Grinch e un personaj imaginar creat de Dr. Seuss (un autor de cărți pentru copii). Grinch e urâcios și deranjat de vecinii săi, mai ales în preajma Crăciunului, când ajung să-l irite decorațiunile, colindele și toate pregătirile gălăgioase și vesele. Ei, așa mă simțeam eu în legătură cu cărțile romantice - foarte rar sunt pe gustul meu, de cele mai multe ori trebuie să mă prefac foarte tare că le accept premizele, care mi se par nerealiste. Așa că mă mulțumeam să le evit. Însă mi-am dat seama că încep să mă deranjeze și poveștile de dragoste din cărțile fantasy.
Și uite așa mi-am dat seama că voi deveni the romance Grinch.
Asta nu înseamnă că părerea mea e că romanele de dragoste sunt câh și n-ar trebui citite de nimeni. Nu sunt aici să judec gusturile nimănui și nu mi se pare că a citi cărți care conțin povești de dragoste e greșit sau că astfel de cărți se adresează cititorilor cu gusturi proaste. Fiecare citește ce vrea și e perfect în regulă să fie așa.
Însă lucrul care mă deranjează și care mă determină să scriu articolul acesta e că mi se pare că niște idei toxice care apar prin relațiile din cărți nu sunt subliniate ca fiind în neregulă. Mi se pare ok să citești despre un cuplu care și-a început relația cu unul dintre parteneri răpindu-l pe celălalt. Dar nu e ok ca gestul acesta să fie etichetat ca „romantic”. Și mi-ar plăcea să existe povești care subliniază cât de greșit e asta, cât de nedemnă de încredere e persoana care a răpit altă ființă vie, cât de mult timp și resurse sunt necesare pentru ca victima să poată procesa tot ce i s-a întâmplat și cât de fundamental inegală e o relație care a pornit cu un asemenea dezechilibru.
Până atunci, însă, măcar să vorbim noi cititorii despre asta. (Hey, uite, fix asta facem acum, yay!)
Nu mi-am propus să fiu poliția cărților sau să fac oamenii să se simtă prost pentru gusturile lor. Și mie îmi plac romane extrem de problematice (Twilight). Ceea ce vreau să fac sub pălăria de romance grinch e să subliniez problemele astea, ca să putem apoi discuta despre poveștile de dragoste cu bune și cu rele.
Așa că am să insist pe motivele pentru care Edward, Rhys și alții sunt simpatici doar într-o carte.
O relație dezechilibrată
Mi se pare că lucrul care mă deranjează cel mai tare la relațiile din literatură în general și din cărțile fantasy în particular e că sunt extrem de dezechilibrate. Teoretic, într-o relație sănătoasă, ambii parteneri ar trebui să fie pe picior de egalitate. Două persoane nu vor avea niciodată exact același set de cunoștințe, abilități, amintiri și reacții, dar partenerii dintr-un cuplu ar trebui să se poată considera egali. Da, unul dintre ei va fi mai priceput la matematică și altul la schimbat siguranțele, dar fundamental, ar trebui să se poată privi unul pe celălalt și să știe că fiecare dintre ei este o ființă independentă, responsabilă de ea însăși, imperfectă, dar capabilă de propriile decizii.
Momentul când nu se întâmplă asta, din varii motive, e momentul când nu mai e vorba de romantism și când pe mine încep să mă deranjeze anumite idei. Chiar dacă vorbim de fantasy, de situații când cei doi parteneri nu sunt nici măcar aceeași specie, nu înseamnă că o relație dezechilibrată e sănătoasă. Indiferent dacă persoană care îngrădește libertatea partenerului e om, zână sau vrăjitor, faptul că se plasează pe o poziție de superioritate destramă echilibrul relației. Și, din acel moment, dinamica se schimbă într-una în care persoana dominată este, în cel mai bun caz, naivă și convinsă că trăiește o iubire ca în povești și, în cel mai rău caz, profund traumatizată.
Și, din păcate, sunt multe relații profund dezechilibrate care tot apar prin cărți:
Diferența mare de vârstă
Chestia asta e aproape standard, mai ales în fantasy. Și deseori, nu pare un element atât de problematic pentru că ambele personaje se poartă ca niște adolescenți. Nu o dată am citit despre vrăjitori/vampiri/*insert immortal creature* în vârstă de sute de ani care se poartă ca și cum ar avea 14 ani și abia a învățat că și alte persoane au sentimente.
