Recenzie: Orașul scărilor

Am terminat de citit acest roman acum vreo două săptămâni, timp în care m-am tot întrebat cum să-mi structurez recenzia. Am fost cam nesigură în privința abordării din simplul motiv că impresia mea e cumva duală: pe de-o parte, analizând fiecare aspect al poveștii, mi-a plăcut enorm. Pe de altă parte, însă, în timp ce citeam parcă n-am simțit acea plăcere a lecturii, parcă nu m-a „prins”.

Povestea:

Imaginați-vă o lume în care legile fizicii se schimbă complet dacă treci dintr-o regiune în alta sau chiar dintr-o zonă a unui oraș în alta. Pe o asemenea planetă trăiește Shara, o tânără ambasadoare care e fascinată de istoria lumii ei.

Multe secole, poporul ei a fost sclav, asuprit de cei de pe Continent, care aveau printre ei zeități adevărate, responsabile de schimbările legilor naturii. Însă oamenii s-au dovedit mai puternici decât zeii și i-au ucis, răsturnând balanța. Acum Continentul este cel ținut sub un control strict, orice mențiune a zeilor fiind interzisă.

Istoria este, de asemenea, un subiect interzis, așa că atunci când este ucis mentorul Sharei, care era singura persoană autorizată să cerceteze documentele vechi, tânăra va deveni responsabilă de anchetă. Însă investigația ei va scoate la iveală secrete de mult îngropate și va ridica o nouă problemă: oare toate zeitățile au fost ucise?

Părerea mea:

Spuneam la început că părerea mea despre carte a fost cumva duală. Atunci când am terminat-o, am vrut să scriu câteva cuvinte pe Goodreads, motivând de ce nu m-a impresionat. Și m-am trezit că nu găsesc niciun astfel de motiv. Așa că am luat fiecare aspect pe rând:

Personajele sunt superbe. Shara este o femeie puternică și determinată, a cărei fascinație pentru zei e pur și simplu molipsitoare. Însă personajul meu preferat a fost, desigur, Sigrud, nordicul sălbatic și feroce, cu o inimă mare și o slăbiciune paternă pentru Shara. Tipologia personajului său e foarte aproape de sufletul meu, mă impresionează mereu oamenii trecuți prin părțile oribile ale vieții, care au reușit totuși să-și păstreze umanitatea undeva, adânc îngropată sub un munte de cinism.

Poate că zeităţile au creat multe iaduri, dar ele nu se compară cu cele pe care şi le-au făcut oamenii.
„Orașul scărilor” de Robert Jackson Bennett

Universul creat de autor și atmosfera cărții sunt și ele fascinante. Un loc în care orice e posibil, în funcție de toanele vreunui zeu nu are cum să te lase indiferent. Și ca orice lume bine construită, totul funcționează după niște legi foarte clare care sunt dezvăluite pas cu pas cititorului, o dată cu detaliile despre istoria războiului dintre oameni și zeități. De aceea, povestea e captivantă: începe cu ancheta unei crime, dar se ramifică în toate direcțiile, incluzând intrigi politice, lucruri de mult îngropate și mistere care par de nepătruns. 

Așa că, analizând toate aspectele, chiar nu cred că i-a lipsit ceva poveștii. De aceea, am ajuns la concluzia că problema a fost la mine: am citit un roman Fantasy superb, dar am plecat la drum cu așteptarea că voi citi un roman SF. Și deși universul lui Bennett e construit logic, după reguli clare, zeitățile și felul în care schimbă ele lumea nu prea se încadrează în zona științifică. 

Însă asta nu le face mai puțin fascinante. Întregul mod de funcționare al Continentului e pur și simplu fabulos. Există efectiv zone în care istoria formării lumii e diferită. Și în fiecare zonă, acea istorie e cea adevărată. Într-un oraș, lumea e de fapt lacrima unei zeități și acest lucru este perfect adevărat. În alt oraș, aflat la câțiva kilometri, aceeași lume a fost modelată din lut de o altă zeitate. Și acela e adevărul absolut.

Totuși, deși zeitățile par a fi aceste ființe atotputernice, care pot schimba însăși structura universului, ele au fost învinse de oameni. Și asta pentru că existența și comportamentul zeilor are un motiv care m-a uimit, citindu-l, pentru că e surprinzător, dar cumva și logic. Tot romanul, de altfel, e plin de surprize și de răsturnări de situație de necrezut, toate desfășurându-se într-o lume pe care mi-ar plăcea s-o vizitez, deși mi-ar fi și puțin frică. Nu e o lume în care să fie ușor de trăit, pentru că deși zeitățile au adus măreție Continentului, destinul oamenilor era în mâinile lor, așa că viața nu era deloc ușoară.

Așadar, vă recomand Orașul scărilor dacă vreți să citiți un roman Fantasy ca la carte, cu un univers fascinant și personaje pe măsură. Între timp, eu am aflat că romanul e doar primul volum dintr-o serie, așa că abia aștept continuările, mai ales că al treilea volum îl are în prim plan pe Sigrud :)