Interviu: Șerban Andrei Mazilu (Part II)

Previously, on my blog...

În prima parte a acestui giga-interviu, m-am concentrat pe a afla cât mai multe despre romanul lui Andrei, Anotimpul pumnalelor. Mai departe, am vrut să descopăr autorul Șerban Andrei Mazilu la modul general, așa că în partea a doua întrebările se învârt în jurul scrisului:

Simți că te-ai născut să spui povești sau a existat un moment în care ai avut revelația faptului că asta e ceea ce vrei să faci?

Simt că m-am născut să fiu Iron Man, dar încă lucrez la finanțare. Nu, serios, am vrut să fiu supererou sau polițist sau spion. În ultimul an de liceu, însă, mi s-a spus că am talent și că ar trebui să scriu. Am studiat la Jurnalistică doi ani, apoi am realizat că nu vreau să-mi petrec restul vieții lucrând zi-lumină, pe salariul minim. Așa că am ales o meserie bine-plătită, care-mi oferă timp să fac ceea ce-mi place cu adevărat. Nu știu dacă voi rămâne în amintirea cuiva drept „scriitor", dar, cu siguranță, fac tot posibilul să fiu - în prezent - unul bun.

Au fost momente în care te-ai simțit descurajat, au fost situații care te-au făcut să crezi că poate ar trebui să te lași de scris? Dacă da, cum le-ai depășit? Ai vreun sfat pentru cei aflați într-un astfel de moment?

Da, au fost, și probabil în timp or să mai fie. Au fost clipe în care am crezut că Sistemul e de neînvins... Chiar și în zona literară, despre care ai crede că e lipsită de cioturi și gropi, există un fel în care lucrurile se fac, există birocrație, există cititori nemulțumiți, critici nemulțumiți și o grămadă de piedici. E foarte greu pentru un debutant să iasă în față, atunci când lumea nu-l vrea așa cum e și când editurile, conform obiceiului prost implementat, nu-i facilitează câtuși de puțin acest lucru.

Crux Publishing, desigur, face excepție - noi nu cerem autorului să fie altceva decât ceea ce este, spre deosebire de multe alte edituri care nu-și mediatizează deloc scriitorii și se așteaptă de la ei să fie proprii lor agenți, PR-iști, promotori, avocați, se așteaptă de la ei să nu aibă pretenții, să nu vrea bani, să nu le fie luate în considerare opiniile etc. Eu m-am lovit de asta și afară, și la noi, iar acele momente au fost cu adevărat crunte. Când ajungi să-ți spui „eu sunt doar un scriitor, deci eu nu contez", atunci înseamnă că nu lucrezi cu cine trebuie și începi să te gândești că nu merită efortul.

Pentru mine a fost poate mai ușor. Chiar dacă n-aș fi reușit să public, puteam scrie, așa cum a zis King, fiindcă „unele povești trebuie spuse" fie și numai prietenilor. Sunt totuși ambițios și încăpățânat, iar Deea mi-a fost mereu un puternic susținător, așa că, negăsind o soluție care să mă mulțumească, am creat una. Sigur, nu toată lumea are aceleași posibilități, deci nu știu ce sfat le-aș putea da altora, în afară de „hang in there!"

Pot doar să adaug că noi, la Crux, publicăm numai oameni talentați. Nu ne interesează dacă sunt debutanți sau veterani, dacă au sau nu un renume. Dacă crezi că scrii bine, trimite-ne manuscrisul! Încercăm să înlăturăm astfel de momente de depresie din viețile scriitorilor. :)

Personal, eu văd scriitorii ca pe niște magicieni care se folosesc de cuvinte ca de formule magice pentru a crea imagini, oameni, povești și mai ales sentimente în mințile și în sufletele cititorilor. Tu ce rol crezi că are un scriitor, cum definești tu un scriitor?

Scriitorii...? Zei mărunți, ca să preiau ideea lui Pratchett, care urăsc rutina. Suntem, mai presus de toate, creatori, iar apoi povestitori, și îți mărturisesc, din proprie experiență și după repetate teste psihologice, că detestăm birocrația. Nu cred că suntem dependenți de-a împărtăși altora viziunea noastră, cât suntem condiționați de nevoia de-a clădi... chestii. Ne plictisim repede, majoritatea suferim de ADD și ne trăim viețile pe jumătate pierduți în lumi paralele. Cred că dacă am fi condiționați unui singur stil de viață, am lua-o razna... Sau, în cazul unora, ne-am vindeca.

Probabil te-ai obișnuit cu întrebările pe tema asta, dar tu ai ales să debutezi într-un mod numit cel puțin „neortodox” pe plaiurile mioritice, primul tău roman fiind publicat în engleză. Ce ți-a oferit la vremea respectivă piața de carte anglo-saxonă în defavoarea celei românești?

