Întâmplător, azi se împlinește fix un an de când am început să scriu textul ăsta. Dar nu vă imaginați că aveam cine știe ce multitudine de paragrafe scrise și revizuite de-a lungul anului, în speranța de a atinge vreo perfecțiune a mesajului. Nu, am deschis un articol nou în februarie 2023, i-am pus un titlu oarecare („daddy Sanderson”, working title) și apoi mi-am dat seama că tot ce vreau să scriu e „asdfghjkl omg omg omg sandersoooooooon, read it!!”. Așa că m-am gândit atunci că poate ar trebui să mai citesc un pic din ce-a scris omul, poate reușesc să vin cu ceva mai coerent.
Nope.
20 cărți mai târziu, mesajul cam tot ăsta e. Mai am un singur roman din Cosmere de citit (Rhythm of War) și inițial am vrut să amân articolul până îl termin și pe ăla, ca să fie o concluzie post-Cosmere (Cosmere e cel mai mare univers ficțional al lui Sanderson). Dar de fapt n-am citit nici White Sand (roman grafic) încă, doar bucățica din Arcanum Unbounded, deci și dacă termin Rhythm, n-ar fi chiar o concluzie post-Cosmere. Și apoi, iarna asta apare volumul 5 din Stormlight Archive, care va fi și finalul unei ere ficționale, deci poate ar trebui să mai aștept… și tot așa amân articolul ăsta de un an de zile.
Dar am terminat Metalul pierdut recent (care și el e un final de eră) și mi-am dat seama că am nevoie de o mică pauză… dar și că am un sentiment foarte complicat legat de încheierea unei ere interne a cărților, a unei serii (deocamdată), dar și al unui proces obsesiv de a citi tot ce a scris Sanderson în Cosmere. Așa că vreau să trag linie și să povestesc despre asta, în speranța de a mai limpezi un pic sentimentul complicat.
How it started
Am auzit de Sanderson cu mult timp în urmă. Ar fi fost straniu să nu știu nimic despre el: e unul dintre cei mai cunoscuți autori de fantasy, care e unul din genurile mele preferate. De fapt, cred că Sanderson e cel mai faimos autor de fantasy, dacă îi excludem pe cei cu cărți ecranizate sau adaptate sub formă de seriale sau jocuri video (cred că are și el totuși un boardgame sau ceva similar, n-am stat să caut detalii). Sanderson e cunoscut mai ales pentru sistemele magice super originale și extrem de detaliate pe care le creează, dar și pentru faptul că scrie mult. Like, mult-mult. Cu romane lungi și serii și mai lungi. E plin internetul de glume cum că dacă se așează să scrie o proză scurtă, sigur îi ies peste 200 de pagini. Bine, nu e ca și cum glumele sunt degeaba, omul chiar scrie enorm.
Inițial, asta m-a făcut să stau departe. După experiența cu Game of Thrones (hei, anul ăsta se împlinesc 13 ani de când așteptăm volumul 6. Și 28 de ani de când a apărut primul volum. Deci când seria asta va aniversa 30 de ani de la apariție, 15 din cei 30 vor fi fost petrecuți așteptând vol 6), nu prea aveam chef de serii cu multe volume mari, mai ales dacă seriile nu erau terminate. Oricât de mult ziceau zvonurile că Sanderson scrie, aveam dubiile mele.
Am citit totuși Elantris, pentru că deși era un volum imens, era de sine stătător - așa m-a convins Leontina (care nu mai are blog 😔) să-i dau o șansă. E puțin spus că mi-a plăcut: am început cartea într-o sâmbătă, pe la prânz, cu naivitate. Duminică, la 8 dimineața, stăteam cu ochii abia deschiși după o noapte albă, citind hămesită ultimele 50 din 800 de pagini, ca să aflu care era de fapt problema Elantrisului. Am aflat, m-am culcat cu câteva zeci de pagini rămase, dar am reușit să dorm doar două ore, după care m-am trezit ca să citesc și deznodământul. Obsesie e puțin spus.
