Despre cărți: Prejudecăți

Nu mi-am propus să vă vorbesc despre prejudecățile clasice pe care le au unii cititori. Nu vreau să discutăm dacă o copertă frumoasă e un motiv suficient să cumperi o carte, nici dacă o carte care te-a dezamăgit e un motiv suficient să eviți o editură. Nici despre clasicul și frustrantul „nu citesc cărți în română, sună mai bine în engleză”.

Vreau să vă povestesc despre una dintre prejudecățile mele aproape-trecute, în sensul că sunt în mijlocul procesului de a o depăși. E vorba despre prejudecățile pe care le aveam față de cărțile Cristinei Nemerovschi. Și m-am hotărât să scriu această confesiune citind una din postările ei de pe Facebook:

cristina_nemerovschi.jpg
 
Mereu o să fie important să le vorbești celor pe care îi prețuiești despre cărțile care te-au marcat. Mereu va conta să împărtășești impresii despre ele, să-i faci și pe alții să afle despre acele cărți, să le ții în viață.

Tocmai pentru că există oameni infinit de nesiguri, proști și răuvoitori, care se simt amenințați de toată literatura tulburătoare pe care n-au citit-o și nici n-o vor citi. Oamenii care vor să-i convingă pe alții să nu citească nici ei. Oameni care urăsc un autor deși nu l-au întâlnit și nu l-au citit, doar fiindcă e iubit de cunoscuții lor. Oameni care mârâie și latră și se screm în totală necunoștință de cauză, de parcă o carte ar fi dușmanul lor cel mai aprig. Oameni care zbiară ca să-i acopere pe cei care chiar au ceva de spus.

Fiți voi mai mulți și mai gălăgioși decât ei, pentru că aveți cu ce, și mai ales pentru că aveți dreptate.

Eu nu aș fi acum la a cincisprezecea carte dacă voi nu ați fi vorbit cu sinceritate despre ce scriu eu. Sper să o faceți în continuare
— Cristina Nemerovschi
 

Și mi-am dat seama că m-am numărat și eu printre oamenii răuvoitori care încerca să-i convingă și pe alții să nu citească romanele Cristinei, deși nu le citisem nici eu. Niciodată în scris, niciodată public, dar au fost cercuri de prieteni în care îmi era comod să arunc cu judecăți de valoare. Pur și simplu eram în mijlocul unor bucle de confirmation bias. Niciunul dintre noi nu citise vreuna dintre cărți, dar cunoșteam cu toții descrierea romanului nymphette_dark99 și unii dintre noi citiseră fragmente din trilogia Sânge satanic pe Facebook, așa că era clar că știam despre ce vorbeam, nu? Nu. Pur și simplu ne simțeam snobi că noi nu citim ce citește toată lumea din jur, pentru că, desigur, noi suntem moral superiori.

Bine, eu am fost și o adolescentă foarte cuminte. Nu m-am îmbătat niciodată (nici măcar până la nivelul unei amețeli haioase, asta a venit mai târziu. Dar nu mi-a fost niciodată rău și nici nu am goluri prin memorie). Nu am fumat ca să fiu cool. Nici de curiozitate. Nu aveam vreun viciu, nu căutam senzații tari. Mi-au plăcut stabilitatea și rutina, mi-a plăcut ideea că știu exact cum va arăta ziua următoare. Control freak, știu. Și mai știu și că unii oameni nu-și pot imagina o astfel de viață, știu că pentru ei rutina e un chin. Mie mi-a plăcut mereu. De aceea, fundamental, îmi imaginam că nu sunt construită la fel ca personajele despre care credeam că scrie Cristina, așa că nu puteam empatiza cu ele. Și atunci, de ce să-i citesc cărțile? Pentru mine, sinceritatea brutală pe care o vedeau unii în acele cărți nu însemna nimic. Sau așa credeam, judecând fără să cunosc.

Dar am crescut și am început să înțeleg mai bine că nu toți oamenii sunt la fel. Am trecut de la adolescenta timidă la o tânără care își petrece mare parte din viață printre oameni. Fiecare dintre ei diferit de mine. Unii dintre ei chiar asemănători rebelilor despre care auzisem că scrie Cristina.

Crstina_Nemerovschi-Zilele_noastre.jpg

Și, totodată, am început s-o cunosc pe ea, pe autoare. La Herg Benet, unde publică ea, publică și autori ale căror cărți m-au marcat, așa că am ajuns să interacționez cu Cristina pe la evenimente. Din puținul cât am stat de vorbă, am descoperit, desigur, o persoană complet diferită de ceea ce mă așteptam (am vorbit puțin mai ales pentru că eu mă simțeam „cu musca pe căciulă” din cauza prejudecăților mele care se loveau de căldura ei, altfel Cristina e o persoană extrem de deschisă, stă de vorbă ore în șir cu fanii ei).

A trecut ceva timp până să recunosc față de mine că am greșit. Am încetat imediat să mai fiu de acord cu prietenii mei care vorbeau la rândul lor în necunoștință de cauză. Dar nici nu i-am corectat... pentru că nici eu nu citisem încă vreun roman. Așa că în biblioteca mea și-au făcut loc Ultima vrăjitoare din Transilvania și Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Au stat o vreme ignorate pe rafturi. Ultima vrăjitoare încă mă așteaptă.  Dar am citit Zilele noastre. Am ales-o pentru că mi-a plăcut enorm titlul.

Cei care mă urmăresc pe Goodreads știu că i-am dat 4 stele din 5 și că nu m-am regăsit în personaje, în felul cum priveau ei lumea. Dar m-am regăsit în ei pe bucăți, ceea ce e perfect normal, pentru că sunt niște personaje atât de realiste, de umane,  încât n-ai cum să te regăsești 100% în ele pentru că nu există niciun om la fel ca tine. Dar am trăit drama Anei, am crescut alături de ea și mi-a plăcut să-i citesc povestea, așa că recomand cartea

Nu, n-am văzut lumina, nu m-am convertit la Nemerovschism... Nemerovschie... ați prins voi idea. Ci doar am depășit niște prejudecăți, am citit o carte și mi-a plăcut. Voi mai citi și altele și le voi și recomanda. Sunt și unele pe care nu le voi citi pentru că, în continuare, nu cred că o să-mi placă. Dar nu mai spun nimănui să se ferească de ele pentru că nu mi se mai pare cinstit.

Acum, cred că dacă ai citit ceva și nu ți-a plăcut, e în regulă, spune asta, strig-o în toate zările. Dar cred și că dacă îți dai cu părerea fără să fi citit cartea despre care vorbești, dar discutând ca și cum ai fi citit-o, abia atunci ar trebui să realizezi că greșești și să încerci să repari asta. Nu-i ușor, nu e plăcut, dar dacă într-o zi vei citi o carte bună pentru că ți-ai depășit prejudecățile... atunci merită :)