Șerban Andrei Mazilu

Recenzie: Jocul necromanților (Cronici din Voss #2)

Unul din lucrurile de pe lista mea de obiective pentru anul acesta este faptul că vreau să scriu o serie de recenzii ale unor cărți pe care le-am citit mai de mult, le-am îndrăgit, dar despre care nu am apucat să vă povestesc și vouă. Una dintre aceste cărți este Jocul necromanților, pe care am citit-o anul trecut și care mi se pare exemplul perfect de volum doi ideal într-o serie.

Povestea:

După Cădere, Arhipelagul Voss s-a cufundat în haos. Rămasă fără conducător, fără comerț și fără vreo urmă de organizare, societatea s-a prăbușit într-o mocirlă în care doar o mână de oameni încearcă să mențină o măcar impresia de ordine.

Însă atunci când morții umblă liberi pe străzi, când un nou Turek amenință să distrugă echilibrul fragil al vieții, când Corbii pare că au dispărut, mai are rezistența vreun rost?

Părerea mea:

Atunci când am vorbit despre Anotimpul pumnalelor, primul volum al seriei, am avut o mică obiecție legată de stil, care mi s-a părut puțin prea încărcat, obositor.

De data asta, însă, încă de la primele rânduri, stilul bogat ornamentat m-a ajutat să fac tranziția dintre lumea reală și Voss în doar câteva clipe. Astfel, și atmosfera mi s-a părut foarte fain construită, și deși Voss nu e nici pe departe o destinație de vacanță, mi-a plăcut să mă strecor alături de personaje pe străzile întunecate și pustii ale Arhipelagului.  

Și dacă în volumul trecut, Voss-ul era un loc sărac, mâncat de industrie, în care doar bogații trăiau bine, de data asta insulele sunt un loc și mai periculos, consumate de magia întunecată a lui Turek, zeul care vine, și a acoliților săi necromanți. De asemenea, pe lângă cei patru supuși ai lui Turek, apar o serie de personaje noi și în cealaltă tabără, de partea lui Thanos. La fel ca în primul volum, fiecare dintre noii participanți la acțiune e suficient de bine conturat încât chiar dacă trecutul îi e rezumat pe o singură pagină, deja personajul respectiv are suficientă consistență cât să nu-ți fie indiferent.

Apropo de trecut, în acest volum aflăm mult mai multe despre istoria Arhipelagului, a Corbilor, dar și a lumii și a modului cum a fost ea creată. Avem parte de legende vechi și de zeități și mai vechi, de povești din tărâmuri îndepărtate și de incursiuni în alte lumi. Și, din câte am înțeles de la Leontina, care a citit și trilogia de debut a autorului, există și un personaj care leagă cele două universuri.

Însă dincolo de atmosferă, personaje și istorie, aspectul meu preferat la Jocul necromanților a fost povestea. Pe lângă faptul că e mai dură și mai întunecată, păstrând însă aspectul cinematic și dinamic, este o poveste care stă singură în picioare. N-aș recomanda cartea celor care nu au citit primul volum, pentru că sunt destule referințe la acțiunea din Anotimp care, normal, nu sunt detaliate. Totuși, independent de primul volum, acesta nu e doar o continuare care construiește suspansul pentru un volum 3, ci e o poveste în sine, cu cap și coadă, cu intrigă și deznodământ. Există suficiente cârlige pentru încă un volum, însă la finalul romanului nu ai senzația că ai citit doar ceva acțiune de umplutură, doar un build-up, ci o poveste. Una faină. 

De aceea, recomand cartea tuturor celor care vor o evadare într-o lume fantastică extrem de bine închegată, unde binele și răul absolute nu există, unde eroii sunt la fel de sângeroși ca aceia pe care vor să-i învingă și unde ajungi să-ți dorești ca Moartea să învingă. Pentru că măcar cei aflați în tabăra ei au scrupule.


Evenimente: Întâlnirile B3 #4

A trecut mai mult de o săptămână de la întâlnirea din aprilie a bloggerilor de carte, dar pentru mine a fost o săptămâna haotică, în care n-am reușit să găsesc răgazul necesar să pun pe hârtia virtuală o serie de păreri și concluzii despre eveniment. Care a fost unul de care sunt mândră! De data asta, l-am avut alături de noi pe Șerban Andrei Mazilu, scriitor și co-proprietar Crux Publishing, așa că întâlnirea noastră a fost un fel de interviu cu vreo 13 reporteri și un singur invitat :)) O să menționez rapid bloggerii care au participat, cărora le mulțumesc că au venit: Max, Alex, Iulia, Ștefan, Maria (Beauty Blogger), Leontina, Catrina, Cătălin și Mihaela.

 
1492884424125.jpg
 

Alături de ei, am discutat despre cărțile lui Andrei (Anotimpul Pumnalelor, Jocul Necromanților și seria Crux), moment în care am aflat că romanul Crux va fi republicat pe piața din România, dar tot în limba engleză. Decizia vine în urma regretelor pe care Andrei le are în legătură cu modul în care editura străină i-a tratat cartea, care n-a beneficiat de niciun fel de editare sau corectură. Eu sunt foarte curioasă cum va fi primit un volum în engleză pe piața de la noi, dar sunt și mai nerăbdătoare să-l citesc, pentru că pe lângă recenziile entuziaste ale Leontinei, toată discuția despre lumea cărții m-a făcut curioasă.

