Recenzie: Fărâme de șoapte (Constelații #2)


Povestea:
Aflată în plină expasiune prin Univers, omenirea are un plan bine pus la punct: planetele cu potențial locuibil sunt terraformate, populate și, pe măsură ce devin independente, sunt lăsate să-și dezvolte prorpia economie. Totuși, pe Avon lucrurile nu stau atât de bine, deoarece terraformarea merge încet, ba chiar stagnează. Localnicii care își vor independența se revoltă, iar armata trebuie să-i țină la respect.

Totuși, nici soldaților nu le e bine pe tânăra planetă pentru că Furia îi poate surprinde oricând, transformându-i în mașini de ucis și forțându-i să părăsească Avonul. Totuși sunt afectați în cele din urmă. Toți cu excepția lui Jubilee Chase, un soldat de excepție despre care se spune că n-ar avea suflet și tocmai asta o face imună.

Însă Flynn, un revolționar nativ al planetei Avon, va risca totul și va reuși s-o răpească, în speranța că arătându-i viața rebelilor, va reușii s-o convingă de faptul că rebelii au o cauză dreaptă. Împreună, cei doi vor descoperi ce jocuri se fac în spatele cortinei, cine e responsabil pentru situația de pe Avon, dar și faptul că soldatul Chase are, de fapt, un suflet extraordinar...

Părerea mea:
În clipa asta, mi-e ciudă că nu sunt critic literar. Dacă aș fi, aș putea analiza cartea asta, aș putea-o diseca, aș pune fiecare „organ” la microscop și aș putea afirma ceva despre el. Dacă aș avea studii de specialitate, aș putea, cred, să fiu obiectivă. Dar n-am și n-o să fiu. O să fiu subiectivă până în măduva oaselor: mi-a plăcut cartea asta.

În primul rând, mi-a plăcut pentru că aveam așteptările greșite. Mă așteptam să fiu dezamăgită. Am citit cartea asta cu garda sus. Și romanul n-are nicio vină. Aș putea să arăt cu degetul spre câțiva vinovați, dar adevărul e că vina cea mai mare e a mea. Mi s-a promis un roman cu temă SF scris pentru tineri, iar eu am luat această promisiune și am transformat-o în ceva ce nu era: mă așteptam la o poveste simplă și prostuță trasă la xerox după primul volum al seriei. Acum, gândind „la rece”, și de la primul volum mă așteptam la o dezamăgire și n-a fost. Nu știu de ce n-am ridicat măcar puțin ștacheta, ci dimpotrivă, am coborât-o. Cert e că mă așteptam să nu-mi placă deloc. Dar m-a surprins și mi-a plăcut.

De fapt, am primit exact ce mi s-a promis: Fărâme de șoapte este o poveste SF cu și despre tineri. Povestea e un fel de Romeo și Julieta futurist, doar că are ceva mai puțină melodramă și personajele au ceva mai mult creier. Totuși, nu se poate să nu compar povestea cu celebrul R&J pentru că până la urmă, e o poveste de dragoste care nu se poate împlini pentru că cei doi protagoniști ar trebui să fie dușmani de moarte. Bonus, e și ceva sindrom Stockholm la mijloc, pentru că amorezii se cunosc atunci când Jubilee e luată prizonieră de Flynn, dar până la urmă are sens, deci e în regulă, am trecut cu vederea.

Totuși, ce e fain la povestea asta e că ridică într-adevăr niște probleme de morală și de etică, alegerile pe care tinerii protagoniști trebuie să le facă sunt mai mult decât alegerea unei bisericuțe în curtea liceului, sunt decizii cu adevărat traumatizante la care personajele reacționează foarte natural. Din nou, ca în cazul primul volum, am remarcat naturalețea personajelor, m-a prins deseori povestea lor și am reușit să-i văd ca pe niște oameni, am trăit alături de ei și am suferit alături de ei. Au fost mai mult decât marionete, mai mult decât clișee. Pentru câteva zile, au fost oameni reali.

Povestea în sine e și ea faină, e un fundal foarte reușit pentru personaje, are câteva răsturnări de situație interesante și destul suspans cât să fiu cât pe ce să uit să cobor din metrou de câteva ori (am citit-o pe drumul veșnic casă-facultate, facultate-casă), plus că e destul de serioasă încât să n-o pot trata superficial. Mai primește o bilă albă și pentru asta.

Totuși, se cam simte că urmează un „dar”, nu? Da, urmează, dar va fi unul micuț: problema mea cu romanul și motivul pentru care aș vrea să-l disec în mod obiectiv este faptul că nu lasă urme. Da, ridică ceva probleme, dar le rezolvă singur. Are ceva momente care sunt traumatizante pentru personaje și are niște personaje reușite, dar... am închis cartea și s-a terminat. N-am rămas cu niciun gând sâcâitor în spatele creierului, nici cu vreo amintire nemaipomentită. E o carte bună... și atât.

Dar merită citită, mai ales dacă v-a plăcut primul volum. Mi-a plăcut să mă întorc în universul ființelor șoptitoare, mi-a plăcut să mă întâlnesc cu noile personaje, dar și cu protagoniștii primului volum, mi-a plăcut cum s-au legat lucrurile, mi-a plăcut faptul că, din nou, totul a avut sens, chiar și întâmplările aparent norocoase... E un roman bun, care mi-a plăcut și pe care îl recomand. N-o să vă schimbe lumea din temelii, dar uneori poate nu așteptăm de la cărți să ne zdruncine. Uneori, e nevoie de ceva relaxant, ceva care să ofere entertainment și atât. Și asta romanul reușește să facă foarte bine.

În plus, e SF scris mai ales pentru cei care nu citesc SF. De fapt, acesta a fost motivul pentru care m-am bucurat încă de la început că seria Constelații există. Și e bună drept „gateway drug” dacă e să mă iau după recenziile de prin blogosferă pentru că de când a apărut primul volum și până acum, am început să văd mai multe recenzii la romane SF și mai multă lume entuziasmată de acest gen. Ceea ce nu poate decât să mă bucure!