Însă atunci când ai o ființă cu sute de ani de experiență de viață - presupunând că e un personaj scris ca o persoană de o înțelepciune pe măsura vârstei - pusă alături de o persoană tânără care abia descoperă cu ce se mănâncă lumea (atât cea normală, cât și cea supranaturală), ai un dezechilibru de putere care e greu de echilibrat (am văzut un exemplu ok, în care creatura supranaturală nu știa la rândul ei nimic despre lumea oamenilor. Nu era un echilibru prea reușit, dar era mai bine ca nimic)
Aici am să-l dau exemplu pe Darkling/Întunecatul din seria Grisha a lui Leigh Bardugo: în prima jumătate a primului roman, a fost ușor să o convingă pe protagonistă că e unul din băieții buni. I-a spus lucrurile potrivite pentru a o atrage de partea lui și lipsa ei de experiență și de cunoștințe au determinat-o să-l creadă fără ezitare. Adaugă un pic de carismă la personajul vârstnic și ai exemplul perfect de relație dezechilibrată.
Și atunci nu prea mai e vorba de iubire adevărată.
Temnicier - prizonier
Esența în această situație e simplă: nu răpiți oameni. Nu-i ok.
Am menționat scenariul acesta în introducerea articolului, dar voiam să detaliez puțin de ce mi se pare atât de problematic: e o dinamică în care una dintre persoane deține controlul complet asupra libertății, dar și a corpului celeilalte. În acest caz, nu poate fi vorba despre egalitate sau consimțământ, ci despre o victimă aflată literalmente la mâna temnicerului. Nu e o relație de dragoste și nu e nici începutul plin de potențial al uneia.
Și cel mai deranjant e când temnicerul spune chestii precum „aș putea să-ți fac rău, dar aleg să n-o fac”. Maaaaan, asta nu înseamnă că ești o persoană drăguță și mărinimoasă. Dacă alegi să nu chinui o persoană care se află 100% în puterea ta, nu ești un om bun. Ești o persoană care a răpit o alta și care a luat în considerare posibilitatea să-i facă și mai mult rău, dar a decis să nu decadă atât de tare. Grija arătată de răpitor nu e o dovadă de iubire.
Nu-mi vine în minte vreun exemplu concret de roman, însă pot să plec de la povestea din filmul Passangers, care e pur și simplu greșit de la un capăt la celălalt (și totuși, mi s-a părut un film fain, pentru că atunci când o poveste are elemente problematice, nu cred că trebuie eliminată din existență. Putem să vedem filmul și să vorbim despre el).
Eseul video de mai jos poate explica mult mai bine și mai elocvent decât mine care sunt problemele filmului și ale ideii de răpire din poveștile de dragoste în general: (content warning pentru violență domestică)
„E pentru binele tău”
Aici nu mă refer la un tip de dinamică în relație, în general, ci la momentul când unul dintre parteneri face ceva pe la spatele celuilalt, ori împotriva dorinței clar exprimate a celuilalt partener. Totul, desigur, cu scuza că „e pentru binele lui/ei”. Da, e normal ca uneori, unul dintre parteneri să știe mai multe decât celălalt într-un anumit domeniu. Dar când asta înseamnă că respectivul partener ia mereu toate deciziile, când doar unul dintre cei doi conduce și celălalt urmează orbește, nu mai poate fi vorba de iubire.
Revin la ideea de echilibru din cuplu: în momentul în care două ființe se consideră egale, niciuna nu se consideră responsabilă pentru existența celeilalte. Nu e treaba unui partener să-l facă pe celălalt fericit sau împăcat sau să-i rezolve problemele. Da, e normal să vrei ca persoana pe care o iubești să fie fericită, dar nu e datoria ta să îl/o faci să simtă fericire constant. Și da, dacă o persoană îi cere partenerului ajutorul, atunci e normal ca acesta să facă ceea ce i s-a cerut - dacă și el/ea vrea asta și dacă se potrivește valorilor și credințelor sale.
Dar e profund greșit ca unul dintre parteneri să presupună că știe mai bine, să-și asume responsabilitatea pentru binele partenerului său, să creadă că știe mai bine decât o altă persoană ce e bine sau rău pentru acea persoană. Asta anulează ideea de egalitate a relației. Cel/cea care face asta se plasează pe o poziție de superioritate și îi răpește celuilalt autonomia, luând decizii în numele lui.
