Blogosfera SF&F: Povestiri SF (antologie)

coperta-Povestiri-SF.jpg

Cumva, volumul acesta de povestiri se leagă de ultimele două articole pe care le-am scris în rubrica Despre cărți, și anume De ce citesc debutanți? și Recenziile „negative”.

Nu că ar fi vorba despre un volum al unor autori de debut (nu știu nimic despre doi din cei șase autori, dar ceilalți aveau minimum un roman deja publicat înaintea apariției acestei antologii). Dar sunt o serie de autori care nu sunt foarte cunoscuți în cercurile SF-ului românesc (sau, în unele cazuri, nu sunt absolut deloc cunoscuți). Și cred că și viceversa e valabilă, de aceea mi-ar plăcea să cred că la un moment dat poate vor fi interesați de diversele comunități cu mai multă experiență, de la care ar putea avea ceva de învățat. De asemenea, sper ca și recenziile noastre să-i ajute, având în vedere că suntem o serie de oameni care citim SF de ceva vreme, inclusiv SF românesc scris de autori contemporani.

N-o s-o mai lungesc cu introducerea și, la fel ca luna trecută, am să iau fiecare poveste în parte, mai ales că de data asta sunt foarte, foarte diferite din toate punctele de vedere. Și tocmai pentru că sunt atât de diferite, am să le dau și note de la 1 la 5, ca să fie mai ușor de cuantificat diferențele. De asemenea, pentru că e vorba de povestiri scurte, s-ar putea să dezvălui lucruri care se petrec mult după începerea acțiunii. Totuși, ca de obicei, n-am să dau detalii despre ce se întâmplă la final, ca să le las celor curioși plăcerea... um... ocazia de a descoperi volumul Povestiri SF.

Decantorul de amintiri de Livia Furia - Este o poveste în ramă, cuprinzând pe de-o parte acțiunile unor persoane care descoperă un decantor de amintiri (o mașinărie care îți permite să experimentezi pe propria piele amintirea unei alte ființe) și pe de altă parte, una dintre respectivele amintiri.

Din punct de vedere al poveștii în sine, prima parte e faină. Apoi urmează amintirea în sine, care nu e problematică, doar puțin prea ambiguă pentru gusturile mele ceea ce se putea rezolva simplu: Akage (cel care trăiește amintirea) putea fie să știe niște lucruri instinctiv, ca într-un vis, fie să audă și ce gândea Cavalerul (cel care a trăit evenimentele din amintire). Așa s-ar fi putut explica anumite situații pe care Akage nu le-a înțeles, dar pe care Cavalerul ar fi trebuit să le cunoască.

De asemenea, felul în care funcționează decantorul asupra lui Akage e ori confuz, ori nu e bine explicat. Mai exact, sunt momente în care el poate face lucruri ca și cum totul ar fi un joc video, sunt alte momente când amintirea e inflexibilă și el e ca o păpușă dirijată și sunt momente în care nu-mi dau seama dacă reacția instinctuală a Cavalerului a fost cea originală din amintire sau cea a lui Akage. Și aceste moduri diferite de a interacționa cu amintirea se întâmplă fără a fi explicat de ce o dată Akage e liber și altă dată nu.

Totuși, mi s-ar fi părut o poveste cu potențial dacă finalul nu era atât de brusc. Mi-a dat senzația acută că autoarea și-ar fi dat seama la un moment dat că a scris prea mult, așa că a încheiat abrupt ca să se încadreze ori în numărul de cuvinte cerut, ori în timpul alocat scrierii. Per total, e o poveste de 2,5 din 5, 3 dacă ignor finalul.

Al treilea solstiţiu de Sandra Coroian - Încep cu o mărturisire: citisem deja povestea, fusese trimisă prin octombrie către revista ZIN pentru publicare în al doilea număr. Atunci a fost refuzată și, din păcate, n-am mai avut acel text ca să le pot compara, dar cred că în afară de ceva greșeli de ortografie și punctuație nu s-a schimbat nimic.

Pe scurt, este povestea unui băiat ai cărui părinți dispar, așa că este forțat să aibă grijă de el și de sora lui, dar, ulterior, și de fratele lor mai mic. Totuși, acesta este răpit, așa că Ayal trebuie să-l găsească și să-l aducă înapoi. Totul se petrece pe altă planetă.

În primul rând, de la jumătate înainte povestea nu are logică. Avem o asasină care vrea să-l ucidă pe Ayal, dar imediat ce prima ei tentativă eșuează, femeia devine partenerul lui de încredere. Desigur, am putea crede că o face pentru bani (după cum ea însăși declară), doar că 1. nu se explică nici măcar o dată cum își va primi ea banii dacă nu-l ucide și 2. ea mai are o duzină de ocazii să-l omoare și nu profită de niciuna, ba chiar îl ajută ea de câteva ori.

