Clubul de Lectură Nemira #19

Luni seară, la mansarda librăriei Cărturești Verona a avut loc a 19-a întâlnire a Clubului de Lectură Nemira, întâlnire dedicată romanului Solaris al lui Stanislaw Lem. Romanul spune povestea lui Kris, un psiholog trimis pe stația de pe Solaris, o planetă alcătuită în întregime dintr-un ocean inteligent. Kris descoperă faptul că oceanul poate folosi amintirile oamenilor pentru a crea viață pentru că oceanul alege să-i trimită un mimoid sub forma lui Harey, iubita sa care s-a sinucis cu ani în urmă.

 
event-club-lectura-nemira-19.jpg
 

Dacă luna trecută, un alt roman al autorului polonez ne-a împărțit în două tabere, de data asta tuturor ne-a plăcut Solaris, așa că ne-am concentrat pe încercările de a desluși ceva din misterul oceanului inteligent. Încerca el să comunice cu omenirea? Era conștient de prezența echipajului sau mimoizii au fost o reacție automată, un reflex de apărare? Ar fi putut exista subiecte de discuție între un ocean planetar și o specie alcătuită din indivizi? Dacă oceanului îi păsa de noi, voia să ne alunge prin manifestările sale sau spera să ne ajute? Cât de independenți erau mimoizii? Cât din cuvintele lor erau reflexii ale oamenilor și cât erau cuvintele oceanului? De ce pe o stație din viitor exista o bibliotecă întreagă alcătuite din volume de sute și sute de pagini în format fizic? De ce Harey era numită uneori „copilă”? Întrebările puteau continua la infinit.

Însă nu numărul întrebărilor m-a impresionat, ci diversitatea răspunsurilor. Cu toții aveam una sau mai mule interpretări personale, fiecare considera că oceanul însemna ceva, voia ceva, făcea ceva. Fiecare dintre noi încercam să-l definim, să-i găsim un rol, o explicație, un scop. După cum bine a observat cineva, noi, la fel ca personajele din Solaris, încercam să dăm un sens oceanului, să-l umanizăm cumva, astfel încât să-l putem înțelege. Jonglam cu ideile noastre „de acasă” și cu cele descoperite la fața locului, încercând să ne fixăm pe o ipoteză pe care s-o putem accepta fără dovezi, în care să credem.

Însă Solaris a rămas și va rămâne o enigmă și tocmai acesta este marele atu al romanului: faptul că te provoacă să dezlegi enigma oceanului, că te aduce în starea plină de speculații în care se găsesc toate personajele, astfel încât poți empatiza cu ele.

Cred că aceasta e una dintre puținele romane SF care sper să nu devină niciodată realitate. E mai mult decât o poveste tristă, e, metaforic vorbind, o dezintegrare la nivel atomic a uneia dintre cele mai mari dorințe, speranțe și chiar nevoi a omenirii: aceea că nu suntem singuri, că există cineva care să ne înțeleagă, cu care să putem vorbi. Însă chiar prin manifestările sale, Solaris ne lasă mai singuri ca înainte. Întâi, ne dă iluzia că orice căutare s-a încheiat pentru ca apoi să spulbere acea iluzie și toate speranțele asociate ei. Din punctul meu de vedere, Solaris reprezintă întruchiparea ideii că e mult mai rău să ai ceva și apoi să-l pierzi decât să nu ai acel ceva niciodată.

În final, nu pot decât să sper că și la următoarea ședință vom discuta despre o carte pe marginea căreia să poți vorbi ore întregi fără oprire și totuși să vrei să discuți mai mult și mai mult.