Așa că am devenit și mai reticentă cu privire la cititul seriilor lui, pentru că nu-mi doream să-mi petrec săptămâni întregi nefăcând nimic altceva, din cauză că mi-aș fi petrecut tot timpul liber citind cărămizile lui.
Și apoi a venit 2022.
The Kickstarter
În 2022, Sanderson a lansat o campanie pe Kickstarter (o platformă de crowdfunding - adică un loc unde cineva anunță că va face ceva, lumea dă bani și, în funcție de suma plătită, vei primi ceva din ce va face creatorul, după ce strânge destui bani cât să facă ce-a promis). Scopul campaniei urma să fie publicarea a 4 romane pe care le-a scris Sanderson în pandemie, în plus față de programul său obișnuit de scris. Video-ul de lansare al campaniei cred că tot via Leontina l-am descoperit și m-a distrat enorm felul cum a ales să împărtășească vestea. Așa că am decis că n-am nimic de pierdut dacă mai cumpăr niște cărți.
Am dat 40 de dolari pentru patru e-books, pe care urma să le primesc câte una la trei luni în 2023. Mi se părea un preț măricel pentru niște e-books, dar m-am lăsat purtată de combinația dintre curiozitatea și entuziasmul de a face parte din ceva masiv (a fost la momentul respectiv cea mai de succes campanie a Kickstarter)
Fast forward până în ianuarie 2023, o perioadă în care relația mea cu lectura era destul de laxă. Nu simțeam că mai am vreo obligație față de nimeni să citesc ceva anume: pe blog nu prea mai scriam, pe instagram nu prea mai postam, aveam un fel de sictiro-reading-slump din care mă mai scotea poate câte un titlu pentru câteva zile, dar în principiu nu mă mai simțeam o super-cititoare care devorează carte după carte. Pe scurt, nu aveam nimic de pierdut, dar încă nu uitasem entuziasmul legat de cărțile astea, așa că am descărcat prima carte pe e-reader și m-am apucat de citit.
Tot ce a urmat poate fi rezumat cu asdfghjkl omg omg omg!!!!1111unu
Tress of the Emerald Sea (prima din cele 4 cărți ale lui 2023) e o carte fabuloasă. Se citește ca un fel de basm modern, atmosfera e extrem, extrem de whimsical (mă chinui de un an să găsesc un echivalent în română pentru cuvântul ăsta și nu-mi iese). Planeta pe care are loc acțiunea e extraordinar de bine construită, iar naratorul nu e doar un excelent povestitor, ci și un personaj bine cunoscut din universul extins al lui Sanderson. Eu nu-l cunoșteam prea bine, dar știam despre el că există, așa că asta a fost ocazia mea să-l cunosc cu adevărat. Și mi-a plăcut de el de la primele pagini.
Needing more
Nu aveam niciun plan de lectură pentru 2023, așa că am zis că dacă tot e Year of Sanderson (denumit așa de autor și de echipa lui, pentru că în cadrul campaniei de pe Kickstarter, aveai și opțiunea de a plăti ceva mai mult pentru a primi câte o cutie lunar, ca un fel de subscription box cu chestii legate de universurile lui Sanderson. Dar pentru Europa, costul cu transportul aproape dubla prețul, care era oricum măricel, așa că eu una m-am limitat doar la e-books), de ce să nu fie și anul în care o să citesc și eu mai mult Sanderson? Nu aveam nimic mai bun de făcut și se întâmplau multe chestii în viața mea asupra cărora nu aveam niciun control, așa că decât să stau degeaba și să mă stresez așteptând deciziile altora, parcă mergea mai bine niște evadare în lumi fantasy.