Primele întrebări din public au fost legate de modul de a scrie. Andrei e genul de autor care nu are un plan bine pus la punct înainte să se apuce efectiv de a scrie un roman. Are o idee despre cum se va desfășura acțiunea până pe la jumătatea poveștii, timp suficient pentru ca personajele să înceapă să evolueze până la punctul la care au propria personalitate bine definită și atunci, în funcție de asta, povestea continuă natural și apare și ideea finalului. De asemenea, îl ajută faptul că are oameni care să-i mai atragă atenția asupra unor aspecte care ar trebui schimbate pe parcursul procesului de creație, deși uneori îl încurcă, atunci când se simte inspirat. Tocmai de aceea, în general scrie pe vapor în timpul voiajelor sale.

Am mai discutat și despre diferența dintre om și autor, și despre cum uneori îți place un om și atunci îți dorești să-i citești romanele, dar și cum uneori poți trage concluzia că nu-ți place o persoană, așa că refuzi să-l citești, ceea ce nu e tocmai corect. Sunt exemple celebre în literatura internațională despre oameni cu păreri deloc populare, dar care au scris lucruri foarte îndrăgite. Și sunt situații în care ai descoperit mai întâi volumul cuiva care te cucerește prin scris, iar apoi persoana te dezamăgește. Tocmai de aceea, eu personal caut să citesc ceea ce scriu oameni pe care îi cunosc, indiferent dacă îmi plac sau nu, tocmai pentru că sunt curioasă cât de mult se potrivește persoana-autor cu personalitatea sa de toate zilele. Și mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu surprinsă (așa că vă recomand cărțile lui Andrei, indiferent dacă vă e simpatic sau nu).

De asemenea, am aflat câteva idei despre următorul său proiect, o poveste cu o atmosferă asemănătoare celei din Londra lui Jack the Reaper, plasată într-o societate care nu crede în niciun fel de zei. Protagoniștii vor fi un jurnalist și un demon care a venit în această lume tocmai pentru a trăi liniștit. Cei doi vor deveni un fel de Sherlock și dr. Watson, investigând mai multe cazuri pe parcursul volumului. De asemenea, există șansa ca seria Cronici din Voss să nu fie numai o trilogie, ci mai mult de trei volume, dar rămâne de văzut, pentru că idei sunt din plin, dar timpul necesar pentru a le pune pe hârtie nu e la fel de generos.

Oricum, în toate lucrările lui Andrei vom avem parte de personaje supranaturale care vor fi portretizate așa cum merită. Nu vom avea vampiri sclipicioși sau diverse creaturi care nu-și vor atinge potențialul, ci fiecare abilitate a unui personaj va fi folosită așa cum trebuie tocmai pentru că deseori, modul cum au fost folosite diverse rase nu l-a mulțumit, așa că a încercat să le portretizeze așa cum merită. De asemenea, în cărțile lui se simte și faptul că jocurile video i-au influențat stilul, mai ales că e un gamer pasionat încă din copilărie.

Tot vorbind despre scris, am aflat și că părerile și recenziile cititorilor sunt foarte importante pentru un autor chiar dacă sunt negative, pentru că observațiile, inclusiv cele nu foarte bine argumentate, sunt luate în seamă la cărțile viitoare. Așadar, dacă aveți ceva de spus, nu vă sfiiți să fiți sinceri, e cea mai importantă calitate a unui blogger de carte.

Totuși, e la fel de important și procesul invers: chiar dacă vi se pare că un autor/editor sau chiar un alt blogger vă critică articolele pe nedrept, încercați să priviți dincolo de sentimente și să luați în seamă observațiile lor. Dacă vi se pare că ar avea dreptate, încercați să le aplicați sfaturile, chiar dacă în comentariile articolelor voastre toți cititorii vă laudă. Nu întotdeauna un cititor este și o persoană care înțelege cum ar trebui să arate o recenzie bună și deseori, nu toți cititorii pot diferenția între un articol reușit și unul mai slab calitativ. Ascultând sfaturile primite de la oameni avizați puteți crește. V-o zice o persoană care acum cinci ani publica doar comunicate de presă cu copy-paste, dar care acum scrie articole care au impact în comunitate (nu că n-ar mai fi și pentru mine loc de muuuult mai bine).

Am discutat destul de mult despre cum sunt văzuți bloggeri de carte de către scriitorii și editorii români și sunt câteva lucruri pe care cred că ar fi important să le știm cu toții:

  1. Nu scrie un doar rezumat al cărții. E nevoie și de părerea ta, nu doar de o relatare a ceea ce s-a întâmplat în roman. La fel cum nu e în regulă nici să umpli un articol de citate și, per total, conținutul scris de tine să fie mai scurt decât fragmentele din volum la un loc.

  2. Nu dezvălui totul. Dacă tu povestești tot romanul, de ce ar mai cumpăra cineva cartea? Mai ales că majoritatea oamenilor detestă spoilerele, haide să nu divulgăm nici noi surprizele unui roman.

  3. Scrie pentru publicul tău. Dacă majoritatea cititorilor tăi sunt pasionați de romane de dragoste, nu-ți concentra recenzia pe luptele sângeroase din cartea despre care vorbești, altfel vei primi doar comentarii asemănătoare cu: „Sună bine, dar nu pare genul meu”.

