Recenzie: Un lung drum spre o planetă mică și furioasă

Știți cum se spune că nu e bine să judeci o carte după copertă? Eu am judecat acest roman după titlu: mi se părea prea lung și alambicat ca să fie considerat comercial, dar mi se părea și cumva poetic, îmbia la visare. Părea o carte pentru cei mai nonconformiști, cărora le place să viseze la lucruri nu foarte uzuale. Și, în același timp, era clar un roman SF. Așa că doar pe baza titlului, mi-am imaginat că urmează să citesc o poveste destul de nișată.

Am descoperit, în schimb, o carte pe care pot s-o recomand lejer oricând atât celor care citesc SF din copilărie, dar și celor care se întreabă dacă genul acesta i-ar putea atrage.

Povestea:

Rosemary Harper vrea să-și lase trecutul în urmă, așa că își folosește toate resursele pentru a părăsi planeta Marte și se alătură echipajului navei Wayfarer, o navă care creează tunele prin care se poate călători rapid între lumile populate.

Nava este micuță, dar are un echipaj foarte neobișnuit, alcătuit din reprezentanții mai multor specii. Alături de ei Rosemary va afla că familia este grupul de oameni alături de care te simți în siguranță, care te acceptă așa cum ești și care te va apăra cu orice preț.

Părerea mea:

Poate descrierea mea nu e cea mai potrivită, recitind-o tot am senzația că citesc un text de pe coperta a 4-a a unei cărți pentru copii, în cadrul căreia personajele învață că nicăieri nu-i ca acasă... Dimpotrivă, însă, romanul este o poveste foarte intensă despre un grup de ființe care se descoperă unele pe altele și care învață să devină mai mult decât o echipă.

Bineînțeles, e și un roman space-opera, în care descoperim toate frumusețile și problemele unei călătorii prin spațiu, dar ceea ce m-a impresionat pe mine cel mai mult au fost poveștile individuale ale personajelor. Avem o tânără care fuge de reputația părinților ei, o extraterestră asemănătoare unei șopârle aflate la jumătatea distanței dintre dinozaur și pasăre care își iubește nava, dar căreia oamenii i se par o specie rece și rezervată, un extraterestru pe care mi l-am imaginat ca pe o omidă uriașă, care joacă rolul de bucătar, dar și de psiholog neoficial, o inteligență artificială care controlează majoritatea sistemelor electronice de pe navă... toți au rolul lor bine definit și deși nu se înțeleg bine între ei, sunt un grup unit în fața oricăror amenințări.

Povestea în sine are un ritm interesant, cu destul de multe situații tensionate în care o singură greșeală ar putea fi fatală, dar și cu multe momente tandre sau relaxante. Printre picături se strecoară și ceva dileme filozofice, mai ales privind IA-ul navei, Lovelace, și ceva politică interstelară, oamenii nefiind nici pe departe cea mai importantă specie din Adunarea galactică, ceva discuții despre religie, dar și câteva probleme legate de sexualitate. Nu aș spune că e un roman politically corect, ci o poveste care militează pentru toleranță. Nu cu orice preț și nici în orice circumstanțe, ci doar toleranța în fața necunoscutului sau străinului, care nu trebuie neapărat să fie considerat ostil (până la proba contrarie, desigur).

Tocmai de asta voi ține minte mult timp romanul și-l voi recomanda și iubitorilor genului: șocurile culturale sunt atât de bine scrise și explicate încât le vei simți și tu, citind. Chiar te vei simți ciudat și nelalocul tău citind despre anumite însușiri și obiceiuri ale unor specii extraterestre, chiar te vei obișnui cu ele încât la sfârșit te vei simți și tu parte din familia de pe Wayfarer.

Un lung drum spre o planetă mică și furioasă nu e un roman plin de acțiune, deși are destulă. Nu e un roman tehnic, deși prezintă suficiente elemente de SF, chiar hard SF pe alocuri. E un roman centrat pe personaje, dar fără să devină lent sau plictisitor. E un roman care o să vă surprindă, indiferent ce așteptări aveți. Eu vi-l recomand cu drag tuturor, indiferent de gusturi și sper să simțiți și voi că deși are 500 de pagini, e un roman care ați prefera să nu se termine niciodată pentru că nu veți mai vrea să părăsiți Wayfarer.