Așa că am luat cea mai mare carte de-a lui pe care o aveam (Calea Regilor, în două volume care au împreună undeva la 1200 de pagini) și i-am dat bice. N-am citit-o chiar la fel de obsesiv ca pe Elantris (mi-a luat 6 zile!) dar dacă citeam noaptea, stăteam trează o oră-două în plus până găseam o pauză suficient de bună cât să mă opresc. Am terminat cartea în lacrimi, profund emoționată, dar și impresionată de faptul că m-au emoționat așa tare niște tipi cu un pod. Don’t get me wrong, tipii cu podu’ sunt geniali și îi ador pe fiecare în parte și pe Kaladin dublu, dar nu m-aș fi așteptat într-o mie de ani să mi se pară vreunul dintre ei măcar vag relatable. Și totuși, oricât de negre ar fi lucrurile, cartea asta e atât de plină de speranță. Dar nu speranța aia goală de „poate mâine va fi mai bine”, ci speranță din aia amară, zgrunțuroasă, „mai jos de atâta nu se poate, so it has to get better”. Credeam că o să-mi placă romanul ăsta pentru lumea faină și sistemul magic, dar ce m-a cucerit a fost umanitatea personajelor, relațiile dintre ele, faptul că fiecare în parte și toți la un loc sunt messy, but human.
După 1200 de pagini, mi s-ar părea ciudat să rămâi cu dorința de mai mult, dacă n-aș fi experimentat asta destul de des, cu multe cărți și serii faine. Dar spre deosebire de multe alte romane, aici nu mi-am dorit să citesc mai mult pentru că finalul avea vreun cliffhanger masiv sau o întrebare arzătoare care nu-și găsise răspunsul. Nu e genul ăla de curiozitate. Sunt întrebări mari și situații tensionate de-a lungul cărții, dar finalul te lasă într-un punct destul de bun. Lucrurile se rezolvă. Nu de tot, there’s always something that keeps you coming back, dar primești și satisfacția unui punct de repaus, unei forme de final care te lasă să respiri.
De-a lungul anului, am făcut deseori pauze între romanele lui Sanderson, dar mai devreme sau mai târziu mă întorceam la ele. Am sărit de la o planetă la alta și de la o serie la alta, am recitit romane (Elantris e fain prima dată, dar e și mai fain după ceva Cosmere citit. La fel și Tress, al cărui final e genial prima dată, dar e de 10 ori mai fain după Elantris și Warbreaker). Întotdeauna mai există ceva de aflat, mai există un loc de explorat și o întrebare de lămurit.
The easter eggs
Un easter egg e, pe scurt, o surpriză neașteptată, pentru cunoscători, care nu afectează povestea principală. E oarecum echivalentul cameo-lui lui Stan Lee din primele filme Marvel. La Sanderson, e vorba de fiecare mică mențiune a unui detaliu care pe moment poate părea neimportant, dar în contextul mare al întregului Cosmere, să fie un detaliu care confirmă cât de interconectat e întreg universul. Lucruri precum un cerșetor întâmplător care de fapt e Hoid - omg, omg, Hoid! - sau o expresie ciudată care ar avea mai mult sens pe o altă lume din Cosmere - omg omg un worldhopper - sunt multe lucrușoare care împreună alcătuiesc conexiunile unui univers mai mare.
Inițial a fost Hoid, un personaj care apare în toate cărțile din Cosmere, pe care începusem să-l caut cu mare atenție. La început nu știam că nu-i atât de greu de găsit, așa că prin Warbreaker cel puțin am bănuit pe toată lumea că e Hoid, până când a apărut cu numele scris în clar 😂. Ca să înțelegeți cât de mare a devenit obsesia, mi s-a întâmplat să citesc un roman scris de altcineva și să dau de un personaj care e un bun povestitor și să mă bucur câteva clipe că l-am găsit pe Hoid… până să-mi dau seama că nu sunt în universul ficțional potrivit 😂
Apoi au fost referințe, multe referințe. Micile „citate” de la începutul unor capitole din Calea Regilor au mult mai mult sens după ce afli cine sunt Ati și ceilalți (chestie pe care o cam afli de-a lungul seriei Mistborn). Mici detalii din legende locale au mai mult sens dacă e vorba de o Perpendicularitate (habar n-am dacă asta e traducerea corectă, am citit o parte din cărți în română, pe altele în engleză, unele au traducători diferiți și nu păstrează nimeni consistența la nivelul de detaliu la care există aceste easter eggs).
