Interviu: Șerban Andrei Mazilu (Part I)

Acum câteva luni, editura Crux Publishing a pornit campania #traiestefantastic, care are ca scop promovarea autorilor români. Tocmai de aceea, autorii Crux ne-au stat la dispoziție, gata să ne răspundă la întrebări. Eu am profitat de ocazie și i-am luat un interviu lui Șerban Andrei Mazilu, autorul romanului Anotimpul pumnalelor. Alte detalii despre Andrei și activitatea lui de până acum găsiți pe site-ul Crux, aici.

A fost primul meu interviu, așa că nu știu cât de bine a ieșit, dar eu sunt destul de mândră de el. Totuși, și eu m-am întins la formularea întrebărilor, și Andrei mi-a răspuns în detaliu, așa că a ieșit mult mai lung decât anticipasem. Prin urmare, l-am împărțit în 3 părți. Prima, cea de azi, se concentrează pe romanul său. Sper să vă placă :)

Am citit aproape pe nerăsuflate „Anotimpul pumnalelor” și mi-a plăcut mult. Au fost multe momente în care romanul tău m-a dus cu gândul la un joc video, dar cum nu sunt gamer, s-ar putea să mă înșel. Ești un fan al jocurilor pe calculator? Crezi că ele ți-au influențat modul de a spune povești?

Mă bucur, în primul rând, că ți-a plăcut cartea. Nu există mulțumire mai mare pentru mine decât să știu că scriitura îmi este apreciată. Și-n al doilea, da, poți spune că sunt un veteran al gaming-ului. Mă joc de când aveam șase ani... A se înțelege că ÎNCĂ joc cam orice-mi pică în mână, în special RPG-uri (role playing games).

Unul dintre cele mai bune jocuri făcute vreodată, dacă mă întrebi pe mine, este Dishonored, despre care am menționat cam în toate interviurile pe care le-am dat până acum, fiindcă nu ascund faptul că a fost o puternică sursă de inspirație. Deci da, poți spune că jocurile m-au influențat și o fac în continuare. Am avut și am un exces de imaginație (poate) ieșit din comun, dar văzând și jucând anumite jocuri, am învățat anumite tipare și structuri referitoare la poveștile din ele. Din păcate, generațiile mai tinere nu apreciază acest aspect; nu o dată am auzit replica „joc ca să mă distrez" și mulți fac greșeala, nu numai referitor la jocuri, dar și la filme și chiar alte manifestări artistice, să privească produsul ca pe ceva delimitat și finit, ignorând anumite detalii savuroase. Îmi doresc să văd o schimbare în acest aspect, fiindcă e trist când piața de jocuri, la fel ca și cea de carte, e sufocată de titluri... să zicem... ușoare. Ar trebui - și sper ca moda să revină - să avem parte de povești mai complexe în jocuri, așa cum se făceau acum 10-15 ani.

Ce m-a impresionat cel mai mult la romanul tău au fost personajele, mi s-a părut fascinant și pe alocuri incredibil că poți crea în doar câteva pagini un personaj cu care am reușit să empatizez. N-am să te întreb care e personajul tău preferat, pentru că știu că majoritatea autorilor văd personajele lor ca pe proprii copii. În schimb, sunt curioasă dacă există vreun personaj pe care ți-a plăcut în mod deosebit să-l creezi, cu care te-ai distrat mai mult sau care a reprezentat o provocare mai mare...

Toate personajele au reprezentat o provocare. E poate cel mai greu aspect al întregului proces - să creezi identități, indivizi cu care cititorii pot empatiza și alături de care pot trăi povestea. Sigur, deducția ta, în schimb, e perfect adevărată: nu aș putea alege un anumit personaj. Dar cel care m-a amuzat cel mai mult, cel cu care m-am distrat - așa cum ai spus - a fost, fără doar și poate, Foxley Quinn. E un personaj serios, dar și caraghios totodată, și mi-a plăcut fiindcă individul are, chiar și după moarte, un foarte negru simț al umorului. Tind, în textele mele, să pic în latura comică și astfel personajele își pierd din seriozitate; cu Quinn, în schimb, am putut să mă bucur de câteva replici amuzante, fără să sabotez imaginea Anotimpului per total.

Dacă tot am ajuns la personaje, m-a pus foarte mult pe gânduri episcopul Bone, pe care l-ai construit ca pe întruchiparea tuturor lucrurilor negative care țin de religie. E pedofil, e corupt, n-are pic de respect față de cele sfinte... Reflectă el în vreun fel părerea ta despre preoții creștini sau e așa pentru a fi o contragreutate pentru slujitorii lui Thanos? Sau niciuna din presupunerile mele nu e corectă? :))

Bone nu este doar un simbol al corupției în religie în cam toate societățile. Este, de fapt, o versiune nu foarte fictivă a unui personaj foarte real și foarte cunoscut. E greu, mai ales pentru cei care aderă cu seriozitate la anumite dogme, să accepte că Biserica este un mijloc de manipulare, iar eu m-am săturat să tot urlu despre asta pe bloguri. Dacă ești un om cu toate mințile-n cap și trăiești, alături de noi, în secolul XXI, nu poți accepta că se construiește o catedrală de peste două sute de milioane de euro, când nu avem spitale, școli, adăposturi pentru săraci, și totuși „părintele" îți bate-n continuare la ușă, cerându-ți „cotizația".