  4. Informează-te înainte să scrii. Sau scrie cu atenție. Dacă în carte apar pitici, nu le spune gnomi, există diferențe. Cum există și între o inteligență artificială și un robot, o navă spațială și un ozn, un cyborg și un android și așa mai departe. Așa că ori citești puțin despre formele de viață pe care nu le cunoști, ori ai grijă să folosești aceiași termeni din carte. Vor face diferența dintre un amator care a scris doar ca să fie și un blogger profi, cu care se pot face colaborări și parteneriate.

  5. Nu-ți fie teamă să scrii o recenzie negativă. Încearcă să fii sincer (nu obiectiv, nu există obiectivitate cu adevărat atunci când este vorba despre cărți) și să explici de ce nu ți-a plăcut cartea. Atenție! Nu te lega de autor, atunci nu mai e o recenzie, ci un atac la persoană. Orice editură care caută parteneri preferă oameni sinceri, nu persoane care scriu de bine despre orice, mai ales când se simte că o recenzie pozitivă e „chinuită”. Așa că nu-ți fie teamă că vei pierde o colaborare pentru că ai scris o recenzie negativă. Ai șanse mai mari să pierzi colaborarea dacă vinzi cartea după ce ai primit-o gratuit. Nu toți sunt deranjați de asta, dar n-ar fi mai corect s-o oferi în cadrul unui concurs, dacă n-o mai vrei în bibliotecă?

În concluzie, a fost o întâlnire din care sper că fiecare dintre cei prezenți a obținut câteva informații și sfaturi utile, dar și mai multe detalii despre Andrei și munca lui. Din punctul meu de vedere, a fost o întâlnire inedită, mi se pare că proiectul Book Bloggers of Bucharest a crescut mai repede decât mă așteptam. Eu îl pornisem mai mult ca pe un fel de „hai să vedem ce iese” și rezultatul e că s-a format deja nucleul unui comunități și cred că nu sunt singura care observă asta.

Tocmai de aceea, întâlnirea viitoare vom fi doar noi, bloggerii, ca să vedem ce ne dorim de la acest proiect și cum îl vom aborda mai departe. Până atunci, vă mulțumesc tuturor pentru prezență și pentru întrebările faine, îi mulțumesc lui Andrei pentru că mi-a acceptat invitația și, desigur, mii de mulțumiri Mirunei & oamenilor de la Epic Bar pentru că ne găzduiesc lună de lună. Ne vedem în mai!

Notă: dacă vreți să vă alăturați găștii noastre, avem un grup pe facebook unde ne organizăm și unde orice blogger de carte e binevenit.


Interviu: Șerban Andrei Mazilu (Part III)

Iată că a venit momentul să public și ultima parte a giga-interviului pe care i l-am luat lui Șerban Andrei Mazilu, autorul romanului Anotimpul pumnalelor. Prima parte a dialogului s-a concentrat pe romanul său, a doua s-a învârtit în jurul a ceea ce presupune viața de scriitor, iar în încheiere, am vrut să-i descopăr latura de cititor, dar și pe cea de partener la editura Crux Publishing.


serban-andrei-mazilu.jpg

Se spune că un scriitor bun în primul rând un cititor avid... N-o să te întreb care e cartea ta preferată pentru că nu cred că poți pune un cititor să aleagă un singur titlu, însă o să te întreb ce anume cauți tu la o carte, ce trebuie să conțină ca să-ți placă?

Talent. Dacă autorul are talent și știe să-și spună povestea, indiferent ce stil abordează, devin instantaneu dependent. Nici măcar nu contează despre ce e vorba - m-am îndrăgostit de cărți care n-au nici o legătură cu subiectele pe care eu le abordez. Ștefan Bolea, de exemplu, este fenomenal de profund și l-am citit cu toată pasiunea și atenția de care eram capabil, pentru că mi-a prezentat o provocare. Nu sunt amator de filosofie. Cultura mea generală se limitează la câțiva mari gânditori ai istoriei. Însă felul în care Ștefan reușește să expună o problemă naște în mine acea dependență și nu-i mai pot lăsa din mână cartea. Nu e vorba despre un detaliu anume, ci mă interesează totul: personajele, povestea, dialogul, exprimarea scriitorului! Asta apreciez, asta citesc, asta public.

La un moment dat, am auzit un autor comparând cărțile cu catedralele, pentru că în interiorul lor își găsește liniștea. Ce reprezintă cărțile pentru tine?

Autorul respectiv citea în Braile sau...? Nu știu cum ai putea găsi liniștea într-o carte; pentru mine sunt lumi, sunt vieți, sunt reacții explozive. Trăiesc acolo, simt acolo și, cu siguranță, nici în cea mai profundă tăcere din peșterile de sub Arhipelag, nu e „liniște". Dacă găsești liniștea (stricto senso) în cărți, atunci nu citești cum trebuie... Iar dacă asta cauți, cred că o plimbare prin parc e mai sănătoasă.

Când vine vorba despre cărțile pe care le citești, care e genul tău preferat?

Nu m-ai întrebat care e cartea mea preferată, dar mă întrebi asta... E cam același lucru, nu? Nu contează în mod special genul. Pot să-ți spun, însă, că îmi plac poveștile inteligente, în care există multă acțiune și umor. Înclin spre fantastic, dar unele din cărțile mele preferate sunt departe de a avea vreo legătură cu acest gen. Cum spuneam, dacă e scrisă cu talent, e citită cu plăcere.

Există vreo carte care ți-a plăcut atât de mult încât să-ți dorești s-o fi scris tu?