Au fost și spoilere accidentale - e vorba de serii apărute de zeci de ani. Am aflat numele lui Lord Ruler căutând cum e în engleză termenul de „șuviță a infinitului” folosit ca să se refere la el (voiam să știu dacă are vreo legătură cu Shards și splinters, dar în original e „sliver of infinity”. Doar că pe pagina de wiki cu titlurile lui nobiliare normal că e și numele lui și normal că ăsta e un plot point important în Mistborn). Am aflat cine e Hoid în seria Stormlight Archive și nici măcar nu mai știu cum (cred că am căutat ceva despre el cu mult înainte să știu cât e de important și am dat peste porecla lui). În timp, am devenit mult mai pricepută la a evita informații pe care le poți descoperi singur, citind, însă mi-a luat o vreme, timp în care am aflat lucruri pe care aș fi vrut să nu le știu.
Partea bună e că nu contează. Da, sunt finaluri surprinzătoare, unde e plăcut să nu știi dinainte niște chestii, dar și știind niște detalii, tot vei fi profund impresionat. Da, sunt easter eggs peste easter eggs, dar dacă nu le vezi, nu pierzi absolut nimic din plăcerea cărții. E fain să descoperi lucruri de una singură, dar e fain și să le știi dinainte. Oricum vei fi impresionat, oricum e loc de surprize. Sunt atâtea lucruri captivante la cărțile lui Sanderson încât plot twist-urile nu sunt singura miză, nici pe departe.
Ai world building fabulos: fiecare lume e deosebită, vie, respiră. Și fiecare e diferită într-un fel neașteptat. Sistemele magice sunt demențial de originale și extrem de minuțios construite și totuși să le descoperi pas cu pas e ne-plictisitor. Personajele sunt umane, bine construite și vin la pachet cu destule lecții de viață. Finalurile sunt epice. Și de parcă n-ar fi de-ajuns, ai și easter eggs. E genial, fascinant și e un rabbit hole perfect în care să te pierzi pentru o vreme.
It’s not perfect
În ciuda faptului că omul ăsta scrie suficient de mult cât să-mi vindece sechelele post-Game-of-Thrones și suficient de bine cât să mă captiveze cu fiecare carte, are și el problemele lui. Multe se simt mai ales în Mistborn, care e prima lui serie. Pe multe le depășește de-a lungul carierei, dar ele există și mi se pare corect să le menționez.
Între Vin, unul din primele lui personaje feminine și Tress, unul dintre cele mai recente, e o diferență enormă. În primul rând, Tress nu se întreabă de 3-4 ori pe carte dacă preferă să poarte fustă sau pantaloni, pentru că aparent asta era marea dilemă feminină pe care și-o putea imagina Sanderson pentru Vin în 2006. În al doilea rând, Tress are și ceva femei în jurul ei, spre deosebire de Vin, care e singură într-o mare de bărbați. Mie personal mi se pare că pe spectrul misoginiei, Sanderson trece de-a lungul carierei de la „citibil” la „bărbat care scrie bine personaje feminine”. Nu am simțit că „are ceva cu femeile”, nu le trimite la cratiță sau departe de pericol ca pe niște floricele fragile, nu le tratează diferit (ok, știu că aici the bar is in hell, that’s how low it is, dar serios, am dat de destule cărți care n-o pot sări nici așa). Doar că la început nu-și dă seama că are cam puține femei prin cărți și că dilemele lor „feminine” sunt triviale (Vin are și alte probleme, nu doar rochii versus pantaloni și alea sunt mișto scrise, chiar mi-e simpatică Vin, sincer).
Nici pe probleme sociale nu excelează în reprezentare și subtilitate. Mare parte din plot-ul din primul volum din Mistborn ține de sclavie, mai exact de o revoltă a unor oameni care sunt ținuți în sclavie de aproape 1000 de ani. Eu nu fac parte dintr-o categorie socială care să aibă o bucată similară de istorie, așa că perspectiva mea e mai degrabă bazată pe chestii citite și auzite de la alții, dar sclavii lui Sanderson nu prea au o voce sau agency, deciziile sunt luate în numele lor de o serie de personaje care nu sunt nobile, dar trăiesc ca și cum ar fi, așa că par destul de deconectate de la realitatea skaa. Basically, it’s not great. Dar mie nu mi se pare că greșelile lui vin din insensibilitate sau din prejudecăți, ci din neștiință. Și mi se pare că în romanele lui mai recente face o treabă mult mai bună.
Ar fi putut scrie mai nuanțat și cu mai multă grijă la cum tratează anumite personaje sau subiecte? Sigur. Poate asta să deranjeze sau să îndepărteze potențiali cititori? Clar. Sunt intențiile bune de-ajuns? Depinde de la cititor la cititor. Pentru mine a fost ok, a fost de-ajuns, am putut să mă bucur de povești observând lucrurile astea, dar fără să mă facă să vreau să mă opresc din citit.
Ah, and the romance is clunky. Relațiile de lungă durată, genul acela de vulnerabilitate și acceptare al unor oameni care sunt împreună de mult timp? Astea îi ies perfect. Începuturile de relații? Nope. It’s just awkward. Totuși, relațiile romantice nu sunt punctul principal, secundar sau terțiar al cărților, așa că sunt ok :))
Tot aici o să menționez și traducerile, care în general sunt ok. Majoritatea volumelor sunt suficient de consistente și de aproape de engleză încât să nu fie o provocare prea mare să treci de la cristalsăbii la shardblades. Totuși, o bilă neagră primește volumul 3 din Mistborn, unde parcă nimeni din toată echipa de traducători-editori-corectori-lectori (da, cărțile îi au pe toți în caseta tehnică) nu și-a mai amintit nimic din volumele anterioare. Exemplul cel mai dureros e că Mare, soția lui Kelsier, a devenit Iapa, cu majusculă. Au fost multe face palms acolo. În rest, însă, sunt ok. Dăinuire devine Prezervare la un moment dat, dar îi trece repede (oricum apare cu numele modificat doar ca o mică mențiune o dată într-un volum. La fel și Mare/Iapa, care e Iapa doar de vreo 3 ori, că atât de mult apare numele ei în vol 3).
Încă n-am citit prima jumătate din Oathbringer proaspăt apărută luna trecută în română, dar în rest, mi se pare un autor tradus bine. Pentru persoanele care citesc doar în română, e un autor de care se pot bucura. Și oricât mi-am dat ochii peste cap la Mistborn #3, tot mi se pare că editura Trei a făcut o treabă admirabilă cu seria asta și a tradus și publicat toate cele 7 romane, într-o ediție extrem de consistentă, deși colecția în care au apărut inițial primele volume a dispărut între timp. Chiar mi se pare mare lucru și va rămâne exemplul meu principal de „așa da” când vine vorba de tradus serii fantasy.
Now what?
Chiar dacă mai am un roman de citit & multe lucruri faine pe care să le aștept cu nerăbdare în următorii ani (continuări la Elantris! Mistborn, era 3! White Sand, sub formă de roman!) și lucruri pe care le pot citi între timp, chiar dacă nu sunt canonice (Way of Kings Prime! Aether of the Night!), să citesc finalul de la Mistborn, era 2 s-a simțit ca un final mai mare, finalul unui an (și un pic) în care mi-am petrecut enorm de mult timp într-un univers ficțional atât de bogat.
Inițial, am stat câteva zile necitind nimic și având doar senzația aceea bizară că ar trebui să fiu undeva sau să fac altceva, până când îmi dădeam seama că îmi lipsește aventura, care s-a încheiat deocamdată. The book hangover, cum i se mai spune senzației ăsteia, was intense. O parte din mine s-a bălăcit în tristețe și regret câteva zile, pentru că senzația de etapă încheiată a fost extrem de puternică. Nici nu vreau să mă gândesc că așa o să mă simt și la iarnă, când se termină era 1 din Stormlight Archive, care e seria mea preferată. De asta amân Rhythm of War.