That’s not ok. Nu e ok să torturezi pe cineva până când acceptă o înțelegere cu tine, Rhys. Dacă persoana din fața ta nu e de acord cu tine, chiar dacă asta înseamnă că se pune în pericol, nu e treaba ta s-o salvezi. Treaba ta e să-i oferi toate informațiile și să-i permiți să-și ia propria decizie. Altfel, dacă o faci tu (mai ales pe ascuns), că știi tu mai bine, pur și simplu abuzezi de încrederea partenerului tău și nu e deloc ok să faci asta.
Suflete pereche
Personal, atunci când vine vorba de oameni, nu cred că există așa ceva. Da, pentru că e vorba de romane fantasy, în alte lumi pot crede că există alte reguli și că două ființe sunt destinate una celeilalte și doar celeilalte. Și nu mă deranjează asta.
Însă atunci când la mijloc e un om, din nou uneori mi se pare că e vorba de un dezechilibru: dacă o ființă vine la un om și-i spune că e singurul partener posibil, singura șansă la fericire, singurul destin valabil? E atât de multă presiune acolo și e opusul ideii de mai devreme: pe umerii omului e pusă responsabilitatea pentru fericirea sau chiar viața unei alte ființe. E incorect și chiar o formă de manipulare.
Prin urmare, tot un dezechilibru se formează și aici: balanța pare să încline către om, întreaga responsabilitate, dar și întreaga putere aflându-se în mâinile lui. Însă e o formă de ultimatum: mă iubești sau mă condamni la o viață mizerabilă sau chiar la moarte. E fix ceea ce face Edward în seria Twilight, oferind o falsă alegere între o viață alături de el sau sinuciderea lui. Acestea nu sunt singurele alternative, dar sunt prezentate ca și cum ar fi, și aici intervine partea toxică: nu e alegerea Bellei dacă Edward trăiește sau moare. Ea răspunde doar de ea însăși, responsabil pentru deciziile lui Edward e el.
Am divagat puțin de la ideea de suflete pereche, dar doar pentru că nu mi se pare greșită sau toxică tot timpul, ci doar atunci când creează această presiune, mutând responsabilitatea pentru existența cuiva pe umerii presupusului partener. Asta mi se pare fundamental greșit.
Dragoste la prima vedere
Am vrut să închei cu ceva mai simpatic decât problemele ridicate anterior. Ideea asta nu mi se par toxică pur și simplu, doar că uneori e nițel nerealistă. Nu cât să indice o relație nesănătoasă, dar cât să nu fie chiar așa ușor de trecut cu vederea. Și aici intervine puțin mai mult din grinch-ul meu interior: nu e o vorba de ceva obiectiv greșit, ci doar despre o idee care îmi displace.
Pe scurt, nu cred că există cu adevărat. Cred că se poate întâmpla ca „la prima vedere” să ți se pară cineva interesant. Să-ți atragă atenția și să vrei să interacționați mai mult. Să începeți să vă vedeți mai des, să vorbiți și să se înfiripe ceva ce, ulterior, va putea fi povestit ca dragoste la prima vedere. Dar să vezi pe cineva și să știi că e perfect pentru tine? Mnu.
Dacă e o persoană care crede că lucrurile care îți plac ție sunt nașpa? Dacă e o persoană al cărei simț al umorului îți declanșează toate insecuritățile? Dacă e cineva care are o părere atât de diametral opusă cu privire la ceva foarte important pentru tine încât o dată ce deschide gura, o să vrei să pleci cât mai departe? Dacă ideea acelei persoane de viitor fericit ți se pare cea mai mare greșeală? Sunt lucruri care nu se observă la prima vedere. Sunt lucruri care necesită timp și conversații. Desigur, dacă după ce v-ați cunoscut suficient de bine încât să descoperiți că sunteți compatibili, povestea voastră va avea ca prim punct acea „primă vedere”, mi se pare foarte plauzibil și drăguț.
Dar toate cărțile în care o persoană e clar topită veșnic, visând la copii și bătrânețe după ce a văzut trecător un posibil partener? Ummmm… nu.
Cam asta au fost ideile mele pe larg. Dacă vi se pare că n-am detaliat destul, haide să discutăm mai pe îndelete în comentarii. Dacă aveți și voi lucruri care vă irită când vine vorba de povești de dragoste, hai să mărim lista. Și dacă v-a plăcut articolul, abonați-vă la newsletter ca să aflați imediat ce apar altele noi. (Se vede că am început să postez și pe youtube, m-am molipsit de acolo cu încheieri din astea… proactive 😄)