Nu mă înțelege greșit: cred într-o entitate superioară, cred într-un Creator. Dar ceea ce Biserica a devenit este departe de-a reprezenta voia Lui pe Pământ. Cred, dar nu sunt religios. Și am vrut să exprim acest lucru în Anotimp.

Și o întrebare puțin mai tehnică, legată de harta de la începutul romanului. Personal, apreciez foarte mult romanele care, pentru că se petrec în lumi fictive, oferă cititorului posibilitatea să vizualizeze mai bine locurile cu o hartă. Ba chiar, la un moment dat, am ascultat un autor povestind cum, având harta ținutului său, a putut să aibă o viziune mai clară asupra narațiunii sale. Cât de aproape e harta din romanul tău de viziunea ta asupra Arhipelagului Voss? Și cât de mult te-a ajutat sau te ajută harta pe măsură ce scrii?

Mă bucur că m-ai întrebat asta, fiindcă am neglijat să-l menționez pe Cristi Florescu până acum și merită să fie pus sub reflector. Harta nu m-a ajutat să scriu cartea - a fost, în realitate, atașată întregului roman chiar înainte ca documentul să fie trimis către tipografie. De fapt, eu am schițat o hartă, cu mult înainte ca editura noastă să ia ființă, când romanul era gata, ca să o ajut pe Deea să vizualizeze mai bine locațiile din carte. Cea care există acum a venit la insistențele ei de a oferi cititorilor un produs deosebit. Așa am ajuns să lucrăm cu Cristi - graficianul care a desenat harta conform indicațiilor mele și care s-a descurcat de minune. Mi-a făcut o deosebită plăcere să lucrez cu el, fiindcă este foarte talentat și este un profesionist, și sper să ne onoreze cu multe alte colaborări.

Reacțiile la romanul tău au fost pozitive în marea lor majoritate. Totuși, au existat voci care au reacționat negativ în privința stilului tău; mai precis, au comentat cu privire la abundența figurilor de stil. Nu mă aștept să fii de acord cu ei, dar aș vrea să știu ce anume te-a determinat să optezi pentru un stil atât de bogat. Pur și simplu așa scrii tu sau e o alegere care are la bază niște criterii mai clare?

Deci îmi spui că există indivizi care n-au fost mulțumiți că un roman fantastic e scris în stil beletristic și nu, așa cum e la modă și e facil, în stil jurnalistic? Că este o poveste și nu o relatare? Mi se pare teribil de amuzant! Asta e ca și cum i-ai reproșa unui bucătar că a gătit un tort cu șase creme în loc să fiarbă un ou! Nu, normal că nu sunt de acord cu ei, fiindcă o astfel de critică este lipsită de argumente; există cărți și cărți, iar stilul pe care fiecare scriitor îl abordează trebuie să fie unul corespunzător. Cum ar suna George R. R. Martin fără figuri de stil, detalii vizuale, imagini complexe?

Acesta este stilul meu și optez pentru el, în general, fiindcă așa cred că trebuie scrisă o astfel de carte – mai ales fantasy pe ”ecran lat” (vorba scriitorului Florin Pîtea). Asta nu înseamnă că nu pot aprecia și alte metode de a spune o poveste. Există scriitori foarte buni, precum Dan Rădoiu, care au un stil mai direct, dar nu mai puțin sugestiv. În cealaltă parte există cei ca Răzvan Coloja, care povestesc superb fără să abuzeze de cuvinte. Totul depinde de ce și cum vrei să transmiți, dar, mai ales, de modul în care tu, ca scriitor, te exprimi cel mai bine. Și depinde foarte mult de ceea ce scrii. Ficțiunea transgresivă este minimalistă, fantasy-ul de mari dimensiuni este mai bogat. Sau așa văd eu lucrurile.

Am spus-o și o repet, fiindcă vreau să fie foarte limpede: nu am încercat să impresionez, nu am forțat scriitura, nu am înflorit în mod artificial textul! Manuscrisul original a fost scris în aproximativ patruzeci de zile, câte cinci-șase pagini pe zi și a „curs" natural cap-coadă.

Apropo de reacțiile la roman, am găsit un interviu mai vechi în care spuneai că „recenziile făcute de dentiști, arhitecți sau ingineri în sudură nu au nici o valoare”. Ți-ai schimbat părerea între timp? Cum vezi tu o recenzie care să conteze, ce anume ți se pare relevant?

La fel de bine te-aș putea întreba dacă ai avea încredere în doamna de la poștă să-ți repare mașina. Nu am vrut să jignesc pe nimeni. Dacă bine-mi amintesc, declarația respectivă a venit ca reacție la ce s-a întâmplat pe un grup de Facebook. Mi-am exprimat o părere despre genul Young Adult - nu tocmai pozitivă - și am fost asaltat de un grup de fani (nu ai mei, evident), care mi-au spus că „nu sunt formator de opinie" și că „e gustul lor".

Cine contează? Cei care își pot argumenta comentariile, desigur! Poate că exprimarea mea, la momentul respectiv, a fost deficitară. Nu am vrut să sugerez că un dentist, un arhitect sau un inginer n-ar fi capabili să scrie o recenzie elocventă și solidă, ci că, pentru a dezbate un anumit subiect, trebuie să ai măcar o minimă bază de cunoștințe variate. Să poți face comparații, să poți analiza lucrurile din mai multe perspective. Cum scria și Deea în articolul pentru revista culturală ”Cronica veche” – dacă singurul lucru pe care l-ai mâncat toată viața a fost pâine cu salam, cum poți aprecia caviarul?

Cuprins interviu: