Blogosfera SF&F: Prea mulți zei pentru un deșert de Doina Roman

Am citit Prea mulți zei pentru un deșert cu senzația acută că-mi lipsește cheia de lectură. Mai exact, sunt multe elemente ale poveștii care, analizate separat, mi se par interesante. Și totuși, întregul mi s-a părut o carte care nu poate fi citită pe nerăsuflate pentru că abundă în detalii pe care nu vrei să riști să le treci cu vederea.

Povestea:

Oamenii au plecat de mult de pe Pământ, purtați de Ioani pe o altă planetă, forțați să o împartă cu alte creaturi: glotanii și certesienii, două specii care par să vrea doar să profite de oameni. În această lume trăiește Maximus, fericit în anonimitatea lui. Însă viața lui se schimbă atunci când îmbracă o cămașă ce îi intră literalmente pe sub piele, doar ca să-i fie jupuită de pe corp mult prea curând.

Însă cămașa va ajunge la Melia, o lerană (corcitură de om cu glotan) pe care cămașa o va folosi drept incubator. Astfel, Melia va naște un fiu care are material genetic de la ea și de la Maximus, copilul fiind cel promis într-o profeție care anunță un nou început pentru omenire.

Părerea mea:

Lumea pe care o creează Doina Roman este foarte diferită și foarte extraterestră, sunt multe lucruri pe care cititorii n-au cum să le priceapă fără ajutor, există multe creaturi și obiecte care funcționează în moduri fantastice. De aceea, cred că tocmai abundența detaliilor este cea care m-a făcut să-mi doresc o cheie de lectură, ca să-mi pot da seama la ce aspecte ar trebui să fiu atentă și care sunt cele pe care le pot trece cu vederea. Fiecare explicație a unui nou element, fie el ființă sau lucru, mi s-a părut o divagație de la povestea principală, ceea ce mie mi-a îngreunat lectura mai ales în prima jumătate a romanului, până când am început să mă obișnuiesc.

Ulterior, cam pe când Konos, copilul Meliei ajunge în deșert, am considerat că începe cu adevărat acțiunea romanului. În acel punct, deja eram familiarizată cu lumea și cu personajele ei, așa că lucrurile au început să „curgă” mai ușor și atunci am putut să întrezăresc meta-textul. Au devenit mai clare paralele între poveste lui Konos și o serie de mituri biblice, cel mai evident fiind cel al Mântuitorului. Totodată, mi s-a părut interesantă perspectiva inițială a băiatului, refuzul lui de a-și accepta destinul și misiunea pentru că nu le-a ales el.

Au mai fost câteva momente care mi-au atras atenția, majoritatea fiind niște paralele mai mult sau mai puțin subtile (și mai mult sau mai puțin proiectate, poate, de mine însămi asupra evenimentelor din carte) cu România și cu unele dintre problemele noastre. Mai exact, romanul începe cu o serie de proteste ale oamenilor, în care tabăra aflată în stradă încearcă să se agațe de această ultimă speranță că gestul lor poate schimba ceva, în timp ce Maximus, care alege să se distanțeze de mișcările din stradă, e deja resemnat cu soarta umanității. Tot Maximus mi-a amintit și de situația educației de la noi, atunci când vorbește despre boala care îi macină pe oameni, forțându-i să-și dorească să învețe cât mai mult, nu neapărat lucruri utile și nu neapărat într-un mediu propice, ci doar să învețe de dragul învățării, acumulând cunoștințe, dar fără a dobândi inteligență:

De pildă, Sindromul repetitiv, care îi împingea să învețe toată viața pe brânci, nici n-a fost luat în seamă. Multă vreme a fost tratat ca o modă. Oamenii lucrau ziua, iar seara se duceau să mai facă o școală. Se așezau în bănci, scriau ore în șir, apoi dădeau examene între ei.
Dacă cineva încerca să-i trateze, să le închidă clasele, deveneau apatici, mâncau tot ce găseau până ajungeau ca niște piftii și le pierea cheful de viață, dacă viață puteai numi ceea ce trăiau ei.
Doina Roman, „Prea mulți zei pentru un deșert”

La fel de interesante (dar fără să descopăr vreun subtext profund românesc) mi s-au părut și Ulcelele - polițistele acelei lumi - și modul cum luau ele ființă. Ba chiar mi-aș fi dorit să știu mai multe despre ele, despre cum gândesc și ce simt. Mi-ar fi plăcut și să aflu mai multe despre Alteea, o ființă ciupercă despre care, în final, am aflat foarte puține, majoritatea informațiilor despre ea fiind cuprinse în glosarul de la finalul cărții.

Apropo de glosar, aș fi preferat ca editura să ia decizia de a folosi note de subsol. Eu una nu mă așteptam la un dicționar de termeni la final, așa că l-am descoperit foarte târziu, complet întâmplător. Știu că locul unde sunt plasate explicațiile suplimentare poate fi considerată o chestie de gust, dar în acest caz mi se păreau niște informații necesare în timpul lecturii, nu la final, când cititorul ar fi putut deja deduce majoritatea explicațiilor din contextele în care termenii au fost folosiți. Cred că dacă aș fi putut citi explicațiile la apariția termenilor fantastici, atunci probabil că universul din carte nu mi s-ar mai fi părut atât de copleșitor de complicat.

În concluzie, nu prea știu cui să recomand Prea mulți zei pentru un deșert. E un roman fantastic, fără îndoială, dar elementele fantastice mi s-au părut doar un pretext pentru a spune o poveste pe care nu știu cum s-o încadrez. Predau, așadar, ștafeta colegilor din Blogosfera SF&F:

 

Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Prea mulți zei pentru un deșert, le găsiți pe blogurile:

Pe 14 martie vom scrie despre Choice de Livia Furia. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.