Jurnal: Curățenia de vară

Aceia dintre voi care mă urmăresc pe Instagram știu că m-am apucat de recitit toate articolele de pe acest blog, pentru a înlocui link-urile expirate, imaginile defecte și cuvântul „supriză” cu varianta sa corectă. Am terminat recent această „curățenie” și am decis să împărtășesc cu voi concluziile mele despre experiența de a-ți reciti blogul.

curățenie pe blog

De ce am făcut asta?

De-a lungul timpului, am monitorizat cele mai citite articole de pe blog și am avut grijă ca recenziile accesate destul de des să fie actualizate (link-uri corecte, imagini ok). Așadar, ideea de a face asta cu toate articolele, inclusiv cele care n-au mai fost citite de nimeni de ani de zile, poate fi considerată o pierdere de vreme.

Din punct de vedere al utilității, chiar este. Sincer, nu cred că am avut prea multe de câștigat. Da, un articol actualizat care merge ok ar putea fi puțin mai bine indexat pe google. E posibil ca una-două recenzii mai vechi să-mi aducă mai multe vizualizări. Dar o leapșă veche de 3-4 ani? Slabe șanse. Așa că n-am făcut-o pentru vreun motiv util sau măsurabil. Am făcut-o pentru mine, strict ca să știu eu că tot blogul arată bine.

Acum doi ani, când am mutat tot conținutul blogului pe propriul domeniu, știam că multe articole vor suferi din această cauză. Pe cele mai recente am avut grijă să le aranjez atunci. La fel, pe cele care îmi aduceau vizualizări înainte de tranziție. Restul erau decente și mi-era de-ajuns. Dar mereu mi-am dorit să fac această curățenie.

Pentru mine, blogul a fost deseori un refugiu. Atunci când m-am simțit singură, înconjurată de oameni care nu-mi înțeleg pasiunea și nici nu-și doresc s-o facă, pe blog vorbeam cu alți oameni care iubeau cărțile la fel de mult ca mine. Atunci când BAC-ul sau facultatea îmi mâncau toți nervii, aici era oaza mea de relaxare. Mereu mi-am iubit blogul și chestia asta a fost cea care m-a împins de la spate ca să scriu chiar și în perioadele nasoale.

Dar au existat și momente când n-am putut scrie. Momente când stresul, oboseala sau teama că n-am nimic de spus erau prea mari. Însă chiar și atunci, pentru că aveam nevoie de relaxarea pe care mi-o oferea blogul, încercam să mă ocup de el. Atunci modificam mici detalii de aspect care mă deranjau, atunci mă jucam cu culorile, fonturile și alte mici lucrușoare (în primii mei doi ani de blogging, înainte de Jurnalul unei cititoare, vechiul blog primea câte un update de temă în fiecare anotimp 😊).

Așa mi s-a întâmplat și acum vreo două luni, când eram într-o perioadă în care simțeam nevoia să mă relaxez făcând totuși ceva, dar nu-mi venea nicio idee de articol. Așa că am deschis arhiva, am intrat pe primul articol și m-am apucat de recitit, corectat, înlocuit și așa mai departe. Da, știam că e ceva complet inutil. Dar mie îmi făcea bine, așa că am decis să continui, pentru mine. Și a fost o experiență interesantă, să fac ceva ce ar putea părea inutil, dar care îmi făcea mie plăcere.

Notă: întregul proces nu a durat chiar două luni. Da, cam acum 7-8 săptămâni m-am apucat, dar fiind o chestie pe care o făceam pentru mine, nu era planificată sau contorizată. Nu știu exact cât a durat, nu știu prin câte articole am trecut (am șters destule mai ales din perioada 2011-2013, o să vorbesc despre asta mai jos). Au fost zile în care timp de 12 ore n-am făcut nimic altceva, au fost zile când am lăsat-o baltă și mi-am văzut de citit. Dar motivația originală, de a face ceva care nu e neapărat util, dar care îmi face mie bine, ea a rămas până la ultimul articol.