Apoi, există o situație limită în care pare foarte important ca Ayal să fi ajuns undeva anume... apoi cineva de unde a ajuns el are posibilitatea să se teleporteze oriunde. Așa că iată întrebarea de o mie de puncte: de ce nu s-a teleportat direct acasă la Ayal și la sora lui?

Mai sunt câteva astfel de fracturi de logică, dar preferata mea (și cea mai puțin relevantă pentru poveste, dar foarte importantă în contextul în care discutăm despre SF): de ce există 7 solstiții pe planeta pe care se desfășoară acțiunea? Solstițiul este momentul din an când fie ziua este cea mai lungă și noaptea cea mai scurtă, fie invers (depinde de emisfera în care te afli în acea zi). Și asta se întâmplă deoarece planeta este înclinată față de planul de rotație. Ce fel de înclinare și de mișcare are planeta aia de are 7 solstiții (nici măcar număr par!) pe an? Are ea mai mulți sori și are fiecare solstițiile lui? De ce doar în timpul celui de-al treilea solstițiu e vreme bună? Ce relevanță are acest detaliu pentru poveste? Dacă nu are, ce caută acolo neexplicat?

Bine, am putea crede că e o scuză pentru ca Ayal să-și scoată fratele la plimbare, dar în loc de un paragraf care face un cititor specializat să se întrebe ce se întâmplă cu planeta aia și-l scoate complet din poveste/stare, nu era suficient un motiv mai ușor de explicat/înțeles? Cum ar fi că planta X înflorea doar o dată la o sută de ani? Sau orice motiv mai plauzibil și care să nu necesite explicații de mecanică cerească (sau măcar ele să fie prezente în text). Mie mi s-a părut un exemplu clar pentru care chiar și în SF (sau mai ales în SF) se recomandă autorilor să nu scrie despre ceea ce nu cunosc.

Nota... pe la 1-1,5. Spre deosebire de prima, povestea asta are final (și el ilogic, dar nu dau spoilere. Să spunem doar că din punct de vedere genetic, nu ține), dar chiar dacă ignor momentele când nu are logică, povestea tot e o înșiruire de clișee ale genului SF. Și prima poveste, în ciuda problemelor, mi-a plăcut mai mult. Totuși, antologatorul a plasat-o strategic pe aceasta, pentru că nu e nici prima, ca să renunți să mai citești restul, și e și urmată de povestiri mai bune, dar care par și mai bune decât sunt, pentru că le compari cu asta.

5000. Echipa Resistance de Iulia Volintiru - Este povestea a 10 oameni care au fost transformați în cyborgi, dar care, în ciuda diverselor echipamente din mintea lor, au reușit să gândească precum oamenii. Și deși pun preț pe umanitatea lor, nu vor nici să renunțe la îmbunătățirile mecanice pe care le-au primit. Însă oamenii au alte planuri.

O poveste cumințică, nu m-a deranjat nimic în mod deosebit. Din păcate, nici nu a ieșit în evidență prin ceva, se regăsesc în ea doar clișee ale genului SF, așa că nu e memorabilă. Chiar nu știu ce să scriu despre ea mai mult decât am făcut-o deja. Totuși, ca să fie clar, nu mă deranjează clișeele în povești, știu că atunci când vine vorba despre temele din literatură, totul a fost deja scris. Dar felul în care cineva combină acestei idei și teme deja existente poate genera ceva nou și inedit sau poate duce la o poveste pe care simți că ai mai citit-o, deși nu e cazul. Aceasta, din păcate, se încadrează în a doua categorie.

Totuși, e greu de notat pentru că tind s-o compar cu povestea Liviei (față de a Sandrei, ambele sunt clar mai bune). Și deși la Livia mi-a plăcut mult mai mult ideea, din punct de vedere al structurii poveștii a Iuliei e mai bună pentru că e constantă. Independent de celelalte povestiri, e tot pe la un 2,5, dar comparativ e un 3.

Soţ și soţie de Allex Trușcă - Pe o planetă unde existe creaturi umanoide de coșmar, un cuplu tânăr reușește să descopere că sentimentele sunt mai puternice decât logica unei mașini.