Cred că pentru fiecare dintre noi există o astfel de carte. În cazul meu a fost vorba de Hotelul New Hampshire a lui John Irving. Poate că acum, după mulți ani de la lecturare, o văd ca fiind mai mult decât ceea ce este. Ciudățenia poveștii, totuși, complexitatea personajelor, umorul inteligent și uneori lugubru... toate sunt absolut fabuloase.

Alături de Andreea Sterea, ai pornit editura Crux. Ce v-a „mânat în luptă”? Ce anume v-a determinat să începeți un proiect atât de ambițios când piața de carte de la noi e una foarte mică?

Dar de ce crezi că proiectul ar avea vreo legătură cu banii? Sigur că ne dorim să devenim la fel de mari ca Tor sau Penguin, dar nu despre asta e vorba. Noi ne-am dorit - eu, în special, trăind frustrările debutantului - să publicăm autori talentați, să-i ajutăm să intre în contact cu cititorii, să îi remunerăm și să-i recunoaștem. Nu ne-a păsat, nici o clipă, de cât de mare este piața de carte. Am vrut să revitalizăm literatura și să le arătăm, atât cititorilor, cât și scriitorilor, că există în România măcar o editură care tratează toate părțile implicate cu respect și profesionalism.

Nu o dată am auzit autori plângându-se că textele le-au fost modificate fără aprobare; sau că editura a folosit o copertă care lor nu le plăcea; sau că nu au văzut nici un bănuț de pe urma vânzărilor, chit că, de pe urma lor, și-ar fi putut plăti taxiul până la Gaudeamus. Sau chiar că li s-a vorbit mai rău decât unor cerșetori! ...Pe scurt, noi am vrut să fim altfel. Glumim cu autorii, ieșim împreună la pizza, organizăm evenimente, dar ne luăm treaba foarte în serios și vrem să arătăm că se poate.

Am citit faptul că v-ați propus să oferiți autorilor voștri mai mult decât un loc unde să publice, dar și promovarea de care au nevoie. Evenimentele din ultimele luni au demonstrat că vă țineți cuvântul dat, că sunteți o editură care își respectă autorii. Însă despre cititori ați vorbit mai puțin. Ce vă doriți de la cititorii voștri, cum îi vedeți voi?

Cred că asta ar trebui să fie o întrebare pentru Deea, nu pentru mine. Eu, în calitate de scriitor, empatizez mai mult cu autorii. Ea ți-ar răspunde mai ușor la întrebarea asta, fiind o devoratoare de cărți, dar ce-ți pot spune e că nu ne tratăm cititorii cu mai puțin respect.

În ceea ce privește prețurile, încercăm să fim pe cât se poate de corecți, astfel încât să ne achităm toate datoriile - mai întâi către autori, desigur - și să obținem un profit suficient încât să ne finanțăm următoarele tiraje. Atât eu, cât și ea, nu suntem financiar-dependenți de editură , deci tot ceea ce câștigăm este reinvestit, fiindcă vrem să oferim cititorilor cât mai multe titluri bune. Expediem cărțile mai repede și mai eficient decât alte edituri (sau așa ni s-a spus). Cât despre produsul propriu-zis, cred că rezultatele vorbesc de la sine! Atâta timp cât ne tratăm autorii cu respect, colaborăm cu ei și cu ceilalți oameni implicați într-un mod profesionist, cărțile arată și conțin calitate. Cred că asta înseamnă, de fapt, respect față de cititor.

Ce ne dorim de la ei? Să fie la fel de frumoși și deschiși cum au fost până acum. Am fost, amândoi, foarte plăcut surprinși să fim primiți cu atâta căldură, și vrem să ne fie prieteni. Vrem să ne vorbească, să ne ceară și să ne certe, dacă e cazul. Dar, cred că cel mai mult, ne dorim să se simtă mulțumiți atunci când ne citesc cărțile. Încercăm să organizăm cât mai multe evenimente, pentru a afla ce-și doresc. Personal, eu rar m-am simțit la fel de bine ca în martie, la Final Frontier, printre cititori. Cred că întreaga experiență și relația editură / autor / cititor poate fi una extrem de plăcută, motiv pentru care, în octombrie, dacă totul merge cum plănuim, vom organiza o petrecere Crux Publishing, inaugurând primul an de existență, și abia aștept să ne distrăm împreună.

În calitate de partener de editură, dar și de scriitor, ce sfaturi ai da cuiva care ar vrea să-și vadă romanul publicat la editura Crux? Ce ar trebui să conțină un manuscris ca să vă convingă?

Nici un manuscris nu e perfect. Excepție făcând poate doar Oliviu Crâznic, care e nesuferit de impecabil în scris... Dar manuscrisele trebuie, în primul rând, să fie scrise în limba română corectă. Nu publicăm conversații de pe Messenger sau SMS-uri. Nu acceptăm ca autorii să-și finanțeze tirajele și, cum ziceam, nu publicăm personaje cunoscute doar fiindcă sunt cunoscute. Trebuie să existe talent, chiar dacă, în textul respectiv, lipsesc virgule, iar fontul folosit e Calibri și nu Times New Roman, roz și nu negru. Atât subiectul, cât și stilul autorului, trebuie să ne placă, iar manuscrisul trebuie aprobat de cel puțin doi din al nostru „consiliu suprem" de trei oameni. Restul... detalii tehnice.

Mulțumesc mult pentru timpul acordat și pentru răspunsuri. Mai e ceva ce ai vrea să afle cititorii tăi?

