Recenzie: Ghici cine moare primul

Nu aveam niciun fel de așteptări atunci când am început să citesc Ghici cine moare primul, însă e prima carte de anul acesta pe care o citesc într-o singură zi (lucrătoare chiar!). Romanul e dovada că o minte bolnavă nu are niciun fel de limită atunci când vrea să provoace durere. În același timp, cartea te provoacă să dai pagină după pagină pentru a afla care ar putea fi motivul care împinge un om la asemenea fapte șocante.

Povestea:

Sam și Amy sunt un cuplu frumos de studenți care iubesc să se plimbe prin Anglia. Neavând prea mulți bani, însă, cei doi preferă să călătorească făcând autostopul. Totul merge bine până când una dintre șoferițele lor de ocazie îi droghează și îi abandonează pe fundul unei piscine dezafectate, unde le lasă doar un pistol cu un singur glonț și un mesaj simplu: doar unul poate scăpa, biletul de ieșire fiind crima. Și deși ideea că singura cale de evadare e să ucizi persoana iubită, după două săptămâni în care ai încercat până și să mănânci bucăți din propriul braț pentru a supraviețui, pistolul acela începe să pară o opțiune viabilă.

Cine pe cine va ucide? Câte astfel de „duete” vor trebui să facă aceeași alegere? Cine se află în spatele acestui joc mortal? Și are Helen Grace, inspectorul-detectiv însărcinat cu cazul, vreo șansă să afle cine se joacă cu viețile oamenilor?

Părerea mea:

Din cele 5 romane pe care le-am dezbătut în cadrul clubului de lectură Nordic Noir, acesta a fost preferatul meu. E scris într-un ritm destul de alert, are doar personaje cu probleme (chiar și dintre polițiști, Helen are niște nevoi aparte, iar subalternul ei e aproape alcoolic), are un criminal inventiv și fără scrupule... Și deși e genul de roman care nu-ți dă aproape niciun indiciu despre identitatea vinovatei, tot te ține lipit de carte pentru că te provoacă să ghicești motivația celei care răpește oameni și-i forțează să se ucidă între ei.

De asemenea, mi-a plăcut și modul cum e construită psihologia victimelor: sunt persoane foarte diferite, provenind din medii diferite, cu educație diferită, dar toate ajung mai devreme sau mai târziu în același punct... Și toți supraviețuitorii sunt la fel de profund marcați de ceea ce li s-a întâmplat. Tocmai de aceea, a citi poveștile lor e o experiență destul de dură și în același timp, marcantă. E imposibil să te pui cu adevărat în locul lor, dar tot te vei gândi serios la fragilitatea iluziei de civilizație pe care am construit-o noi, ca societate.

Spuneam mai devreme că mi-a plăcut faptul că toate personajele au probleme. De la o vreme, au început să mă intereseze mai mult romanele care au ca protagoniști oameni care încearcă să-și depășească anumite traume în timp ce afișează o fațadă a unei vieți normale. Atât lupta lor, cât și dualitatea personalității mi se par fascinante și parcă mi-e mai ușor să-mi pese de un personaj care are de luptat și cu el însuși, parcă victoriile lui sunt mai reale și mai impresionante decât dacă respectivul personaj are o familie fericită care îl așteaptă acasă.

În plus, mi-a plăcut faptul că prin roman sunt inserate mici fragmente din perspectiva unei femei cu o copilărie îngrozitoare, dar că mai ales în prima jumătate a romanului, nu e așa ușor de ghicit cărui personaj îi aparține acel trecut. Întregul roman e construit astfel încât să te provoace mereu să ghicești ce se va întâmpla mai departe (de asta și titlul e foarte potrivit, mi-a plăcut mult alegerea traducătorului), așa că acesta cred eu că e motivul pentru care am reușit să termin cartea într-o singură zi. Nu de alta, dar după ce presupui ceva, parcă vrei să afli și dacă ai avut sau nu dreptate.

În concluzie, recomand romanul Ghici cine moare primul tuturor celor pasionați de psihologia personajelor, de enigme faine și de exerciții de imaginație. Pentru că cea mai interesantă, dar dură întrebare pe care ți-o vei pune, dacă ai curaj, este ce ai face tu: ai deveni criminal sau victimă?