Recenzie: Jocul necromanților (Cronici din Voss #2)

Unul din lucrurile de pe lista mea de obiective pentru anul acesta este faptul că vreau să scriu o serie de recenzii ale unor cărți pe care le-am citit mai de mult, le-am îndrăgit, dar despre care nu am apucat să vă povestesc și vouă. Una dintre aceste cărți este Jocul necromanților, pe care am citit-o anul trecut și care mi se pare exemplul perfect de volum doi ideal într-o serie.

Povestea:

După Cădere, Arhipelagul Voss s-a cufundat în haos. Rămasă fără conducător, fără comerț și fără vreo urmă de organizare, societatea s-a prăbușit într-o mocirlă în care doar o mână de oameni încearcă să mențină o măcar  impresia de ordine. Însă atunci când morții umblă liberi pe străzi, când un nou Turek amenință să distrugă echilibrul fragil al vieții, când Corbii pare că au dispărut, mai are rezistența vreun rost?

Părerea mea:

Când am vorbit despre Anotimpul pumnalelor, primul volum al seriei, am avut o mică obiecție legată de stil, care mi s-a părut puțin prea încărcat, obositor. De data asta, însă, încă de la primele rânduri, stilul bogat ornamentat m-a ajutat să fac tranziția dintre lumea reală și Voss în doar câteva clipe. Astfel, și atmosfera mi s-a părut foarte fain construită, și deși Voss nu e nici pe departe o destinație de vacanță, mi-a plăcut să mă strecor alături de personaje pe străzile întunecate și pustii ale Arhipelagului.  

Și dacă în volumul trecut, Voss-ul era un loc sărac, mâncat de industrie, în care doar bogații trăiau bine, de data asta insulele sunt un loc și mai periculos, consumate de magia întunecată a lui Turek, zeul care vine, și a acoliților săi necromanți. De asemenea, pe lângă cei patru supuși ai lui Turek, apar o serie de personaje noi și în cealaltă tabără, de partea lui Thanos. La fel ca în primul volum, fiecare dintre noii participanți la acțiune e suficient de bine conturat încât chiar dacă trecutul îi e rezumat pe o singură pagină, deja personajul respectiv are suficientă consistență cât să nu-ți fie indiferent.

Apropo de trecut, în acest volum aflăm mult mai multe despre istoria Arhipelagului, a Corbilor, dar și a lumii și a modului cum a fost ea creată. Avem parte de legende vechi și de zeități și mai vechi, de povești din tărâmuri îndepărtate și de incursiuni în alte lumi. Și, din câte am înțeles de la Leontina, care a citit și trilogia de debut a autorului, există și un personaj care leagă cele două universuri.

Însă dincolo de atmosferă, personaje și istorie, aspectul meu preferat la Jocul necromanților a fost povestea. Pe lângă faptul că e mai dură și mai întunecată, păstrând însă aspectul cinematic și dinamic, este o poveste care stă singură în picioare. N-aș recomanda cartea celor care nu au citit primul volum, pentru că sunt destule referințe la acțiunea din Anotimp care, normal, nu sunt detaliate. Totuși, independent de primul volum, acesta nu e doar o continuare care construiește suspansul pentru un volum 3, ci e o poveste în sine, cu cap și coadă, cu intrigă și deznodământ. Există suficiente cârlige pentru încă un volum, însă la finalul romanului nu ai senzația că ai citit doar ceva acțiune de umplutură, doar un build-up, ci o poveste. Una faină. 

De aceea, recomand cartea tuturor celor care vor o evadare într-o lume fantastică extrem de bine închegată, unde binele și răul absolute nu există, unde eroii sunt la fel de sângeroși ca aceia pe care vor să-i învingă și unde ajungi să-ți dorești ca Moartea să învingă. Pentru că măcar cei aflați în tabăra ei au scrupule.