Cum e să-ți recitești articolele?

De-a lungul acestui mic experiment, am trecut prin toate stările. M-am amuzat de primele mele recenzii, care erau mai mult un rezumat și mai puțin o părere personală. M-am întristat amintindu-mi niște perioade mai nasoale, în care lucrurile nu erau nici pe departe roz, dar eu mă încăpățânam să mă conving că sunt ok și apoi mă miram că nu sunt fericită. Mi-am amintit de dualitatea facultății, care pe de-o parte îmi oferea informații foarte utile și pe alta îmi adâncea convingerea că nu sunt suficient de bună pentru nimic. M-am distrat descoperind că obișnuiam să taxez mult mai dur lucrurile care nu-mi plăceau la romanele pentru tineri (triunghiurile amoroase mă scoteau rău de tot din sărite).

Așadar, e o experiență destul de complexă, dar poate fi rezumată într-un singur cuvânt: redescoperire. Știam multe lucruri despre mine, dar am descoperit cât de mult simțeam anumite lucruri, când de tare mă impresionau sau afectau de fapt. Practic, e diferența dintre a-ți aminti un loc în care ai fost acum câțiva ani și a revedea o poză făcută atunci. Totul era mai viu decât în amintirile mele, așa că m-a ajutat să rememorez mai clar anumite lucruri.

Și mi-am amintit de o grămadă de cărți geniale despre care înainte de această recitire știam doar că mi-au plăcut și cam atât. Am redescoperit articole faine pe care uitasem că le-am scris. Mi-am reamintit cât de mult îmi plăcea să particip la evenimente și să cunosc oameni, deși mă credeam ultima introvertită (spoiler: nu sunt chiar ultima. Îmi face plăcere compania anumitor oameni și îmi place să stau de vorbă cu ei, chiar dacă încă sunt momente când interacțiunea cu alții e ceva ce mă sperie). Cumva, mi-am regăsit rădăcinile, motivațiile și lucrurile care mă individualizează.

Bine, n-a fost totul lapte și miere. După cum spuneam la început, au fost și lucruri care m-au întristat, dar cumva sunt ale mele toate, și cele bune și cele rele. Așa că per total, mă bucur că am făcut asta.

Ai șters ceva?

În contextul în care tocmai am spus că și lucrurile rele și cele bune sunt ale mele, normal ar fi să spun că n-am șters nimic, că-mi asum tot ce-am scris vreodată. Dar nu e chiar așa. Înainte ca acest blog să se numească Jurnalul unei cititoare, în perioada 2011-2013 a fost un alt blog, administrat de o echipă din care am făcut și eu parte. Dar echipa s-a destrămat și mie mi-au rămas toate. Și am decis să le păstrez. Sincer, articolele care nu-mi aparțineau nu le-am păstrat de drag, ci pentru că un blog vechi de doi ani cu sute de articole urma să fie mai bine indexat pe google decât unul nou. În plus, pe vremea aia nu știam suficientă social media cât să fie o sursă serioasă de trafic. Și consideram că muncisem prea mult ca s-o iau chiar de la zero.

De-a lungul anilor, însă, mi-am dat seama că nu am nevoie de acele articole. Lucrând într-o echipă care nu funcționa, am ajuns rapid în extrema cealaltă, cea de individualitate maximă. Chiar și azi, nu vreau să mă ajute nimeni umblând la absolut nimic legat de blog. Hosting, teme, domeniu? Eu mă ocup de fiecare în parte. Da, am publicat articolele altora în campania Autor pentru o zi. Dar nimeni nu a avut nicio secundă acces la „partea din spate” a blogului după 2013.

Și cumva, pentru că blogul meu era atât de profund personal și pentru că mereu temele pe care le-am folosit nu distingeau foarte evident un autor de altul, mi se părea că articole scrise de alții îmi erau atribuite pe nedrept mie, în defavoarea mea. Inițial era doar o impresie, dar a fost și un moment prin 2015 când am picat la mijlocul unui scandal în comunitatea de SF&F, și cineva a crezut că niște recenzii vechi îmi aparțineau, deși nu eu le semnasem. Așadar, cu excepția unor articole care să păstreze o oarecare coerență a poveștii blogului, articolele care nu erau scrise de mine au dispărut cu timpul.

Acum, însă, rămăseseră multe chestii impersonale semnate de mine: comunicate de presă vechi, anunțuri despre viitoare apariții, reclame la concursurile altor bloggeri din comunitate… O grămadă de lucruri care acum se pun într-un story pe insta erau la mine pe blog. Pe acelea le-am șters fără jenă. Da, o parte importantă din povestea mea e că la începuturi, publicam multe materiale impersonale doar de dragul obținerii unor parteneriate. Dar nu cred că e necesar să păstrez pe blog comunicate de presă vechi de 6 ani ca să ilustrez această parte a trecutul meu.

Recenziile și articolele vechi despre filme, muzică, viață au rămas toate. Restul au ajuns la coș. Excepția notabilă sunt articolele legate de evenimente. Pe cele scrise ulterior, în care povesteam cum a fost era normal să le păstrez. Dar le-am păstrat și pe cele în care anunțam evenimente viitoare. Cumva, la acelea n-am vrut să renunț. Probabil pentru că mi se pare că felul în care încercam din toate puterile să conving oamenii să iasă din case și să vină la evenimentele literare spune ceva despre mine, ceva la care nu sunt pregătită să renunț.

Ah, și am șters și comentariile de la multe concursuri vechi, pentru că ceream oamenilor să-mi dea și adresele lor de e-mail pentru validarea câștigătorilor (ceea ce cer și azi, dar am trecut la formulare private). Am pierdut o grămadă de comentarii faine și creative, dar mno, GDPR…

Cum e să cauți resurse vechi de ani de zile?

O parte importantă din experiența asta a fost căutarea: coperte care au fost schimbate, edituri care și-au refăcut sau șters blogurile către care link-asem eu chestii și multe bloguri de carte dispărute.

Per total, partea asta a fost tristă. Cu excepția sentimentului de victorie pe care mi l-a dat faptul că am găsit absolut tot ce căutam acolo unde resursele încă existau, restul a fost trist. (Bine, legat strict de resurse, nu e chiar atât de greu să le găsești. Da, uneori e dificil, dar google is your friend și te ajută mai devreme sau mai târziu. Iar acolo unde am folosit pe vremuri poze din arhiva personală hostate pe tot felul de site-uri, încă le-am găsit ușor chiar pe acele site-uri, deși hostarea lor nu mai funcționa de mult).

În primul rând, căutând coperte și link-uri, am descoperit destule cărți vechi care erau încă în stoc, deși au ieșit de mult din atenția oricui. Nu mă refer la volumele care au fost mereu reeditate pentru că erau cerute de public, mă refer la prime ediții de cărți care încă zac prin depozite pentru că nu le vrea nimeni.

Dar cel mai trist e că atâtea bloguri de carte au dispărut fără urmă. Unele au fost abandonate, altele șterse, dar sunt atâția oameni care au renunțat la asta. Pe majoritatea nici nu i-am cunoscut vreodată decât ca pe un nickname și un link. Pe alții i-am întâlnit în viața reală, cu unii încă păstrez legătura. Știu că scrisul despre cărți e doar un hobby, nu trăiește nimeni din asta, cel puțin nu în zona de blogging. Știu că uneori se simte ca și cum ai vorbi la pereți. Știu că uneori, viața te duce pe cărări pe care acest hobby nu-și mai are locul. Dar tot sunt oameni care au dispărut, deși cred că ar fi avut multe de spus, poate mai multe ca mine.

