Jurnal: Cum am ajuns eu blogger de carte

diary.JPG

De duminică și până acum, am tot încercat să scriu un articol despre cum a fost la Bookfest și cât de bine m-am simțit printre cărți și oameni pasionați de ele. Și nu-mi iese. Deloc! Așa că după câteva încercări eșuate, am decis să încerc să scriu liber despre motivele pentru care nu-mi iese.

Rezultatul este această poveste foarte lungă (serios, luați-vă provizii de apă și mâncare!) și foarte personală despre motivele pentru care m-am apucat de scris pe net despre cărți. E un fel explorare a sinelui care m-a ajutat să mă înțeleg mai bine. Și, cine știe, poate cineva se va regăsi în ce-am scris și se va simți mai puțin singur. Pentru că, de fapt, de asta scriu: ca să ne adunăm aici astfel, și să ne simțim mai puțin singuri.

Sper să aveți răbdare să citiți până la capăt, sper să vi se pară vag interesant (sau măcar neplictisitor) și sper ca la final să discutăm despre ce vă face pe voi să citiți și să iubiți cărțile.


Baterii goale

sau Cum e să fii epuizat 24/7 după ce ai tras de tine toată viața

În ultimul timp, mi-a fost mai greu să mă țin de scrisul pe blog. Nu alegerea subiectelor e problema, nici respectarea unui program, ci efectiv crearea de conținut. Mi se pare că orice frază aș scrie, nu se ridică la așteptările pe care mi le-am impus de-a lungul timpului. Dar de la final de martie încoace, încerc să nu mai fiu propriul meu călău și să nu-mi mai impun lucruri, să nu mai fac chestii cu forța. Însă tot nu vreau să scriu doar de dragul de a scrie.

Îmi doresc să scriu cu entuziasm, vreau să se vadă cât de mult mi-a plăcut o carte sau un eveniment, vreau să vă transmit din energia pe care am căpătat-o citind sau vorbind cu alți cititori. Problema e că bateriile mele sunt goale. Au fost golite de multă vreme, doar că m-am încăpățânat să nu observ și m-am mințit singură că sunt bine. A funcționat o vreme, dar acum nu mai fac asta. Nu mă mai oblig să fac lucruri pentru care n-am energie și nu mă mai prefac că nu sunt epuizată. Însă atunci când accepți că nu ești așa cum credeai și decizi să te privești sincer în oglindă, descoperi că deși tu ești fix cum erai înainte, simți o pierdere, ca și cum persoana care credeai că ești a dispărut. Chiar dacă n-a fost acolo niciodată, pentru tine era reală.

Oricum, ideea e că sunt epuizată. Asta nu înseamnă că nu-mi mai place să citesc. Sau să scriu. Sau să urmăresc aparițiile editurilor și să particip la evenimentele lor. Cărțile și tot ce are legătură cu ele încă îmi oferă energie și mă umplu de entuziasm. Doar că acel 10% din baterie pe care mi-l oferă și pe care simt că-l am acum nu se compară cu nivelul de 100% pe care îmi imaginam eu că-l am. Pe românește, mi se pare că nu mai am energia pe care o aveam, așa că mi-e greu să transmit energie și entuziasm altora.

Ceea ce n-ar fi o problemă, doar că e credința mea adânc înrădăcinată că fără o doză de entuziasm care răzbate dintr-un articol, nu pot convinge pe nimeni de nimic. Cu atât mai puțin să citească. Iar motivul pentru care scriu aici, motivul adevărat care mă face să deschid pagina web și să povestesc despre cărți este faptul că sper să vă conving să citiți volumele care mi-au plăcut mie. Sau să vă conving să citiți în general, chiar dacă poate o carte nu m-a impresionat pe mine, atâta timp cât cred că există oameni care o pot aprecia.

De ce vreau să vă fac să citiți ce-am citit eu? Pentru că sper că la final, vom începe să vorbim despre acea carte. Sau despre cărți în general. Și n-o să mă mai simt atât de singură.

Singurătatea și cititul

sau Cum traumele din copilărie pot duce la abuzul… de cărți

Să vă spun o poveste: am descoperit la ce e bun cititul cu adevărat atunci când eram în clasa a 6-a, atunci când prietena mea cea mai bună a decis atunci că nu vrea să mai vorbească deloc cu mine. La vremea respectivă, deja îl descoperisem pe Harry Potter, deja citeam de plăcere, dar era doar o activitate ca oricare alta. Însă a devenit repede ceva terapeutic, o evadare, pentru că la 13 ani eram deja sensibilă la astfel de respingeri. Și am tras imediat concluzia că dacă prietena mea cea mai bună nu mă mai vrea alături, atunci clar nimeni altcineva din clasă n-o să mai vrea să aibă treabă cu mine. Așa că m-am hotărât să iau cărți cu mine și să le citesc în pauze, ca să nu fiu complet singură la școală.

Lucrurile s-au mai reglat cu colegii de clasă în următorii doi ani și am terminat generala având ceva amici, dar când am intrat la liceu, cititul era deja pasiunea mea. Chiar spre finalul clasei a noua am descoperit comenzile online și Urzeala Tronurilor, așa că am început să învestesc aproape toți banii de buzunar în cărți. Și deși la liceu aveam prieteni, am rămas cu obiceiul de a aduce cărți la școală. Așa că atunci când vorbeam cu colegii prin pauze, dincolo de comentariile despre profi, materii și teste, se ajungea ocazional la întrebarea „ce-ai mai citit?”. Răspunsul meu nu întârzia niciodată: povesteam despre o carte care mă impresionase recent.

