Recenzie: Fundația și Imperiul

coperta-fundatia-si-imperiul.jpg

Povestea:

Hari Seldon a prezis faptul că, după mii de ani de prosperitate, Imperiul Galactic se va destrăma și că omenirea va trece printr-o perioadă de decădere care va dura 30 de mii de ani.

Însă tot el a reușit să găsească o cale de a scurta această perioadă de barbarie la doar 1000 de ani, înființând două Fundații gemene, la cele două capete ale Galaxiei. Prima este cea în jurul căreia se va înființa cel de-al doilea Imperiu. A doua este o enigmă.

Dar știința folosită de Hari Seldon pentru a concepe acest Plan are la bază statistica, așa că nu poate prezice ceea ce va face un singur individ, ci doar tendințele unei mase mari de oameni. Tocmai de aceea, acolo unde forța muribundă a Imperiului nu are niciun imparc, un singur om cu o capacitate neprevăzută poate schimba totul.

Părerea mea:

Cel mai frumos lucru la literatura Science Fiction mi se pare faptul că orice reguli ale lumii noastre sunt abolite. Un scriitor de SF are libertatea absolută de a crea orice fel de lume își dorește. Imaginația e singura limită. În același timp, autorul are obligația de a stabili regulile acestei noi lumi. La fel cum Universul pe care îl cunoaștem noi e guvernat de legile fizicii, lumile imaginare au și ele regulile lor clare, care trebuie respectate fără excepție, pentru a păstra iluzia de real pe care o capătă fantasticul transpus în SF.

În primul volum al seriei sale, Asimov a trasat aceste reguli. Ne-a prezentat o nouă știință, una care poate prezice viitorul, ne-a arătat cum funcționează și ne-a arătat impactul ei asupra societății. Apoi, în prima parte din Fundația și Imperiul, scriitorul vine și întărește aceste reguli ale psihoistoriei, le face să pară clare, dure, de neînvins. Și chiar și așa, reușește să creeze tensiune, pentru că e greu să crezi că un om mort de mult a reușit să prezică situația în care se află oameni care nu se născuseră pe vremea lui și că, indiferent ce fac acești oameni, cuvintele unui mort sunt mai adevărate decât eforturile lor.

Dar apoi, tot Asimov vine și își încalcă propriile legi, cel puțin în aparență. La prima vedere, își distruge propria lume printr-un procedeu neînțeles. La început, în calitatea ta de cititor, te poți simți înșelat. Existau niște reguli, ce s-a întâmplat cu ele? Dar citești captivat mai departe, sperând să descoperi cum s-a putut întâmpla așa ceva, cum au fost măcelărită psihoistoria. Totuși, crima perfectă nu există, așa că în final, atunci când descoperi „ucigașul”, lucrurile par perfect logice. Nicio lege nu a fost încălcată, ci portița folosită de Asimov ca să te păcălească a existat dintotdeauna.

Și deși mi-a plăcut enorm acest mister rezolvat frumos, dacă ar fi să aleg un singur lucru care m-a impresionat, un singur detaliu care mi-a rămas în minte, acela ar fi vizisonorul. E descris ca fiind un instrument muzical care, folosindu-se de sunet, stimulează direct nervul optic, generând imagini direct în creier. Ceea ce m-a fascinat au fost descrierile viziunilor personajelor atunci când asistau la „concerte”.

Senzația de a asista la o asemenea demonstrație de talent - pentru că doar unii cu un dar deosebit puteau oferi reprezentații impresionante - mi s-a părut nu doar unică, dar și incredibil de frumoasă. Dacă ar fi să aleg un singur lucru pe care să-l aduc din lumea lui Asmiov în a noastră, atunci aș renunța la orice mostră de tehnologie avansată, la orice descoperire care ne-ar schimba viețile, ca să aduc aici un vizisonor. Sunt sigură că oameni care să cânte la el s-ar găsi și în secolul nostru și apoi spectacolele lor ar fi ceva de neratat.

Cred că de fapt lucrurile care fac o lume nouă și diferită să pară veridică sunt tocmai micile detalii, acele lucruri din plan secund care te impresionează atât de mult încât ți-ai dori să fie adevărate. Și Asimov reușește să creeze destule asemenea mici jucării astfel încât lumea grandioasă pe care a inventat-o să pară reală, așa că romanele sale merită citite. Și recitite.