Recenzie: Îngerul cauzalității de Hannu Rajaniemi

Am vrut să amân momentul când voi termina trilogia asta fascinantă, dar după ce mi-am luat ultimul volum de la Gaudeamus, n-am mai avut răbdare și am început să-l citesc... ca să-l devorez complet într-o seară de vineri și o dimineață de sâmbătă, lăsându-mă prinsă în mrejele unei povești care are o singură regulă: ții pasul sau ești lăsat în urmă.

Povestea:

După evenimentele din Prințul Fractal, Jean și Mieli au ajuns în părți diferite ale Universului, fiecare trebuind să supraviețuiască în timp ce lumea din jurul lor începe cel  mai mare război de până acum: Sobornost versus zoku.

Scăpată de sub controlul pellegrinei, Mieli dorește în continuare s-o salveze pe Sydän, dar pentru asta va trebuie să prefacă din nou a fi altcineva. În același timp, deși are posibilitatea de a alege să se retragă în liniște, Jean vrea să-și țină promisiunile făcute, așa că se întoarce în miezul evenimentelor.  De asemenea, Jean încearcă să-și recapete amintirile pierdute și noi descoperim alături de el istoria Colapsului și a Erupției, evenimentele care au transformat lumea în ceea ce este ea în acest viitor fascinant imaginat de Rajaniemi.

Părerea mea:

Imaginați-vă un Univers în care granița dintre real și virtual e atât de încețoșată încât e imposibil de definit. Imaginați-vă că în același Univers, granița dintre biologic și artificial e la fel de inexistentă. O lume în care un gând poate deveni realitate, dacă ai destulă putere, care este cuantificată prin capacitatea de calcul, prin șmecherii software și hardware, îmbunătățiri și cunoștințe. Sunt atâtea interfețe cu lumea descrise în aceste cărți, atâtea moduri de a vizualiza informația, atâtea posibilități de a-ți schimba cursul propriei povești...

Recunosc că mi-a plăcut enorm să-mi imaginez cum ar arăta sistemele care ar susține tot acest Univers, cum s-ar ajunge pas cu pas la oameni cărora li se pare perfect normal să trăiască în această lume, pentru care e banal gestul de a crea o armată de clone care să le guverneze domeniile aflate de-a lungul și de-a latul sistemului solar... De aceea mi-a plăcut mult acest ultim volum: mi-a oferit și ultimele piese lipsă din istoria Pământului și a omenirii.

Mi-a mai plăcut acest volum și întreaga trilogie, de altfel, și pentru că pe lângă faptul că-ți provoacă imaginația să accepte această lume incredibilă ca fiind ceva cotidian, te provoacă și să-ți reconsideri viziunea despre lume. În zilele noastre, când tehnologia avansează mai galopant ca oricând (gândiți-vă doar că acum zece ani, nu toți prietenii voștri aveau un banal telefon mobil, pe când azi câteva ore cu smartphone-ul descărcat pot fi asemănate cu lipsa unui membru cu ajutorul căruia funcționăm), viitorul lui Rajaniemi pare la fel de plauzibil ca oricare altul, dar introduce un element extrem de bine exploatat: oamenii din viitor nu mai sunt absolut deloc oameni. Citind, eu am simțit un puternic șoc cultural, având mari probleme în a înțelege cum ar putea cineva trăi așa. Sunt convinsă că nu m-aș putea adapta la această lume, oricât de mult mi-ar plăcea să trăiesc în ea.

Până acum n-am vorbit mai deloc despre Îngerul cauzalității, ci despre universul din trilogie deoarece încerc să evit spoilerele. Dar nu vreau să închei recenzia fără să vă spun că războiul dintre Sobornost și zoku e fascinant, plin de răsturnări de situație care o să vă lase cu gura căscată. De asemenea, Mieli a ajuns să fie personajul meu preferat, deși în primul volum mi se părea naivă. A crescut mult, la fel și Jean, dar și alte personaje la care nu v-ați aștepta să schimbe taberele așa cum o vor face.

La final, eu aș recomanda volumul oricui, pentru că mi se pare că îți deschide mintea și te face mult mai rezistent la șocuri tehnologice. Totuși, voi fi realistă și voi accepta că nu e o carte pe gustul tuturor. Unora poate nu le place toată avalanșa de termeni, mai ales că sunt explicați pe parcurs, uneori fiind doar deduși din contextele în care apar. Altora poate nu le plac răsturnările de situație care curg una după cealaltă. Sunt convinsă că vor fi destui cărora să nu le placă stilul sau povestea sau vreun alt aspect. Așa că voi recomanda cartea acelora care iubesc tehnologia și nu se tem de schimbare, celor care își doresc o carte imersivă 100% și celor care au timpul necesar pentru a se bucura de o lectură nefragmentată, pentru că nu cred că e o serie care se poate citi cu pauze, nu cu același efect.

De asemenea, dacă apucați să citiți acest articol azi (pe 11 decembrie) și nu aveți planuri în seara asta, la ora 19:30 autorul este invitat la un interviu prin Skype organizat de editura Nemira la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Detalii găsiți aici și la eveniment mă găsiți pe mine :)