La vremea respectivă citeam exclusiv SF și Fantasy, dar poveștile mele despre rase extraterestre fascinante și călătorii spre lumi fantastice se loveau de o politețe rece. Sau, cel puțin, asta era percepția mea. E posibil ca amintirile mele deformate să insiste să-mi arate doar părțile rele, dar nu-mi amintesc să fi reușit să conving pe cineva să citească ceva. Cu multă dificultate, un coleg s-a apucat de citit Game of Thrones, dar doar pentru că îi plăcea prea mult serialul și nu mai avea răbdare să afle ce se întâmplă mai departe. N-am simțit pic de mândrie atunci, dar chestia asta mi-a alinat puțin singurătatea. Chiar și așa, începea să-mi displacă să vorbesc despre cărți, mi se părea că-mi răcesc gura de pomană.

Dar în 2011 am descoperit scrisul pe blog. Unii dintre voi poate știu deja partea asta din poveste: inițial, timp de aproape doi ani, am fost co-autoare pe un blog de carte. Ceea ce a început ca o mâna de ajutor oferită unei prietene a ajuns repede pasiunea mea. Puteam vorbi liber despre cărți și oamenii chiar voiau să mă asculte (mă rog, să mă citească). Mi-a luat ceva timp să-mi fac curaj și să scriu despre cărțile care îmi plăceau, nu despre cele populare, mi-a luat și mai mult timp să-mi găsesc o voce care să mi se pară relativ convingătoare. Dar internetul părea locul unde urma să găsesc oamenii pe care nici nu îmi dădeam seama că-i caut.

Reader persona

sau Cum eu mă chinui de ani de zile să-mi conving colegii de liceu să citească

Reader persona e un derivat din termenul de marketing (cred) buyer persona, care, din cunoștințele mele aproape inexistente, se referă la profilul cumpărătorului. Ei, reader persona e profilul pe care îi au cititorii unui blog, site, etc. E o combinație dintre ceea ce știi tu despre cititorii tăi din statisticile blogului tău (vârsta, locație geografică, orele la care sunt cel mai activi, ce fel de articole preferă etc) și felul în care ți-ai dori tu să arate cititorul ideal al blogului tău. Practic, creezi un reader persona o dată ce ai stabilit cum ai vrea tu să fie oamenii care te citesc și te folosești de informațiile reale pe care le ai ca să nu creezi un reader persona complet deplasat (exemplu: cititorul tău ideal e un bărbat de 35-45 de ani pasionat de romane polițiste, dar toate statisticile tale te anunță că pe tine te citesc numai femei de 18-24 de ani).

La ce te ajută asta? Ideal ar fi ca atunci când scrii, să-ți imaginezi că vorbești cu persoana al cărui profil l-ai creat, pentru ca tonul și conținutul să fie adecvate. Pe exemplul de mai sus, dacă tu îți imaginezi că vorbești cu o tipă de 20 de ani care încearcă să-și împartă banii de la părinți între cărți și mâncare, sigur o să scrii diferit decât dacă îți imaginezi că discuți cu un domn de 40 de ani care caută să-și cumpere cărți de citit în concediu.

Ce treabă are asta cu mine? Am fost în ultimul an la vreo trei cursuri unde am creat un reader persona pentru blogul meu. Mereu mi-a ieșit studenta de mai sus (de fapt, o tânără cititoare între 15 și 25 de ani). Cu astfel de tineri iubitori de lectură spuneam eu că vorbesc atunci când discutam acest exercițiu la cursuri. Doar că scriind acest articol, ideile s-au legat rapid una de alta și mi-am dat seama că în adâncul sufletului, eu vorbesc cu colegii mei de liceu, cei care nu prea voiau să citească SF&F. Sau cu colegul de la facultate care mi-a spus că SF-ul e pentru copii. Și cititul la fel. Cu fetele care comentau atunci când premiam cel mai activ utilizator pe blogul pe care eram co-autoare, spunând că SF-ul nu e genul lor. Cu toți oamenii care mi-au respins vreodată pasiunea și gusturile. Cu toți cei pe care nu i-am convins niciodată.

De aici nevoia de entuziasm, de energie, de putere de convingere. Ca și cum aș putea să-i fac să mă accepte acum, deși n-am păstrat legătura cu niciunul dintre ei.

Viața așa cum e ea

sau Cum oamenii potriviți s-au strâns în jurul meu și eu n-am observat pentru că mă certam cu fantome din trecut

Cred că subtitlul rezumă tot: de-a lungul timpului, am cunoscut cititori faini. Bloggeri minunați. Instagrammeri dedicați. Booktuberi carismatici. Autori români și oameni care lucrează în industria de carte. Tribul meu. Prietenii mei iubitori de cărți. Nu se mai uită nimeni la mine cu ochi goi și cu o politețe rece atunci când vorbesc despre cărți.

Pe o parte dintre acești oameni i-am revăzut la Bookfest sau la Bookclub-ul organizat de Diana de la @cartideiubit. Am stat de vorbă, ne-am pierdut printre standuri, am făcut poze (mai ales ei cu mine, eu încă nu prea sunt genul care propune să facă poze cu alții). Am vorbit despre cărți. Am vorbit despre noi. Am petrecut patru zile alături de niște oameni superbi, pentru care îmi face plăcere să scriu și eu tot mă blochez cu gândul la toți oamenii nepotriviți care nici măcar nu mai sunt în viața mea.

Dar acum că mi-am făcut ordine în gânduri scriind și am descoperit astfel toată povestea asta pe care am scris-o aici, cred că va fi mai ușor. Acum că înțeleg ce mă bloca, cred că știu cum să navighez în jurul obstacolului și să-l las în urmă, acolo unde îi e locul.

Și aș vrea să vă provoc la un exercițiu similar. Dacă ați citit până aici, aș fi curioasă să citesc și eu în comentarii poveștile voastre despre ce v-a făcut să iubiți cititul.