Cu cea mai mare plăcere! Și... Nu! Chiar nu vreau să mai afle nimic! Încerc să nu vorbesc despre textele la care lucrez și, cumva, cineva tot reușește să mă tragă de limbă și să mă facă să promit diverse. O să afle când va veni momentul! ...Ok, mai e ceva: vă mulțumesc că citiți! Sunteți niște minunați! ^_^


Și eu vă mulțumesc tuturor pentru că ați fost alături de mine în acest prim interviu, citindu-l. Sper că v-a plăcut, la fel cum sper că voi avea timpul și inspirația necesară ca să poată să urmeze multe altele, cu întrebările potrivite. De asemenea, le mulțumesc lui Andrei (pentru timpul acordat și răspunsurile faine) și Deei (pentru că m-a ajutat să intru în legătură cu Andrei, dar și pentru susținere).

Cuprins interviu:

  • Part I - Despre „Anotimpul pumnalelor”

  • Part II - Despre scris

  • Part III - Despre cărți & editura Crux


Interviu: Șerban Andrei Mazilu (Part II)

Previously, on my blog... În prima parte a acestui giga-interviu, m-am concentrat pe a afla cât mai multe despre romanul lui Andrei, Anotimpul pumnalelor. Mai departe, am vrut să descopăr autorul Șerban Andrei Mazilu la modul general, așa că în partea a doua întrebările se învârt în jurul scrisului:


serban-andrei-mazilu.jpg

Simți că te-ai născut să spui povești sau a existat un moment în care ai avut revelația faptului că asta e ceea ce vrei să faci?

Simt că m-am născut să fiu Iron Man, dar încă lucrez la finanțare. Nu, serios, am vrut să fiu supererou sau polițist sau spion. În ultimul an de liceu, însă, mi s-a spus că am talent și că ar trebui să scriu. Am studiat la Jurnalistică doi ani, apoi am realizat că nu vreau să-mi petrec restul vieții lucrând zi-lumină, pe salariul minim. Așa că am ales o meserie bine-plătită, care-mi oferă timp să fac ceea ce-mi place cu adevărat. Nu știu dacă voi rămâne în amintirea cuiva drept „scriitor", dar, cu siguranță, fac tot posibilul să fiu - în prezent - unul bun.

Au fost momente în care te-ai simțit descurajat, au fost situații care te-au făcut să crezi că poate ar trebui să te lași de scris? Dacă da, cum le-ai depășit? Ai vreun sfat pentru cei aflați într-un astfel de moment?

Da, au fost, și probabil în timp or să mai fie. Au fost clipe în care am crezut că Sistemul e de neînvins... Chiar și în zona literară, despre care ai crede că e lipsită de cioturi și gropi, există un fel în care lucrurile se fac, există birocrație, există cititori nemulțumiți, critici nemulțumiți și o grămadă de piedici. E foarte greu pentru un debutant să iasă în față, atunci când lumea nu-l vrea așa cum e și când editurile, conform obiceiului prost implementat, nu-i facilitează câtuși de puțin acest lucru.

Crux Publishing, desigur, face excepție - noi nu cerem autorului să fie altceva decât ceea ce este, spre deosebire de multe alte edituri care nu-și mediatizează deloc scriitorii și se așteaptă de la ei să fie proprii lor agenți, PR-iști, promotori, avocați, se așteaptă de la ei să nu aibă pretenții, să nu vrea bani, să nu le fie luate în considerare opiniile etc. Eu m-am lovit de asta și afară, și la noi, iar acele momente au fost cu adevărat crunte. Când ajungi să-ți spui „eu sunt doar un scriitor, deci eu nu contez", atunci înseamnă că nu lucrezi cu cine trebuie și începi să te gândești că nu merită efortul.

Pentru mine a fost poate mai ușor. Chiar dacă n-aș fi reușit să public, puteam scrie, așa cum a zis King, fiindcă „unele povești trebuie spuse" fie și numai prietenilor. Sunt totuși ambițios și încăpățânat, iar Deea mi-a fost mereu un puternic susținător, așa că, negăsind o soluție care să mă mulțumească, am creat una. Sigur, nu toată lumea are aceleași posibilități, deci nu știu ce sfat le-aș putea da altora, în afară de „hang in there!"

Pot doar să adaug că noi, la Crux, publicăm numai oameni talentați. Nu ne interesează dacă sunt debutanți sau veterani, dacă au sau nu un renume. Dacă crezi că scrii bine, trimite-ne manuscrisul! Încercăm să înlăturăm astfel de momente de depresie din viețile scriitorilor. :)

Personal, eu văd scriitorii ca pe niște magicieni care se folosesc de cuvinte ca de formule magice pentru a crea imagini, oameni, povești și mai ales sentimente în mințile și în sufletele cititorilor. Tu ce rol crezi că are un scriitor, cum definești tu un scriitor?

Scriitorii...? Zei mărunți, ca să preiau ideea lui Pratchett, care urăsc rutina. Suntem, mai presus de toate, creatori, iar apoi povestitori, și îți mărturisesc, din proprie experiență și după repetate teste psihologice, că detestăm birocrația. Nu cred că suntem dependenți de-a împărtăși altora viziunea noastră, cât suntem condiționați de nevoia de-a clădi... chestii. Ne plictisim repede, majoritatea suferim de ADD și ne trăim viețile pe jumătate pierduți în lumi paralele. Cred că dacă am fi condiționați unui singur stil de viață, am lua-o razna... Sau, în cazul unora, ne-am vindeca.

