Recenzie: Copiii timpului

Deși este doar jumătatea anului și probabil voi mai citi câteva cărți faine până în decembrie, pot să spun de pe-acum că acesta e cel mai bun roman pe care l-am citit în 2018. Obiectiv vorbind, Copiii timpului este un SF care tratează ideea de contact între specii într-un mod destul de captivant (și, relativ la ce-am citit eu până acum, foarte original). Din punct de vedere subiectiv, însă, e o carte absolut genială, care m-a făcut să iubesc niște ființe pe care le detestam. În plus, se citește repede, are un final absolut fabulos și vreau s-o recomand întregii umanități. Serios, citiți-o!

Povestea:

Doctorul Avrana Kern este o femeie rece și cerebrală, care a reușit să pună pe picioare un proiect științific extraordinar. Mai exact, pe planete deja terraformate, oamenii vor trimite câteva maimuțe și vor elibera un virus capabil să le accelereze evoluția. Astfel, în doar câteva generații, primatele vor deveni niște sclavi utili oamenilor care vor popula aceste lumi.

Dorind să supravegheze ea însăși primul astfel de experiment, Kern devine singura supraviețuitoare a unei acțiuni de sabotaj. Din păcate, și maimuțele ei sunt ucise, însă virusul ajunge pe planetă și reușește să găsească gazde: insectele.

Între timp, pe Pământ, facțiunea care a sabotat experimentul doctorului Kern pornește un război în urma căruia întreaga omenire e aproape distrusă. Mii se ani mai târziu, ultimii supraviețuitori ai unei Terre otrăvite aleg să pornească în spațiu, într-o navă-arcă ce îi va conduce - speră ei - spre vechile lumi terraformate, unde o pot lua de la capăt.

Părerea mea:

Dacă ați citit Furnicile lui Bernard Werber, cartea aceasta reia ideea unei societăți a insectelor (în care și furnicile joacă un rol neașteptat și ingenios și fascinant și o să rămân fără superlative, chiar am iubit cartea asta). Totuși, spre deosebire de Furnici, aici putem vedea întreaga evoluție a speciei, de la o serie de prădători concentrați doar pe a-și asigura hrana și supraviețuirea până la o societate capabilă să înfrunte un inamic venit din stele.

Mai exact, deși toate insectele sunt infectate cu nanovirusul lui Kern, cele mai bune gazde se dovedesc a fi păianjenii. Alegerea autorului are sens, pentru că pânza lor este un material foarte rezistent, ceea ce îi permite să creeze multe minuni inginerești cu ajutorul acesteia. De asemenea, păianjenii sunt destul de faimoși pentru că își mănâncă partenerii sexuali, așa că de la acest obicei a ieșit o controversă socială fascinantă. Pe scurt, deși mi-e îngrozitor de frică de ei, de-acum iubesc păianjenii (de la distanță, totuși) pentru că întregul roman îi pune într-o lumină nouă, fascinantă.

Și povestea oamenilor de pe navă e destul de impresionantă, și acolo avem parte de o evoluție (sau involuție, aproape în opoziție cu păianjenii), dar este una socială. Nava călătorește mii de ani prin spațiu, așa că avem ocazia să descoperim felul în care echipajul se adaptează nevoilor din ce în ce mai mari ale unei nave care se degradează. Ceea ce e, desigur, fascinant. Daaaar oamenii aceia, oricât de interesanți ar fi (și sunt, poveștile lor sunt foarte bine scrise), ei nu sunt păianjeni.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult (pe lângă păianjeni și societatea lor și cât de minunate sunt soluțiile lor la diverse probleme de inginerie și nu numai) este faptul că, deși de-a lungul romanului se scurg secole, în ambele fire narative se păstrează cumva niște personaje care se dezvoltă și pe care le poți îndrăgi. Bineînțeles, preferații mei sunt păianjenii, dar mi-a plăcut cumva și de Kern. E în mod clar un om de știință orbit de propria putere. E mândră, arogantă, rece. Dar cumva am înțeles-o, avea și de ce să fie așa. Am înțeles cum propria ei minte o plasa mult deasupra semenilor ei și drama personală care a rezultat din asta. Singurătatea ei e atât de profundă de-a lungul întregii cărți, încât nebunia ei devine justificabilă. Și deși în debut poate părea că e un personaj negativ, devine la final o mamă iubitoare (și ciudată, extrem de ciudată, dar iubitoare) pe care am simpatizat-o. Mult.

Mă gâdilă degetele să mai tastez un paragraf și despre minunile inginerești pe care le-am tot menționat, dar oricum l-aș scrie, îmi iese exaltat și cumva plictisitor pentru cineva care n-a citit cartea. Așa că o să vă invit direct să citiți Copiii timpului, să descoperiți voi cum creează păianjenii un calculator organic, cum secvențiază ADN-ul și cum ajung să se confrunte cu omenirea într-un mod la care nimeni nu se aștepta.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.

PS: Nu e numai o carte despre păianjeni. Este și o carte care abordează multe teme sociale, atât în lumea insectelor, cât și în nava oamenilor. Nu e doar despre inginerie cu pânză, dar asta m-a entuziasmat pe mine. E o carte despre toleranță, despre a reuși să te integrezi și să integrezi mediul. E și un avertisment. E multe lucruri, prinse în câteva sute de pagini care se citesc într-o zi liberă. Și care nu se uită o viață.