Dar tristețea asta e doar o parte din sentimentul complex despre care povesteam la începutul articolului, pentru că sunt și extrem de fericită că am citit toate cărțile astea. Am descoperit un univers fabulos, un autor care a ajuns rapid în topul meu și, încet-încet, redescopăr și plăcerea de a avea teorii despre lucruri imaginare & amici cititori cu care să le împărtășesc.
Cel mai important pentru mine, însă, a fost faptul că am reușit să pun de-o parte o grămadă de cărți pentru care era o grămadă de hype și m-am aruncat în vizuina mea de iepure. Și n-am pierdut nimic. Am avut deseori senzația că dacă nu citesc cartea X sau ratez volumul Y, sigur o să pierd ceva. Și având în vedere că citeam mai ales noutăți, simțeam că nu voi mai avea șansa să „recuperez”. 2023 a fost anul de recuperare. Am citit Sanderson și am ignorat aproape orice altceva (dacă scot de pe lista cărților citite anul trecut cărțile lui Sanderson și cărțile pentru cluburile de lectură la care particip, rămân cu patru cărți cu totul) și a fost perfect.
Așa că probabil că voi face asta mai des, voi alege câte un autor și o să mă scufund în munca lui. O să citesc cărți mai degrabă vechi, o să „recuperez” ce vreau și cum vreau, cu mult mai puțină atenție la ce e nou, pe val, citit de toată lumea. Deja am depășit book hangover-ul devorând volumul 2 și 3 dintr-o serie pe care tot voiam s-o continui de câțiva ani, deci Sanderson a fost un restart pentru mine și abia aștept să văd cum o să-mi influențeze asta lista de lecturi din 2024.
Eu de unde să încep?
Dacă ai descoperit articolul ăsta întâmplător pe net, căutând încă o părere despre ordinea în care să citești Sanderson, eu zic să începi cu Tress of the Emerald Sea (inițial credeam că recomandarea asta a mea e mai degrabă an unpopular opinion, dar luna trecută daddy Sanderson mi-a dat dreptate). Începe aici și descoperă cum e Sanderson când experimentează, vezi cum îți place, aruncă-te direct în miezul aventurii & figure out your own way from there.
Totuși, Tress e o carte destul de diferită de celelalte, așa că dacă vrei să descoperi stilul lui Sanderson ca să-ți dai seama cum scrie în general, începe cu Warbreaker. E un stand-alone cu sistemul magic cel mai bine pus la punct, zic eu, cu tabele cu praguri definite la virgulă (puse la final, nu sunt tabele în carte, it’s not that complex), e o aventură faină și e de sine stătătoare (deocamdată).
Dacă nu citești în engleză sau dacă vrei să începi cu începutul, începe cu Elantris, continuă cu Mistborn, citește-le în ordine, bucură-te de poveste pas cu pas.
Sau începe de unde vrei tu. Sincer, cred că e unul din autorii la care contează mai puțin ordinea efectivă. Dacă e vorba de o serie, da, citește volumele în ordine, dar dacă e vorba de universul lui, poți începe de unde vrei și să construiești puzzle-ul pe parcurs. E la fel de fascinant. (pro tip: dacă descoperi că îți place și ajungi suficient de departe pe panta descoperirii indiciilor despre cum se interconectează cărțile, oricum o să vrei să le recitești. Trust me, mi-am petrecut trei zile citind rezumatul pe capitole pentru primele 3 volume din Stormlight Archive ca să văd ce mi-a scăpat la prima lectură)
Și dacă ești deja fan Sanderson & you wanna chat about it, hai pe Discord-ul Book Haven. Pe lângă discuții chill despre cărți și nu numai, avem și un bookclub lunar (voice only), unde teoretic vorbim despre câte o carte, dar practic tot la Sanderson ajungem :))
