Recenzie: Bani. Muncă. Timp liber

Puțină istorie despre relația mea cu poezia:

Există multe feluri de profesori de română. Eu am prins două extreme. Profa’ din generală ne-a ajutat să înțelegem un text citit și să fim în stare să scriem despre el fără să trebuiască să tocim comentarii. Profa’ din liceu ne-a dictat comentarii pe care să le tocim. Am studiat poezii și în generală, și în liceu. În ambele situații, la ora de română am învățat să le detest.

De fiecare dată când discutam despre o poezie, ea trebuia interpretată. Trebuia să însemne ceva. Același ceva pentru toată lumea. Asta m-a terminat de fiecare dată: faptul că trebuia să-i găsim înțelesul. Unul singur, mereu: ce a vrut poetul să spună? Nu ce ai simțit tu. Nu ce ai înțeles tu. Nu. Ce a vrut poetul să spună? Timp de patru ani de zile, am căutat alături de profesoara noastră acest înțeles, ghidați pas cu pas până când cineva îl descoperea. Următorii patru ani, ni s-a vârât pe gât, direct.

Apoi, mi-am petrecut patru ani ferindu-mă de poezie. Nu mă mai interesa ce a vrut poetul să spună. Treaba lui.

Oricum n-am crezut vreodată că știe cineva ce-a vrut el (sau ea), de fapt, să spună. Poate nici măcar n-a vrut să spună ceva. Poate a vrut doar să transmită. Să te facă să simți ceva. Poate n-a avut un mesaj, un crez, un manifest pe care trebuia să-l ghicești. Poate a vrut doar să-ți smulgă un zâmbet, o lacrimă, un tresărit interior. Poate a vrut doar să nu rămâi indiferent în fața versurilor lui (sau ei). Dar nu poți scrie asta la BAC, nu-i așa?

Și dacă poetul a vrut într-adevăr să spună ceva? Dacă adevărul e acolo, bine codificat, și eu nu-l pricep? De ce m-ar minți profesorii? Mi-au spus că e un mesaj acolo, mi-au explicat cum funcționează figurile de stil, ar trebui să pot înțelege. Nu? Dar dacă poetul e mai deștept decât mine? Dacă nu pricep ce a vrut el (sau ea) să spună? Dacă o dau în bară, dacă pricep altceva, dacă nu descopăr mesajul adevărat?

Am fugit timp de patru ani de poezie. Însă ea te poate găsi, chiar și atunci când te ferești. O poză pe Instagram. O strofă aruncată pe Facebook. Versurile albe scrise în adolescență, găsite pe un caiet vechi. Lucruri care să te ajute să uiți că trebuie să afli ce a vrut poetul să spună. Lucruri care te fac să simți, ceea ce ți-e de-ajuns.

Azi, pentru mine, poezia e ceva foarte personal. Se spune că doi oameni nu pot citi aceeași carte, pentru că fiecare va înțelege altceva din același text. La poezie, mi se pare de două ori mai adevărat: nu cred că o persoană poate citi de două ori aceleași versuri, pentru că de fiecare dată va înțelege, simți, percepe, trăi altceva.

Așa că am decis să citesc o carte de poezii. Și-am început cu acest volum pentru că mi-a fost recomandat de cineva care știa că n-am mai citit versuri de ani de zile, că mi-e frică de ele, că în adâncul meu sunt o fetiță de 13 ani care se teme că nu va înțelege mesajul ascuns, că secretul poetului îmi va rămâne inaccesibil.

Despre carte:

Bani. Muncă. Timp liber este un volum care vorbește despre viața de zi cu zi a unui artist. Despre provocări și greutăți, despre prejudecăți și percepții. Ies la iveală frustrări și lupte, furie și resemnare. Lucruri prin care trecem cu toții, artiști sau nu, situații în care ne putem regăsi, sentimente pe care le cunoaștem prea bine.

Totodată, nu e un simplu volum de poezie. Îmbină și imagini sau fragmente de e-mailuri, totul ca să transmită anumite senzații sau trăiri. Te face să te gândești cu adevărat la cele trei teme din titlu, să te întrebi în ce măsură își fac ele simțită prezența în viața ta și dacă nu cumva e prea mult, sau prea puțin, sau prea nesănătos.

Părerea mea:

Mi-a plăcut să citesc acest volum. Pur și simplu m-am simțit bine făcând-o. Mi-a lăsat impresia de autenticitate și de onestitate. Mi s-au părut trăiri puse în pagină, m-am regăsit în unele din ele, le-am înțeles pe altele.

Cumva, totul mi-a sugerat lipsa regulilor, suspendarea lor. Versurile albe rimau uneori, lungimea versurilor era constantă uneori, alteori nu, uneori totul se schimba în cadrul aceleiași poezii. Până și delimitarea poeziilor mi s-a părut interesantă. E ușor neclară (sau poate așa am perceput-o eu), ceea ce face ca uneori, să poți citi mai multe bucăți fie ca texte independente, fie ca fragmente ale unui întreg. Și mi-a plăcut asta, mi s-a părut că-mi dă și mai multă libertate de a înțelege ceea ce vreau eu, de a simți așa cum îmi doresc în acel moment.

Elena Vlădăreanu scrie poezii care nu te lasă indiferent. Le simți, îți provoacă stări, senzații, sentimente. Frustrarea, furia, resemnarea, nedreptatea, toate sunt și ale tale. E ușor să te lași prins în cuvinte, e ușor să te gândești că asta ar putea fi viața ta, e o viață perfect plauzibilă într-o societate perfect oribilă. Sau poate așa am perceput-o eu.

Pentru că în sfârșit am avut libertatea de a percepe orice mi-am dorit.

N-am citit destul cât să știu ce anume trebuie să cauți la poezii ca să-ți placă acest volum. Eu vi-l recomand pentru că mi se pare că n-ai cum să nu găsești ceva acolo care să pară scris special pentru tine, n-ai cum să nu descoperi măcar un vers în care să te regăsești, care să te facă să te simți mai puțin singur pentru că iată, nu ești singurul care simte așa.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.