Blogosfera SF&F: Flamura neagră (Cronicile Kanjerilor #1)

Înainte să citesc Flamura neagră, credeam că îmi plac cărțile de acțiune. Sau îmi imaginam că măcar le pot citi fără probleme. Însă mi-am dat seama că o dată ce pedala metaforică de accelerație e apăsată la maximum, eu rămân frumușel pe marginea drumului, sperând să deslușesc ceva din urmele de roți rămase pe asfalt. Mai pe românește, cartea mi s-a părut reușită pentru genul ei, dar eu n-am putut ține pasul și m-am pierdut pe drum.

Povestea:

De secole, Imperiul Akkaș este condus de Unicul, Împăratul-Zeu pogorât printre oameni. Nimeni nu i se poate împotrivi lui și armatei sale, ale cărei trupe de elită, kanjerii, pot prinde și ucide zei. Astfel se obține esența-de-zeu, cea mai prețioasă substanță din Imperiu, deoarece poate alimenta toate uneltele magice.

Totuși, zeii devin o resursă destul de limitată, așa că Imperiul trebuie să se extindă mereu în căutarea lor. De aceea, armata Unicului este acum în Gova, un tărâm unde trăiesc paonii (oameni-cal) și vaurii (oamenii-vultur), fiecare având propriile zeități. Însă chiar în mijlocul unei bătălii, Împăratul pleacă înapoi de unde a venit, luând și câțiva kanjeri cu el în lumea zeilor. Printre muritori, însă, armata sa are nevoie de un nou lider, iar Naboullen vede în acest lucru o oportunitate unică de a deveni… Unic.

Înapoi la palat, dispariția Împăratului nu e deloc motiv de bucurie. Nobilii trebuie să găsească repede o metodă de a ascunde lipsa Unicului pentru a nu fi linșați de cei asupriți de conducător. Însă intrigile și trădările împart curtea în două facțiuni, fiecare persoană urmărindu-și în primul rând propriul interes.

În plus, acum că Unicul a dispărut, Imperiul Akkaș se poate fărâmița ușor sub presiunea răscoalelor locale pe care niciun muritor nu le poate înăbuși fără ajutorul oferit de Împăratul atotputernic.

Părerea mea:

Romanul începe cu un glosar, ceea ce mi s-a părut o idee foarte, foarte bună. Am găsit deseori dicționare puse la sfârșitul cărții, pe care le-am descoperit abia la finalul lecturii, când nu mai aveam nevoie de ele. Citind acest glosar,  însă, am decis după câteva paragrafe să sar peste informațiile oferite. Eu sunt genul de cititor care reține mult mai ușor oameni și locuri dacă le asociază cu acțiuni decât dacă citesc definițiile lor. Asta a fost prima mea greșeală deoarece, după cum am spus la început, acest volum are o acțiune foarte densă, care sare între trei fire narative pline de personaje.

Totuși, personajele sunt destul de bine individualizate. Fiecare are un scop clar și majoritatea sunt mânate de ambiția de a-și atinge obiectivul, așa că sunt multe firi puternice care se înfruntă pe parcursul romanului. Mie însă mi-a luat mult timp ca să reușesc să asociez numele cu persoana, să rețin cine unde e și ce face. Dar nu mi se pare că e vina autorului că n-am reușit să țin pasul, ci a mea. Nu sunt nici atât de multe personaje, nici atât de complicate numele lor. Însă nu sunt genul de cititor care să se oprească să caute prin glosar. Aș fi putut face asta, ar fi fost foarte simplu, dar eu prefer să mă las purtată de poveste. Dacă pot reține detaliile, bine. Dacă nu, îmi asum asta.

Apropo de poveste, pentru mine acesta e elementul care mă atrage la orice carte. Vreau să mă pot pierde în lumi fantastice, să uit că în realitate stau și citesc (de aceea nici nu fac pauze pentru notițe sau pentru a căuta lămuriri, pentru că prefer să nu întrerup lectura). În Flamura neagră, din fericire, am avut parte de o lume ficțională foarte bogată. Mi-au plăcut enorm legendele ei, dar și modul în care e gândită relația dintre muritori, zei și kanjeri. În plus, mi-am dorit să am și o hartă a ținuturilor, ceea ce nu mi se întâmplă prea des. Dar am vrut să pot să-mi imaginez mai ușor pe unde se află personajele și care sunt distanțele pe care le străbat în aventurile lor.

Atmosfera e, desigur, una încărcată. Mereu se întâmplă ceva, mereu e câte un pericol (sau 20) de care trebuie să ții cont, așa că niciodată nu ai cu adevărat vreun moment de respiro. Și sunt destul de multe detalii sângeroase, mai ales în prima parte a cărții. Per total, sunt vreo 400 de pagini care nu te vor lăsa să te odihnești.

Așadar, dacă vrei să citești un roman fantasy dark și plin de acțiune, cu un univers foarte bine construit și cu o serie de personaje alături de care vei fugi pentru a scăpa cu viață, atunci îți recomand Flamura neagră.

 

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Flamura neagră, le găsești pe blogurile:

În plus, fără legătură cu proiectul Blogosfera SF&F, găsiți recenzii ale cărții pe blogurile Cititor Fantasy și FanSF.

În februarie vom scrie despre Singurătatea singularității de Alexandru Lamba. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.