezi. De fapt, deși apare mai puțin, lăsându-i pe locuitorii încă în viață ai orașului să acapareze scena, Sfânta Walpurina e probabil personajul meu preferat.

Cât despre Tibo și Agathe... în majoritatea timpului, sunt adorabili. De fapt, am citit mai mult de jumătate din roman cu zâmbetul pe buze, iubindu-le micile stângăcii și trăind alături de ei momentele intense - o atingere, o privire, un surâs, nimic mai mult. Dar din păcate, părerea mea că toată această bucurie nu poate dura la nesfârșit a fost corectă și deși urmările m-au întristat - și uneori m-au revoltat de-a dreptul - ele au dat profunzime romanului, au transformat o poveste simpatică într-o poveste de viață.

Și adevărul e că sub tot umorul și sub toate frazele inteligent construite, sub magia și supranaturalul care poposesc în Punct, povestea primarului e o lecție de viață cât se poate de serioasă, care transmite adevăruri dure despre priorități și neînțelegeri, despre dificultatea comunicării și despre singurătate, despre diferența dintre ce e bun și ce e drept, despre cum uneori noi putem deveni proprii noștri dușmani... dar mai ales despre iubire și importanța ei.

Tocmai de aceea mă bucur că l-am descoperit pe Andrew Nicoll și stilul lui sincer și amuzant, care ascunde adevăruri importante. Pe lângă recomandarea mea de a citi acest roman, vă reamintesc faptul că autorul va fi prezent în cadrul târgului de carte Gaudeamus și că îl puteți întâlni sâmbătă, 22 noiembrie, la ora 13:00 la standul editurii All.

Ne vedem acolo?


Știu cu cine votez!

Înainte să vă speriați, articolul meu nu are nimic politic în el. N-o să discut despre candidați, despre părerile mele, despre mersul la vot, despre nimic legat de data de 2 noiembrie. În schimb, o să vorbesc despre Listă.

never-ending-list.png

Lista e ceva ce are fiecare cititor, e cumva în fișa postului nostru. Imediat ce descoperi că îți place să citești, vei avea și tu Lista ta. Nu e o listă oarecare, e Lista, cu L mare - Lista titlurilor pe care vrei să le citești.

Nu e infinită, dar e mare și oricât de mult ai încerca, n-o să poți niciodată să o bifezi pe toată. Însă cel mai interesant lucru la Lista asta e că e flexibilă. Acesta e marele ei avantaj și marea ei problemă. Pot apărea titluri noi oricât de sus pe Listă, ceea ce înseamnă că poți citi un titlu chiar în ziua când se lansează, dar sunt și titluri care fac ce fac și rămân mereu la coada Listei.

Eu am multe astfel de cărți, romane care mi-au atras atenția într-un fel sau altul și și-au făcut loc în biblioteca mea, dar care acum pur și simplu stau pe raft și se uită la mine cu ochișori triști (da, cărțile mele se uită la mine, chiar dacă nu au ochi pe copertă).

Una dintre ele mi-a atras atenția săptămâna trecută, când încercam să mă hotărăsc ce să citesc mai departe. O sărisem de multe ori și mi-am dat seama că dacă aștept să-i vină rândul de pe Listă, s-ar putea să n-o citesc prea curând.

Știți că iubesc SF-ul și sunt atâtea romane din acest gen pe care vreau să le citesc, încât restul abia își găsesc locul pe Listă. Însă de data asta, văzând acest roman, am hotărât că Lista mea trebuie să mai facă și concesii, pentru că există și alte cărți pe lume pe care nu vreau să le ratez doar pentru că nu sunt SF. Și am făcut alegerea perfectă, pentru că de o săptămână întreagă, în fiecare dimineață mă abțin cu greu să nu râd în hohote în metrou pe drumul spre facultate și buna dispoziție pe care mi-o dă cartea asta ține toată ziua.

Romanul se numește Dacă citești asta înseamnă că am murit de Andrew Nicoll, și spune povestea lui Otto Witte, un acrobat de la circ care devine regele Albaniei. Mai am câteva capitole de citit, apoi o să vă prezint cartea pe larg, într-o recenzie. Între timp, însă, am descoperit acest ziar care m-a ajutat să mă hotărăsc cine cred eu că este candidatul ideal pentru rolul de președinte:

De asemenea, ziarul acesta m-a ajutat să decid că și cealaltă carte a lui Nicoll tradusă și la noi, A fost odată ca niciodată trebuie să ajungă (sus) pe Listă, dar și în biblioteca mea!