Am citit Babel pentru clubul de carte de pe Discord (join us, we’re awesome), așa că e o carte pe care am avut ocazia s-o disec și individual, și cu o gașcă de oameni faini. Prin urmare, e o carte extra-disecată cu o garnitură de disecție pe margine :)) Ceea ce, în cazul de față, e un pic în defavoarea romanului, pentru că are genul de poveste care mi-a plăcut enorm la citit, dar o dată ce am început să o „scutur” un pic și să-i caut mesajele mai profunde, mi-a cam ieșit pe minus.

Însă tot e o carte pe care o s-o recomand cu drag, pentru că dincolo de mesaj, are o poveste fascinantă despre traducere și despre viața în mediul academic, iar părțile astea sunt absolut superbe și merită citite. Așa că dacă vă plac romanele unde accentul cade pe atmosferă sau dacă ați avut vreodată de tradus ceva, oricât de mic și a fost o experiență frustrant de minunată (sau minunat de frustrantă), this book is for you!

Notă: Babel încă nu este tradusă în română, eu am citit cartea în engleză.

Povestea:

Robin e un orfan din China anilor 1800. După ce toate rudele sale au murit de holeră, profesorul Lovell îl găsește pe tânăr, îl vindecă și îl aduce în Anglia, unde îi devine tutore. Mai mult, profesorul îi asigură educația necesară pentru ca Robin să poată intra la Oxford, la Institutul de traducere. Acolo, în turnul poreclit Babel, traducătorii nu caută doar să rescrie texte dintr-o limbă în alta, ci ajută la avansul tehnologic al Imperiului Britanic, deoarece traducerile stau la baza magiei acestei lumi.

O bară de argint care are inscripționat pe o latură un cuvânt și pe alta corespondentul acelui cuvânt în altă limbă poate produce magie: toate subtilitățile și sensurile care se pierd la traducere sunt transformate în efecte reale cu ajutorul argintului. Așa, revoluția industrială începe mai devreme decât în istoria noastră și Imperiul Britanic are toate șansele să-și continue expansiunea.

Însă Robin nu este singurul copil care e strămutat din țara natală pentru a ajuta la dezvoltarea imperiului care încearcă să-i colonizeze locul de baștină. Și oricât de prestigios ar fi Institutul de traducere, Robin rămâne un imigrant adus într-o țară în care oricine nu e englez e un cetățean de mâna a doua. Așa că el va trebui cumva să-și găsească drumul în viață având mereu în suflet contradicția dintre recunoștința pe care o simte pentru profesor sau pentru Oxford, pe de-o parte, și, de cealaltă parte, conștientizarea că Imperiul e construit pe munca și pe sângele a numeroase popoare colonizate, iar Lovell nu e deloc un om bun.

Părerea mea:

Când am terminat de citit Babel, am vrut să-i dau 5 stele și extra inimioare, pentru că în ciuda finalului pe care eu îl consider deprimant (deși „colegii” de bookclub n-au fost toți de acord), mi-a plăcut enorm experiența de a citi cartea asta. Am adorat sistemul magic și mi-au plăcut enorm toate prelegerile despre traduceri. Romanul chiar reușește să redea atmosfera dintr-o universitate și deși Robin mergea la Oxford în 1830-și-ceva și eu am fost la Politehnică vreo 200 de ani mai târziu, sunt universale stările din nopțile pierdute învățând sau din momentele liniștite, pline de discuții filozofice cu colegii prin cafenele.

De asemenea, toate cursurile și discuțiile academice despre traduceri reușesc să fie scrise ca și cum cel mai cool și pasionat prof ți le-ar preda, așa că au fost fascinante și pentru mine. N-a trebuit să traduc lucruri prea des, dar de fiecare dată m-a încântat și frustrat în egală măsură fiecare cuvânt mai dificil, care avea conotații diferite oricum l-aș fi tradus și pentru care trebuia să sap un pic până să găsesc un echivalent cât-de-cât decent. Și povestea reușește să redea și bucuria, și frustrarea, dar și magia de a putea transforma diferențele dintre cuvinte în realitate.