Și cel mai tare regret blogurile care erau deja vechi când m-am apucat eu, dar care s-au închis între timp. Mi-e dor de oamenii cu experiență de la care simțeam pe-atunci că am ce învăța. Nu că acum aș fi rămas fără repere, încă sunt bloggeri mai vechi ca mine pe care îi urmăresc cu drag și, în plus, am destule exemple de oameni care fac o treabă extraordinară, deși s-au apucat de asta după mine. Comunitatea cărților e minunată și plină de oameni care mă inspiră. Doar că mi-ar fi plăcut să mai rămână printre ei și o parte dintre oamenii cu care schimbam impresii la începuturile mele.

Concluzie - before and after

În 2011, când am început să scriu pe blog, habar n-aveam de ce fac asta sau care e vocea mea. Dincolo de comunicatele de presă postate cu copy-paste, scriam cu teama că nimeni nu va aprecia articolele mele, pentru că nu vorbeam despre ceea ce credeam eu că sunt cele mai populare cărți. Și chiar și când scriam despre acele romane, deseori părerea mea nu era cea mai bună, așa că din nou, mă temeam de articolele mele. Din fericire, am decis încă de la început că voi fi mereu sinceră (dar niciodată brutală) și asta m-a ajutat în toți acești ani. Și de-a lungul timpului, oamenii potriviți s-au adunat în jurul meu, oameni pentru care nu mai e frică să scriu.

De asemenea, la început, scriam întâmplător, când aveam chef sau simțeam nevoia, fără să țin cont de vreo structură a articolelor. Nu conta cât dura să scriu, dar de obicei era ceva ce făceam rapid, seara după școală. Dacă îmi lua o oră, însemna că era un articol lung. De editat nici nu se punea problema. Doar după ce publicam, mai citea mama articolele și-mi spunea că am scris „ascoiez”.

Dar lucrurile astea au venit cu timpul. Mi-am găsit vocea. Am descoperit structura, editarea, planificarea. Acum, sub o oră jumătate nu iese nimic: cam 45 de minute scriu, 45 de minute reformulez, corectez, rearanjez. Și asta când nu e un articol-mamut, cum e acesta. Și fără spellchecker pornit și setat pe limba română nici nu mă apuc de scris (am instalat dicționarul românesc în toate laptopurile și desktopurile pe care le-am folosit în ultimii doi ani 😂).

what if you fly.png

Lucrurile s-au schimbat mult când vine vorba de bloggerul de carte din mine și cred că recitindu-mi articolele, printre altele, am învățat ceva foarte puternic: toată lumea poate scrie despre cărți, dacă vrea asta.

Da, la început va fi nașpa. Cuvintele vor veni greoi, articolele vor fi pline de greșeli de tastare și vei descoperi câte cuvinte nu știi să scrii corect. Și s-ar putea să dai și de hateri, care să-ți spună că nu ai dreptul să scrii despre cărți dacă nu știi să scrii. Dar lucrurile se învață mai ales prin exercițiu. Și dacă perseverezi, dacă înveți mereu încercând să te perfecționezi, ani mai târziu vei fi „ăla sau aia care știe să scrie” în orice echipă la scoală sau la muncă. Dar în comunitatea ta, vei deveni o sursă de inspirație.

Chiar dacă ți-e frică, chiar dacă nu ești sigur pe tine, dacă îți dorești ceva cu adevărat, încearcă. Poate vei descoperi că nu e pentru tine. Sau poate opt ani mai târziu vei privi în urmă și vei descoperi că e exact lucrul care te-a salvat de atâtea ori.

Dacă ai avut răbdare să citești până aici, îți mulțumesc. Blogul acesta, experiența de a-l reciti, articolul ăsta mamut, nimic n-ar fi existat fără oameni ca tine care să-l citească. Mereu vă voi fi recunoscătoare și mereu voi spera că ceea ce am de spus te ajută măcar puțin. Și dacă acest articol ți se pare util, sper să-l dai mai departe comunității tale. Și dacă vrei să vorbim mai pe larg despre vreuna din ideile de-aici, te invit cu drag în secțiunea de comentarii de mai jos :)