Am vrut să evit Sistemul de care aminteam mai devreme. În România, ca și debutant, ești supus unui proces lung și groaznic de enervant, dacă nu chiar nedrept. Trebuie să fii „aprobat" de diverși, trebuie să te rogi, să lingușești, să faci o sumedenie de compromisuri, să dai bani... N-am vrut să fac nimic din toate astea. Aveam o poveste de spus - o poveste pe care mi-aș fi dorit s-o citesc - și voiam s-o spun în felul meu. Publicarea în S.U.A. mi-a oferit anumite libertăți, dar și o metodă de colaborare diferită, pe care am apreciat-o. În plus, acel gen de roman mi s-a părut mai potrivit a fi scris în limba engleză, deci a fost logic doar că trebuie publicat peste hotare.

Doi ani după „Crux”, ai decis să publici „Anotimpul pumnalelor” în limba română. Ce te-a făcut să te răzgândești sau să revii la piața de carte românească?

Nu pot spune că m-am răzgândit, dar două lucruri m-au influențat la momentul respectiv: inspirația și ambiția. După Crux, așa cum am mai spus, mulți oameni au insistat să scriu ceva în românește. În momentul în care m-am simțit inspirat, din primele pagini chiar, am știut că trebuie să scriu un roman nou, care să dovedească ceea ce pot. Două luni mai târziu, aveam un manuscris demn de a fi citit. Din păcate și așa cum mă așteptam, nu a fost deloc simplu, dar mă bucur că nu am publicat printr-o altă editură. Sunt foarte mândru de Crux Publishing, de ceea ce am realizat și ceea ce vom realiza mai departe! Astfel, n-am revenit la piața de carte românească doar cu un roman, ci cu un întreg proiect de revitalizare a literaturii.

Știu că lucrezi la un nou roman plasat în același univers în care are loc acțiunea din Anotimpul pumnalelor. Ai planuri și pentru alte romane în limba engleză sau ai renunțat la asta deocamdată?

Lucrez chiar la două romane din acel univers... ceea ce e epuizant. În limba engleză voi mai scrie, fără îndoială! Seria "The Angellove Society" nu s-a terminat, ba chiar a început. Aveam în plan nouă (da, 9!) romane, deci nici măcar nu m-am dezmorțit. Aștept doar să îmi expire contractul pe cinci ani cu editura americană și voi relansa acea serie, împreună cu noi titluri, prin Crux Publishing de data asta. Nu înseamnă, totuși, că voi renunța la scriitura în limba română, și lucrez, de fapt, la ceva cu totul nou.

Ai spus într-un interviu recent faptul că romanul la care lucrezi nu e în mod obligatoriu o continuare, ci că romanele tale vor putea fi citite și independent unul de celălalt. Ce părere ai despre seriile în care toate romanele sunt legate unul de celălalt?

Adevărat, am spus asta, dar nu pot promite că romanele ulterioare vor fi cu totul independente. Sunt personaje pe care le-am îndrăgit foarte mult și nu le pot ignora trecutul sau viitorul. Sigur, vor putea fi citite independent, dar nu cred că vor exista oameni care să spună „mi-a plăcut la nebunie Jocul necromanților, dar n-am să cumpar și Anotimpul pumnalelor".

Nu știu ce să-ți răspund la întrebare. Seriile respective, cred, sunt de fapt o singură poveste ce nu încăpea într-un singur volum. Desigur, asta este părerea unui idealist... O altă părere, mai pragmatică, ar fi că scriitorii sau editurile încearcă să câștige cât mai mult... Nu pot emite un adevăr, doar o speculație. Pot să-ți spun doar că o parte din ele mi-au plăcut enorm. Aștept, cu sufletul la gură, să văd ce va mai scrie Oliviu Crâznic, fiindcă mă tot amenință cu povești din universul Coșmarului.

În România, e foarte greu, dacă nu imposibil să fii scriitor cu normă întreagă fără să mori de foame. În cazul tău, cum se împacă meseria cu scrisul? Te ajută experiențele căpătate pe mare?

Mai puțin decât ai crede. Sunt anumite peisaje sau chiar nume de locații ce m-au inspirat, dar nu atât de mult cât o fac experiențele trăite acasă, alături de cei dragi. Sunt voiaje în care sunt relaxat și am timp să scriu, cum a fost cel în care am scris Anotimpul. Și, pe urmă, sunt voiaje cum e cel în care sunt chiar acum, în care cu greu reușesc să scriu două rânduri. E mult stres, oboseală, griji, dor de casă... Și, mai nou, coordonez, pe cât posibil, și ce se întâmplă cu editura. Anul ăsta voi debuta și ca traducător, deci... a devenit complicat. Pe scurt, nu prea se împacă meseria cu pasiunea, dar au existat și momente mai grele, deci fanii - dacă am vreunul până acum - n-ar trebui să-și facă griji. :)

Cuprins interviu: