Clubul de Lectură Nemira - acum și cu furnici

Lunea trecută, alături de Andreea V. (aka Kitty), am ajuns în mansarda librăriei Cărturești ca să discutăm despre o pivniță. Mai precis, despre pivnița din romanul Furnicile, de Bernard Werber. Și pentru că e una din cărțile noastre preferate, am decis să scriem articolul împreună. În plus, având în vedere că Kitty mă consideră, citez „Excesiv de plictisitoare”, o s-o las pe ea să înceapă:

Când în sfârșit am ajuns în locușorul rezervat barosanilor*, eram ude de la lupta titanică cu frigul și ploaia. Mânerul barosului meu era îmbibat cu apă. Dar asta nu m-a demoralizat! Venisem acolo să vorbim despre furnici roșii și nici măcar enigme precum "faceți 4 triunghiuri echilaterale din 6 chibrituri" nu ne puteau opri! Așa că ne-am pus baroasele la uscat (chiar și cele upgradate, făcute complet din metal sau cele cu perle și pietre scumpe) și ne-am așezat să vorbim despre cartea lui Bernard Werber.

Romanul e format din două părți care se îmbină: prima, cea din lumea oamenilor, se concentrează pe moștenitorii lui Edmund Wells, care descoperă un drum fără întoarcere în pivnița fostei locuințe a acestuia. Cealaltă se desfășoară în Bel-o-kan, capitala federației furnicilor roșii, unde se pare că există câteva furnici care gândesc separat de restul, alcătuind o celulă rebelă chiar în mijlocul mușuroiului. Din punctul meu de vedere, superbă și memorabilă este lumea furnicilor, care pare nu numai extrem de veridică, dar și fascinantă, deși pe alocuri poate fi extrem de crudă. Pe mine, cel puțin, m-au interesat mereu extratereștrii din literatură, dar să mi se prezinte o lume atât de străină, și totuși atât de aproape de mine mi s-a părut excepțional. Și în urma discuțiilor de la club, am înțeles că n-am fost singura care gândește astfel.

Într-adevăr, lumea intratereștrilor a fost fascinantă pentru toată lumea, dar asta nu înseamnă că fiecare n-a perceput-o în felul său. Câțiva au privit-o ca pe o civilizație orientală, asemănând maximele reginei cu cele ale lui Sun Tzu, câțiva n-au fost de acord, spunând că lumea furnicilor este exact ce este: o lume crudă, naturală, unde dacă nu ucizi, ești ucis (amintind atat de scenele cu ciocănitoarea verde și cu șopârlele, dar și de larvele de ichblablabla).

Totuși, de departe cea mai interesată diferență de perspective a fost expusă în momentul în care a fost pusă întrebarea: „E așa ceva posibil? Să fie inteligente alte ființe de pe Pământ, în afară de oameni?” Atunci eu am început să îmi expun părerea: nu putem fi siguri dacă e așa. E extrem de posibil ca animalele/insectele/plantele (și, de ce nu, extratereștrii, daca ne luăm după Orson Scott Card) să fie inteligente, doar că diferențele prea mari dintre ele și noi să ne împiedice să comuncăm. Imaginați-vă că există o ființă telepatică pe care noi o considerăm o brută doar pentru că n-avem capacitatea de a întelege acest fel de a transmite informația. Acum imaginați-vă ca există metode mai diverse (până la urmă, telepatia e tot o idee omenească), la care nu ne putem gândi, pentru că ies din sfera noastră de cunoștințe. Așadar, nu avem de unde să știm dacă sunt sau nu inteligente, pentru ca noi avem o definiție strict umană a ceea ce înseamnă să fi deștept (plus că toată lumea știe că oamenii se cred superiori). După ce mi-am exprimat eu frumos opinia, pac! Ovidiu m-a contrazis. Nu e posibil, zicea el, ca o ființă să se dezvolte atunci când nu și-a eliminat toți prădatorii, iar pe Terra, încă nu e niciun animal/insecta/etc. care să se pună cu civilizația umană contemporană. Imaginați-vă că o specie întreagă se află înconjurată de dinozauri fioroși. Ar mai avea acea specie timp să filosofeze asupra condiției sale? Un alt argument adus ar fi existența artei. Noi, oamenii avem picturi, simfoni etc., în timp ce niciun alt intraterestru n-are.

Desigur, n-am să vă plictisesc cu contraargumentele, adăugate cu pasiune. Vă spun doar că n-am recurs la lupte cu barosul. Eu, sincer, m-am distrat mult în dezbaterea asta, deși adevărul e că nu vom știi care dintre noi a avut dreptate, cel puțin nu până când se demonstreaza știintific (fie cu o Piatră de la Rosetta, fie cu o anti-Piatră-de-la-Rosetta :) ).

Mda, dă un paragraf și ți se ia tot articolul... Nu văd ce aș putea să mai adaug, pe lângă faptul că și mie mi-au plăcut discuțiile animate, mai ales pentru că de data asta nu s-au învârtit în jurul „bunătății” cărții (ne-a plăcut tuturor, yay!), ci în jurul ideilor prezentate în roman. Dar cel mai fain e că am aflat că volumul 3 al seriei urmează să apară destul de curând, așa că abia aștept să aflu care e deznodământul aventurilor furnicilor.

Între timp, însă, o să mă apuc de citit Războiul bătrânilor, cartea pe care o vom discuta la finalul lui octombrie alături de ceilalți barosani. De asemenea, dacă e cineva din Brașov, sâmbăta aceasta (10 octombrie) se organizează o ediție specială a Clubului și în orașul vostru! Detalii aici.

În încheiere, nu va pot recomanda decât devorarea cărții, pentru că e foarte faină. Până data viitoare, stați chill și citiți.

* Pentru cei nefamiliarizați cu Kitty, ea numește barosani oamenii care vin regulat la Clubul de lectură, prin urmare, consideră că toți au baroase, mai puțin eu, pentru că aparent singurul meu merit e că am adus-o pe ea în grup, acum putând să mă retrag în pace în facultate, de unde să nu mai ies decât cu diplomă de inginer. Sau ceva. **

** Nu-i adevărat! Minciuni! Ea n-are baros pentru că e încă tânără în ale barosănitului. E ca un ucenic, trebuie să-și merite arma! Eu am primit baros pentru că am fost numită barosancă. Într-o zi îl va primi și ea, când un mai mare al Clubului o va declara demnă.