Film: The Fault In Our Stars (Sub aceeași stea)

poster-the-fault-in-our-stars.jpg

Am fost să văd filmul acum o săptămână, dar am vrut să las să treacă o cantitate considerabilă de timp, pentru că nu eram sigură ce părere am de fapt despre ecranizarea asta. Nici acum nu sunt foarte hotărâtă, dar nu cred că părerea mea va deveni mai consistentă dacă mai aștept.

Povestea:

Hazel Grace este o tânără bolnavă de cancer. Împinsă de părinții ei să participe la un grup de sprijin, îl întâlnește pe Augustus Waters, un băiat care e fermecat de ea și de care, încet încet, Hazel se îndrăgostește.

Filmul ne arată povestea lor de dragoste, cu toate suișurile și coborâșurile. În plan secundar, vedem cum se desfășoară viața unui bolnav de cancer și toate momentele sfâșietoare, dulci-amărui sau pline de bucurie ale acestei vieți, dar și modul în care cei apropiați bolnavului reacționează în aceste momente.

Trailer:

 
 

Părerea mea:

Cartea se numără printre cele câteva titluri pe care le-am citit doar pentru că erau ridicate în slăvi. Altfel, încerc să mă feresc de poveștile realiste și triste, pentru că părerea mea e că lumea e deja un loc destul de trist și fără să-i caut eu poveștile amare, cu atât mai mult cu cât nici măcar nu sunt reale. Chestia asta mă duce cu gândul la povestea filmului Titanic: din atâtea povești adevărate și triste, James Cameron ne prezintă una inventată...

Dar uneori mi se pare că o porție bună de plâns face bine la suflet. Și parcă e mai bine când e vorba de durerea altora, nu de a ta, mai ales că la sfârșit poți să zâmbești ușor, bucuros că nimeni n-a avut de suferit în realitate (cu excepția ta, care suferi indirect). Oricum, ca să știți cu cine aveți de-a face, eu sunt tipa care, privind Avatarul aceluiași James Cameron de mai sus, am plâns atunci când s-a prăbușit copacul omuleților albaștri.

În schimb, cartea la fel de albastră a lui John Green nu mi-a smuls nici o lacrimă, deși știu că a încercat. Dar filmul a fost cu totul și cu totul altceva. Am plâns aproape la fel de mult ca la Mizerabilii, unde am plâns de la a treia melodie și până la final. Bine, vreau să fie clar că eu nu plâng numai de tristețe și în general, nu plâng în lume. Plâng la cărți și filme atunci când sunt puternic impresionată din punct de vedere emoțional, dar pot să plâng bine mersi și de bucurie, ușurare etc etc.

În cazul acestui film (despre care ar trebui să fie acest articol, de fapt), cred că am plâns atât de intens pentru că știam ce urmează să se întâmple. Oricum, am ieșit din sală cu ochii roșii, gândindu-mă că în sfârșit am înțeles de ce era cartea asta sanctificată. Și dacă am plâns atâta, însemna că a fost un film care m-a impresionat puternic, deci un film bun, nu? Nu.

Gata, am zis-o, okay? Nu cred că a fost un film bun. A fost o ecranizare fidelă și a fost un film emoționant. Dar nu mi s-a părut că a avut substrat. Cartea mi s-a părut că spune totuși ceva. Nu mi-a schimbat lumea, dar mi-a transmis ceva. Filmul, în schimb.... a trecut o săptămână și mereu când mă gândesc la el, reacția mea este „așa, și?” Povestea celor doi e tristă, dar nu mă tăvălesc de mila lor. A fost ceva la film care nu m-a convins. Nu mă întrebați ce pentru că habar n-am. Mai ales că pe moment, am fost impresionată.

Acum, o săptămână mai târziu, știți care mi se pare cea mai interesantă chestie din tot filmul? Faptul că regizorul a găsit o metodă de a-mi arăta mesajele și e-mailurile din film în așa fel încât să pot să le citesc. Mai sunt filme care îmi arată telefonul după ce cineva primește un SMS și se așteaptă să citesc ce scrie acolo. Dar dacă nu există și o subtitrare cu mesajul sau măcar vreun actor care să-l citească, atunci regizorul primește din partea mea o serie de cuvinte nu foarte măgulitoare. Aici n-a fost cazul, aici totul a fost făcut foarte elegant și „plăcut ochiului”. Dar faptul că retrospectiv, asta a fost partea care mi-a plăcut cel mai mult spune destule despre părerea mea despre film.

Ca să fie clar, nu vreau să se înțeleagă că eu cred că a fost un film prost sau o carte proastă sau că fandomul ar trebui să meargă să citească un clasic sau că Green ar trebui să se lase de meserie. Departe de mine ideea asta. Dar, după cum știm cu toții, nu toate cărțile (respectiv ecranizările lor) sunt pentru toată lumea. Cartea asta n-a fost pentru mine. Pe de-o parte, îmi pare rău, pentru că am senzația că ratez ceva. Dar știu că o recitire a cărții sau o revedere al filmului n-ar ajuta cu nimic.

Nu-mi rămâne decât să încerc din nou cu altă carte a acestui autor, una care să mă atragă prin poveste, nu prin părerile fandomului. Așa, poate-poate am noroc și găsesc ceva care să fie potrivit pentru mine :)

Notă: După ce am terminat de aberat, am căutat trailerul și pentru că înainte să pun un filmuleț pe blog, îl și vizualizez, acum am ochii umezi... nu mi-am schimbat părerea, dar poate există totuși speranță pentru mine și creierul meu insensibil, nu? :))