Hm... am făcut-o să sune ca o poveste de dragoste. Nu e, nu vă așteptați la siropoșenii (poate puțin, spre final). E, din nou, o poveste corectă, dar ceva mai antrenantă decât cea dinainte. Mi-a plăcut, are cap și coadă și mijloc. E ca un fel de storyline pentru un joc video, dar lumea respectivă are și un back-story interesant... nu și original, dar whatever, deja când am ajuns la povestea asta nu mai aveam pretenții de originalitate. Totuși, povestirea nu mi-a lăsat acea senzație că am mai citit-o și mi-au plăcut denumirile creaturilor.

M-a deranjat puțin faptul că un om de știință de formație biolog/genetician creează o IA. Adică era simplu pentru poveste să fi modificat una existentă sau s-o îmbunătățească, dar s-o creeze... Fiind programator, știu că nu-i așa ușor. Dar să zicem că era un om de știință din viitor și merge, nu e prea complicat de găsit o explicație plauzibilă.

Am să-i dau 3,5/5 pentru că spre deosebire de cele dinainte, mi-a plăcut s-o citesc, m-a prins și chiar mi-a părut puțin rău de final. Totuși, față de povestea anterioară nu e mult mai bună, e doar pe treapta imediat superioară.

Salis de Zia Tyvis - Povestea unor oameni împărțiți pe categorii care nu vor să se lase definiți de un test. Și povestea unei fete foarte speciale.

E o poveste faină, care combină într-un mod interesant clișeele despre care am tot vorbit. Mi-ar fi plăcut indiferent cu ce aș fi comparat-o dacă protagonistul n-ar fi reușit atât de ușor să se tot mute de colo-colo după cum a dorit. Deși totul a fost explicat, chiar bine, cumva nu m-a convins. Dar diferența e că aici aș putea fi eu de vină, nu neapărat povestea.

Sistemul de clase mi s-a părut că se bazează prea mult pe încrederea în corectitudinea oamenilor (ceea ce nu e cazul, people suck, uitați-vă la orice sistem de organizare de la începuturile istoriei și până azi) și era, deci, destinat eșecului. Totuși, mi-a plăcut felul în care s-a desfășurat povestea. Protagonista mi-a atins ceva corzi sensibile, iar darul pe care l-a făcut ea la final mi s-a părut chiar impresionant. La fel ca povestea anterioară, finalul e mai degrabă siropos decât emoționant, dar e ok.

3,5, chiar 4, pentru că e o povestire care ar putea sta lejer lângă unele semnate de oameni care au mai multă experiență când vine vorba despre SF.

Nex - Star Daughter de Aura-Raluca Bărboi - Și am ajuns la ultima povestire. O încheiere care m-a lăsat fără cuvinte. Atât de fără cuvinte, că nici măcar nu pot s-o povestesc. Are doar 3 pagini, dar așa ceva... Asta e SF în adevăratul sens al cuvântului. Și e singura proză la care am ceva de reproșat editurii: trebuia adăugată o scurtă biografie a fiecărui autor. Eu una aș fi avut nevoie de o confirmare a bănuielii mele...

Pentru că sincer, părerea mea e că această povestire este scrisă de o inteligență artificială aflată la început de drum, o IA care a fost creată pentru a scrie povestiri. O soră mai mică a celei din Japonia. Altfel nu-mi explic cum se poate să existe așa un text incoerent. De fapt nu, incoerent e greșit spus. Sunt seturi de cuvinte care au sens împreună, uneori aproape că poți pricepe ceva dintr-un paragraf. Dar puse la un loc sunt o colecție de cuvinte despre același subiect, dar fără să le lege vreo idee... Nici nu știu ce exemplu să dau, mi se pare că ar trebui să copiez aici cele 3 pagini ca să pot exemplifica așa cum trebuie ce vreau să explic.

O să încerc, totuși:

Selestia este o Mem’ă entitate a găurilor negre. O fiică a stelei. Moștenitoarea... Shut down your soul... mother.exe. Doar ea înțelege Gravitația și mecanica universului.
Taiyō a fost creat după ce ultimul soare „mamă” s-a stins. Locuitorii planetei Astral7.0 au fost nevoiți să găsească o soluție salvatoare. Selestia tot în acel moment a realizat ceea ce este cu adevărat... natura sa reală de Mem’ă.

Citatul e copiat exact, a trebuit chiar să iau netul la puricat ca să copiez acel „ō” (care, fun fact, conform Wikipedia, se folosește doar pe niște insule din Oceania. Deci acest text a avut rol educativ, am învățat ceva nou mulțumită lui).