Totuși, la capitolul personaje, cartea iese din superlative, cel puțin pentru mine. Robin e bine conturat, știm destule despre el cât să ne putem forma o părere… complicată (am rezonat cu el mai des decât mi-a plăcut și deși îl consider un anti-erou, mi s-a părut atât de bine scris încât i-am înțeles alegerile). Prietenii lui, însă, sunt mai degrabă schițați decât să aibă efectiv o personalitate. Știm mai degrabă poveștile lor de viață și ce cred despre colonialism în linii mari decât să știm câte ceva despre ei efectiv. Mai ales despre Victoire nu știm mai nimic până aproape de final, când iese în sfârșit din rolul de personaj episodic, pus acolo doar în enumerări. Dar mi s-a părut că asta a fost mai degrabă o alegere intenționată, pentru că Robin nu o observa prea tare, nu pentru că autoarea n-ar fi dezvoltat-o suficient (povestea e scrisă la persoana a III-a, dar naratorul „stă” foarte aproape de Robin, e în mod clar povestea lui). Așadar, lipsa detaliilor s-ar putea să fie o problemă dată mai degrabă de personaj și de lipsa lui de spirit de observație.

Nici sistemul magic din Babel nu prea rezistă dacă îl iei un pic la puricat (de ce e importantă etimologia „adevărată” a cuvintelor și nu cea „folclorică”, dacă magia e dependentă de un vorbitor al ambelor limbi? Ce se întâmplă dacă reiese că o etimologie era greșită, brusc nu va mai funcționa magia? Cum „știe” ea ce e corect și ce e doar credință populară?), dar mi-a plăcut atât de mult conceptul încât n-am nicio problemă cu asta. Chiar dacă e o carte în care partea academică are o importanță enormă și chiar dacă nu e neapărat un roman fantasy, ci mai mult o istorie alternativă cu un strop de magie, magia tot magie rămâne și nu mă aștept să fie logică (dar îmi place enorm când este, de asta citesc Sanderson pe rupte zilele astea. La el sistemele magice au reguli stricte și tabele, e fascinant)

Însă magia aici e mai mult o scurtătură, o soluție pentru ca revoluția industrială să aibă o metodă centralizată de a fi oprită, pentru ca autoarea să poată avea o istorie alternativă. Așa că nu se simte ca un roman fantasy… dar nici ca o istorie alternativă, pentru că noi nu vedem efectiv alternativa. Niște lucruri se întâmplă mai devreme și nu exact la fel, pentru că magie, dar asemănările sunt mari, iar partea „alternativă” se întâmplă abia după finalul poveștii. Așa că rămâi cu atmosfera (genială!!) și cu mesajul.

Iar mesajul e extrem de simplu: colonialism = bad. Chestie cu care eu eram de acord dinainte să citesc cartea, așa că eu una mă așteptam la mai mult, la ceva care să mă pună mai tare pe gânduri. Mi se pare că e genul de carte pe care cei cărora ideile precum diversitatea, incluziunea etc li se par „prea mult” o s-o evite, iar cei care ar citi-o le știu deja. Cumva, povestind despre carte cu alții și încercând să înțeleg mai clar de ce și pentru cine a fost scrisă povestea, mi se pare că nu prea și-a atins ținta și parcă am mai redus din numărul de inimioare.

Totuși, la final, în ciuda tuturor defectelor, rămâne o poveste cu o atmosferă excelent creată, cu un sistem magic care mie mi-a aprins imaginația în cel mai bun mod posibil și cu o discuție lungă și filozofică despre traduceri, discuție pe care am adorat-o. În ciuda faptului că nu e o carte care stă prea bine în picioare la o „disecție” mai atentă, e o plăcere s-o citești și e genul de roman la care mă gândesc automat de fiecare dată când aud despre traduceri. Așa că deși nu o să intre prea curând în vreun top de cărți profunde la care aș vrea să mai revin, e o poveste pe care o recomand.

Așadar, Babel o să-și păstreze toate cele 5 stele și o să o recomand cu la fel de mult drag oricui citește cărți atmosferice și e pasionat de traduceri. În plus, mi se pare și o carte perfectă pentru toamnă, mi se pare că atmosfera merge numai bine asociată cu zile înnorate, ploi, început de școală și miros de cărți vechi. Doar că vă recomand să nu vă așteptați la un mesaj foarte profund, ci, în schimb, să vă bucurați de călătorie.