Probabil te-ai obișnuit cu întrebările pe tema asta, dar tu ai ales să debutezi într-un mod numit cel puțin „neortodox” pe plaiurile mioritice, primul tău roman fiind publicat în engleză. Ce ți-a oferit la vremea respectivă piața de carte anglo-saxonă în defavoarea celei românești?

Am vrut să evit Sistemul de care aminteam mai devreme. În România, ca și debutant, ești supus unui proces lung și groaznic de enervant, dacă nu chiar nedrept. Trebuie să fii „aprobat" de diverși, trebuie să te rogi, să lingușești, să faci o sumedenie de compromisuri, să dai bani... N-am vrut să fac nimic din toate astea. Aveam o poveste de spus - o poveste pe care mi-aș fi dorit s-o citesc - și voiam s-o spun în felul meu. Publicarea în S.U.A. mi-a oferit anumite libertăți, dar și o metodă de colaborare diferită, pe care am apreciat-o. În plus, acel gen de roman mi s-a părut mai potrivit a fi scris în limba engleză, deci a fost logic doar că trebuie publicat peste hotare.

Doi ani după „Crux”, ai decis să publici „Anotimpul pumnalelor” în limba română. Ce te-a făcut să te răzgândești sau să revii la piața de carte românească?

Nu pot spune că m-am răzgândit, dar două lucruri m-au influențat la momentul respectiv: inspirația și ambiția. După Crux, așa cum am mai spus, mulți oameni au insistat să scriu ceva în românește. În momentul în care m-am simțit inspirat, din primele pagini chiar, am știut că trebuie să scriu un roman nou, care să dovedească ceea ce pot. Două luni mai târziu, aveam un manuscris demn de a fi citit. Din păcate și așa cum mă așteptam, nu a fost deloc simplu, dar mă bucur că nu am publicat printr-o altă editură. Sunt foarte mândru de Crux Publishing, de ceea ce am realizat și ceea ce vom realiza mai departe! Astfel, n-am revenit la piața de carte românească doar cu un roman, ci cu un întreg proiect de revitalizare a literaturii.

Știu că lucrezi la un nou roman plasat în același univers în care are loc acțiunea din Anotimpul pumnalelor. Ai planuri și pentru alte romane în limba engleză sau ai renunțat la asta deocamdată?

Lucrez chiar la două romane din acel univers... ceea ce e epuizant. În limba engleză voi mai scrie, fără îndoială! Seria "The Angellove Society" nu s-a terminat, ba chiar a început. Aveam în plan nouă (da, 9!) romane, deci nici măcar nu m-am dezmorțit. Aștept doar să îmi expire contractul pe cinci ani cu editura americană și voi relansa acea serie, împreună cu noi titluri, prin Crux Publishing de data asta. Nu înseamnă, totuși, că voi renunța la scriitura în limba română, și lucrez, de fapt, la ceva cu totul nou.

Ai spus într-un interviu recent faptul că romanul la care lucrezi nu e în mod obligatoriu o continuare, ci că romanele tale vor putea fi citite și independent unul de celălalt. Ce părere ai despre seriile în care toate romanele sunt legate unul de celălalt?

Adevărat, am spus asta, dar nu pot promite că romanele ulterioare vor fi cu totul independente. Sunt personaje pe care le-am îndrăgit foarte mult și nu le pot ignora trecutul sau viitorul. Sigur, vor putea fi citite independent, dar nu cred că vor exista oameni care să spună „mi-a plăcut la nebunie Jocul necromanților, dar n-am să cumpăr și Anotimpul pumnalelor".

Nu știu ce să-ți răspund la întrebare. Seriile respective, cred, sunt de fapt o singură poveste ce nu încăpea într-un singur volum. Desigur, asta este părerea unui idealist... O altă părere, mai pragmatică, ar fi că scriitorii sau editurile încearcă să câștige cât mai mult... Nu pot emite un adevăr, doar o speculație. Pot să-ți spun doar că o parte din ele mi-au plăcut enorm. Aștept, cu sufletul la gură, să văd ce va mai scrie Oliviu Crâznic, fiindcă mă tot amenință cu povești din universul Coșmarului.

În România, e foarte greu, dacă nu imposibil să fii scriitor cu normă întreagă fără să mori de foame. În cazul tău, cum se împacă meseria cu scrisul? Te ajută experiențele căpătate pe mare?

Mai puțin decât ai crede. Sunt anumite peisaje sau chiar nume de locații ce m-au inspirat, dar nu atât de mult cât o fac experiențele trăite acasă, alături de cei dragi. Sunt voiaje în care sunt relaxat și am timp să scriu, cum a fost cel în care am scris Anotimpul. Și, pe urmă, sunt voiaje cum e cel în care sunt chiar acum, în care cu greu reușesc să scriu două rânduri. E mult stres, oboseală, griji, dor de casă... Și, mai nou, coordonez, pe cât posibil, și ce se întâmplă cu editura. Anul ăsta voi debuta și ca traducător, deci... a devenit complicat. Pe scurt, nu prea se împacă meseria cu pasiunea, dar au existat și momente mai grele, deci fanii - dacă am vreunul până acum - n-ar trebui să-și facă griji. :)


Cuprins interviu:

  • Part I - Despre „Anotimpul pumnalelor”

  • Part II - Despre scris

  • Part III - Despre cărți & editura Crux


Interviu: Șerban Andrei Mazilu (Part I)

Acum câteva luni, editura Crux Publishing a pornit campania #traieștefantastic, care are ca scop promovarea autorilor români. Tocmai de aceea, autorii Crux ne-au stat la dispoziție, gata să ne răspundă la întrebări. Eu am profitat de ocazie și i-am luat un interviu lui Șerban Andrei Mazilu, autorul romanului Anotimpul pumnalelor. Detalii despre Andrei și despre activitatea lui de până acum găsiți pe site-ul Crux, aici.