Și codul... Da, există niște programe în acest text. Scrise în cod... O, doamne, codul... Las la o parte caracterele ciudate (pe care n-am cum să le reproduc, tastatura mea nu e suficient de deșteaptă și n-aș știi ce să caut pe google ca să le găsesc), care bănuiesc că au rolul de a convinge un tânăr programator să nu încerce să-l ruleze ca să nu salveze vreo inimă a vreunui soare. Restul e un fel de html scris greșit (atââât de greșit pe alocuri că doare), html-ul nefiind nici măcar un limbaj de programare, ci doar un limbaj folosit pentru a afișa un text de pe internet într-un format inteligibil de o ființă umană (ca să nu apară doar un șir lung de cuvinte, ca într-un notepad). Ca și în cazul povestirii Sandrei, dacă nu știi o treabă, nu scrie despre ea. Sau roagă un amic să te ajute. Sau citește 5 minute un tutorial de html, tot ieșea o treabă mai bună.

Nici nu știu ce notă să-i dau, nici nu știu ce notă i-aș putea da. N-am niciun termen de comparație, n-am mai citit așa ceva. Nici măcar nu mi se pare o schiță neterminată, acolo aș ști ce să sugerez să schimbe... E pur și simplu un fel de delir în proză. Dacă era pus la începutul antologiei, cred că dădeam 5/5 tuturor textelor, prin comparație. Nici măcar nu pricep de ce a fost publicat, erau trei pagini care puteau lipsi și era ok.

Simt nevoia să repet: mă deranjează lipsa unor informații biografice. De data asta vorbesc serios, n-aș vrea să mă iau de un copil de 10-12 ani pentru că a scris un text care e slab prin comparație cu unul scris de o persoană cu mai multă experiență de viață, mai multe lecturi la activ și care a studiat html la școală (se face prin liceu, la real sigur, la uman nu știu). Dacă e vorba de o fetiță, atunci nu e în regulă că a fost publicată aici și așa. Dacă e un adult cu discernământ (și, teoretic, cu o listă de lecturi la activ, măcar alea obligatorii), atunci susțin tot ce am zis mai sus. Și dacă am dreptate și e o IA, îi urez spor la perfecționare, abia aștept să văd ce texte va produce luna viitoare.

 

Trăgând linie... În primul rând, sper că e clar că am judecat toate povestirile din punct de vedere al genului SF pentru că așa se numește volumul. Și din acest punct de vedere, toate suferă, printre altele, de aceeași boală: încearcă să reinventeze roata. SF-ul nu e un gen care a apărut ieri, există de foarte mult timp, chiar și în România. Se scria SF mult înainte de 2017, mult înainte de 1989 chiar. În afara țării nu mai spun. Toate prozele din Povestiri SF, dincolo de lipsa de coerență sau de logică a unora, mi-au lăsat aceeași impresie: că înainte să poți scrie SF de calitate, mai ales povestiri scurte (care nu-ți oferă spațiu să-ți dezvolți universul, ideea și personajele), trebuie să citești SF. Suficient cât să știi măcar o parte din temele și motivele sale, cum au fost ele folosite și combinate de-a lungul timpului. Altfel, riști să pari neoriginal, repetitiv, de categorie B sau C, ca un film cu efecte speciale proaste și cu o poveste și mai slabă ca efectele.

Ceea ce nu înseamnă că unii autori n-au potențial. Au, ba chiar mult. Dar senzația mea e că trebuie să fie deschiși la critică, ba chiar la critică dură, genul care îți desființează o proză pentru o virgulă. Și trebuie să știe de la cine să ceară și să accepte critica. Degeaba te aclamă o sută de oameni pentru cartea ta despre IA dacă cei cinci programatorii care au citit-o spun că n-are sens. Da, vei vinde cărți, dar nu vei scrie SF, nu cu adevărat. Pentru că dacă romanul tău nu e măcar plauzibil în zilele când e scris, atunci ai scris doar un Fantasy cu ceva elemente științifice aruncate prin el. Ceea ce nu e deloc greșit, iubesc Fantasy-ul. Dar ai măcar decența de a nu te lăuda că scrii SF. Nu de alta, dar îți faci marketing prost: fanii SF-ului nu te vor citi pentru că nu asta scrii, iar majoritatea oamenilor se feresc de SF din varii motive (poate o să le enumăr în vreun articol viitor).

Notă: nu vreau să spun că povestirile din acest volum nu sunt SF. O parte din ele sunt, dar, din păcate, nu sunt suficient de originale cât să fie memorabile. Din fericire, unele au fost interesante.

 

blogosfera sf&f.png

Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Povestiri SF, le găsiți pe blogurile:

Pe 14 februarie vom scrie despre Prea mulți zei pentru un deșert de Doina Roman. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.