A fost primul meu interviu, așa că nu știu cât de bine a ieșit, dar eu sunt destul de mândră de el. Totuși, și eu m-am întins la formularea întrebărilor, și Andrei mi-a răspuns în detaliu, așa că a ieșit mult mai lung decât anticipasem. Prin urmare, l-am împărțit în trei părți.

Prima, cea de azi, se concentrează pe romanul său. Sper să vă placă :)


serban-andrei-mazilu.jpg

Am citit aproape pe nerăsuflate „Anotimpul pumnalelor” și mi-a plăcut mult. Au fost multe momente în care romanul tău m-a dus cu gândul la un joc video, dar cum nu sunt gamer, s-ar putea să mă înșel. Ești un fan al jocurilor pe calculator? Crezi că ele ți-au influențat modul de a spune povești?

Mă bucur, în primul rând, că ți-a plăcut cartea. Nu există mulțumire mai mare pentru mine decât să știu că scriitura îmi este apreciată. Și-n al doilea, da, poți spune că sunt un veteran al gaming-ului. Mă joc de când aveam șase ani... A se înțelege că ÎNCĂ joc cam orice-mi pică în mână, în special RPG-uri (role playing games).

Unul dintre cele mai bune jocuri făcute vreodată, dacă mă întrebi pe mine, este Dishonored, despre care am menționat cam în toate interviurile pe care le-am dat până acum, fiindcă nu ascund faptul că a fost o puternică sursă de inspirație. Deci da, poți spune că jocurile m-au influențat și o fac în continuare. Am avut și am un exces de imaginație (poate) ieșit din comun, dar văzând și jucând anumite jocuri, am învățat anumite tipare și structuri referitoare la poveștile din ele. Din păcate, generațiile mai tinere nu apreciază acest aspect; nu o dată am auzit replica „joc ca să mă distrez" și mulți fac greșeala, nu numai referitor la jocuri, dar și la filme și chiar alte manifestări artistice, să privească produsul ca pe ceva delimitat și finit, ignorând anumite detalii savuroase. Îmi doresc să văd o schimbare în acest aspect, fiindcă e trist când piața de jocuri, la fel ca și cea de carte, e sufocată de titluri... să zicem... ușoare. Ar trebui - și sper ca moda să revină - să avem parte de povești mai complexe în jocuri, așa cum se făceau acum 10-15 ani.

Ce m-a impresionat cel mai mult la romanul tău au fost personajele, mi s-a părut fascinant și pe alocuri incredibil că poți crea în doar câteva pagini un personaj cu care am reușit să empatizez. N-am să te întreb care e personajul tău preferat, pentru că știu că majoritatea autorilor văd personajele lor ca pe proprii copii. În schimb, sunt curioasă dacă există vreun personaj pe care ți-a plăcut în mod deosebit să-l creezi, cu care te-ai distrat mai mult sau care a reprezentat o provocare mai mare.

Toate personajele au reprezentat o provocare. E poate cel mai greu aspect al întregului proces - să creezi identități, indivizi cu care cititorii pot empatiza și alături de care pot trăi povestea. Sigur, deducția ta, în schimb, e perfect adevărată: nu aș putea alege un anumit personaj. Dar cel care m-a amuzat cel mai mult, cel cu care m-am distrat - așa cum ai spus - a fost, fără doar și poate, Foxley Quinn. E un personaj serios, dar și caraghios totodată, și mi-a plăcut fiindcă individul are, chiar și după moarte, un foarte negru simț al umorului. Tind, în textele mele, să pic în latura comică și astfel personajele își pierd din seriozitate; cu Quinn, în schimb, am putut să mă bucur de câteva replici amuzante, fără să sabotez imaginea Anotimpului per total.

Dacă tot am ajuns la personaje, m-a pus foarte mult pe gânduri episcopul Bone, pe care l-ai construit ca pe întruchiparea tuturor lucrurilor negative care țin de religie. E pedofil, e corupt, n-are pic de respect față de cele sfinte... Reflectă el în vreun fel părerea ta despre preoții creștini sau e așa pentru a fi o contragreutate pentru slujitorii lui Thanos? Sau niciuna din presupunerile mele nu e corectă? :))

Bone nu este doar un simbol al corupției în religie în cam toate societățile. Este, de fapt, o versiune nu foarte fictivă a unui personaj foarte real și foarte cunoscut. E greu, mai ales pentru cei care aderă cu seriozitate la anumite dogme, să accepte că Biserica este un mijloc de manipulare, iar eu m-am săturat să tot urlu despre asta pe bloguri. Dacă ești un om cu toate mințile-n cap și trăiești, alături de noi, în secolul XXI, nu poți accepta că se construiește o catedrală de peste două sute de milioane de euro, când nu avem spitale, școli, adăposturi pentru săraci, și totuși „părintele" îți bate-n continuare la ușă, cerându-ți „cotizația".

Nu mă înțelege greșit: cred într-o entitate superioară, cred într-un Creator. Dar ceea ce Biserica a devenit este departe de-a reprezenta voia Lui pe Pământ. Cred, dar nu sunt religios. Și am vrut să exprim acest lucru în Anotimp.

Și o întrebare puțin mai tehnică, legată de harta de la începutul romanului. Personal, apreciez foarte mult romanele care, pentru că se petrec în lumi fictive, oferă cititorului posibilitatea să vizualizeze mai bine locurile cu o hartă. Ba chiar, la un moment dat, am ascultat un autor povestind cum, având harta ținutului său, a putut să aibă o viziune mai clară asupra narațiunii sale. Cât de aproape e harta din romanul tău de viziunea ta asupra Arhipelagului Voss? Și cât de mult te-a ajutat sau te ajută harta pe măsură ce scrii?

Mă bucur că m-ai întrebat asta, fiindcă am neglijat să-l menționez pe Cristi Florescu până acum și merită să fie pus sub reflector. Harta nu m-a ajutat să scriu cartea - a fost, în realitate, atașată întregului roman chiar înainte ca documentul să fie trimis către tipografie. De fapt, eu am schițat o hartă, cu mult înainte ca editura noastă să ia ființă, când romanul era gata, ca să o ajut pe Deea să vizualizeze mai bine locațiile din carte. Cea care există acum a venit la insistențele ei de a oferi cititorilor un produs deosebit. Așa am ajuns să lucrăm cu Cristi - graficianul care a desenat harta conform indicațiilor mele și care s-a descurcat de minune. Mi-a făcut o deosebită plăcere să lucrez cu el, fiindcă este foarte talentat și este un profesionist, și sper să ne onoreze cu multe alte colaborări.

Reacțiile la romanul tău au fost pozitive în marea lor majoritate. Totuși, au existat voci care au reacționat negativ în privința stilului tău; mai precis, au comentat cu privire la abundența figurilor de stil. Nu mă aștept să fii de acord cu ei, dar aș vrea să știu ce anume te-a determinat să optezi pentru un stil atât de bogat. Pur și simplu așa scrii tu sau e o alegere care are la bază niște criterii mai clare?

Deci îmi spui că există indivizi care n-au fost mulțumiți că un roman fantastic e scris în stil beletristic și nu, așa cum e la modă și e facil, în stil jurnalistic? Că este o poveste și nu o relatare? Mi se pare teribil de amuzant! Asta e ca și cum i-ai reproșa unui bucătar că a gătit un tort cu șase creme în loc să fiarbă un ou! Nu, normal că nu sunt de acord cu ei, fiindcă o astfel de critică este lipsită de argumente; există cărți și cărți, iar stilul pe care fiecare scriitor îl abordează trebuie să fie unul corespunzător. Cum ar suna George R. R. Martin fără figuri de stil, detalii vizuale, imagini complexe?

Acesta este stilul meu și optez pentru el, în general, fiindcă așa cred că trebuie scrisă o astfel de carte – mai ales fantasy pe ”ecran lat” (vorba scriitorului Florin Pîtea). Asta nu înseamnă că nu pot aprecia și alte metode de a spune o poveste. Există scriitori foarte buni, precum Dan Rădoiu, care au un stil mai direct, dar nu mai puțin sugestiv. În cealaltă parte există cei ca Răzvan Coloja, care povestesc superb fără să abuzeze de cuvinte. Totul depinde de ce și cum vrei să transmiți, dar, mai ales, de modul în care tu, ca scriitor, te exprimi cel mai bine. Și depinde foarte mult de ceea ce scrii. Ficțiunea transgresivă este minimalistă, fantasy-ul de mari dimensiuni este mai bogat. Sau așa văd eu lucrurile.

Am spus-o și o repet, fiindcă vreau să fie foarte limpede: nu am încercat să impresionez, nu am forțat scriitura, nu am înflorit în mod artificial textul! Manuscrisul original a fost scris în aproximativ patruzeci de zile, câte cinci-șase pagini pe zi și a „curs" natural cap-coadă.

Apropo de reacțiile la roman, am găsit un interviu mai vechi în care spuneai că „recenziile făcute de dentiști, arhitecți sau ingineri în sudură nu au nici o valoare”. Ți-ai schimbat părerea între timp? Cum vezi tu o recenzie care să conteze, ce anume ți se pare relevant?

La fel de bine te-aș putea întreba dacă ai avea încredere în doamna de la poștă să-ți repare mașina. Nu am vrut să jignesc pe nimeni. Dacă bine-mi amintesc, declarația respectivă a venit ca reacție la ce s-a întâmplat pe un grup de Facebook. Mi-am exprimat o părere despre genul Young Adult - nu tocmai pozitivă - și am fost asaltat de un grup de fani (nu ai mei, evident), care mi-au spus că „nu sunt formator de opinie" și că „e gustul lor".

Cine contează? Cei care își pot argumenta comentariile, desigur! Poate că exprimarea mea, la momentul respectiv, a fost deficitară. Nu am vrut să sugerez că un dentist, un arhitect sau un inginer n-ar fi capabili să scrie o recenzie elocventă și solidă, ci că, pentru a dezbate un anumit subiect, trebuie să ai măcar o minimă bază de cunoștințe variate. Să poți face comparații, să poți analiza lucrurile din mai multe perspective. Cum scria și Deea în articolul pentru revista culturală ”Cronica veche” – dacă singurul lucru pe care l-ai mâncat toată viața a fost pâine cu salam, cum poți aprecia caviarul?


Cuprins interviu:

  • Part I - Despre „Anotimpul pumnalelor”

  • Part II - Despre scris

  • Part III - Despre cărți & editura Crux