Jurnal: What's in a name?

Pentru că încă nu cred că mi-am făcut ordine în creieraș în legătură cu subiectul despre care o să bat câmpii, o să scriu mai întâi o lungă introducere. Ceva în genul scărpinatului cu mâna stânga peste cap, la urechea dreaptă. Așa că puteți închide pagina dacă n-aveți chef de aberațiile mele, mai ales că vor avea doar o vagă legătură tangențială cu cărțile. Dacă totuși v-ați hotărât să mă suportați, here it goes...

Până acum, de-a lungul nu-foarte-lungii mele vieți, m-am confruntat serios cu ideea de identitate de două ori. De fiecare dată, a fost în momentul în care a trebuit să scriu un eseu pe tema asta.

Primul eseu a fost o temă primită la Psihologie, în clasa a 10-a. A trebuit să scriem o lucrare de minimum două pagini, intitulată „Cine sunt eu?”. Era genul acela de eseu unde puteam scrie orice, pentru că toți urma să luăm 10 atâta timp cât umpleam două pagini și-l predam la timp. Dar nu aveam nimic mai bun de făcut atunci, așa că l-am scris la modul serios.

Am luat-o strategic, am început de la numele meu, am continuat cu „ocupația” (elev), apoi am abordat statutul social și alte astfel de etichete, ajungând la concluzia finală era că niciuna dintre ele nu mă definește, ci că fiecare acoperă doar o fațetă a mea. Așa că abia atunci când sunt puse la un loc, suma lor ar putea, eventual, alcătui o definiție destul de bună a persoanei care sunt eu.

Al doilea eseu l-am scris într-a 12-a, la Filozofie, când ni s-a spus pur și simplu să scriem ceva pe tema identitate. Singura condiție era să fie ceva original, nu luat de pe net. Copy&paste însemna automat nota 5 și nimeni nu voia să aibă 5 la filozofie, când puteam lua 10 cu minimum de efort. Din nou, pentru nota maximă puteam scrie literalmente orice pe tema dată, plus că aveam de ales dintre mai multe teme, dar mie asta cu identitatea mi-a plăcut. Într-a 12 la profil real, mulți nu se stresează cu materii gen Filozofie, dar eu am avut un prof genial și destul timp liber cât să scriu din nou la modul serios.

De data asta, am scris ceva mai impersonal, comparativ cu primul eseu. Am încercat să disec puțin ideea de identitate în sine, luând ca exemplu un roman SF care se numără printre cele care m-au pus serios pe gânduri: Alegerea lui Hobson de Robert J. Sawyer. Pe scurt, în carte era vorba de un tip, Hobson (n-ați fi ghicit, nu?), care își creează trei copii fidele ale sale pe calculator. Pe două le modifică, eliminând porțiuni ale lor (cum ar fi frica de moarte sau ideea de nevoi fiziologice), iar pe ultima o lasă la fel, pe post de etalon.

Cele trei entități au acces la Internet și, desigur, încep să aibă loc o serie de crime și atacuri. Victimele sunt persoane pe care Hobson nu le are la inimă, așa că devine evident că una dintre copii este criminalul. Acum, book blogger-ul din mine nu vrea să vă dea spoilere, dar în eseul meu am povestit și care este marea revelație a romanului. Totuși, n-o să vă spun decât că descoperirea criminalului te face să înțelegi că un om e suma mai multor lucruri, printre care se numără nu doar trecutul și alegerile sale, dar și alte elemente de care nici măcar nu suntem conștienți.

Oricum, motivul pentru care v-am povestit chestiile astea e ca să aveți contextul în care văd eu identitatea. Am vrut să înțelegeți că de fiecare dată când am stat să mă gândesc la ideea de identitate, concluzia mea a fost că e suma mai multor lucruri. Așadar, sunt multe, multe lucruri care contribuie, nu unul singur. Și așa ajung și la titlul articolului: primul lucru pe care l-am scris în primul eseu despre identitatea mea personală a fost faptul că numele nu mă definește.

Totuși, azi am aflat că teoria și practica sunt două chestii incredibil de diferite.

Vara asta, m-am înscris la un curs de rețelistică și astăzi, la prima ședință, s-a făcut o foaie de prezență. Când a ajuns la mine, întâmplător mi-au picat ochii pe unul dintre nume. Scria negru pe alb numele meu. Nu eu îl scrisesem acolo. Din cercul de oameni pe care îi cunoșteam dinainte, niciunul nu primise foaia încă, deci nu ei îl scriseseră acolo.

M-am holbat perplexă la foaia aia o jumătate bună de minut, apoi mi-am ridicat ochii, am aruncat o privire în sală și am întrebat dacă e vreo tipă cu numele meu pe-acolo. Moment în care cineva chiar s-a ridicat și a venit la mine și mi-a zis că da, chestie care m-a prins complet pe nepregătite. Am îndrugat ceva cum că mă cheamă exact la fel, am schimbat două vorbe amuzate, apoi m-am apucat să-mi scriu și eu numele pe foaie, cu precizarea grupei și seriei pentru diferențiere. Am dat foaia mai departe... și am rămas buimacă minute bune. M-am concentrat mai apoi pe ce aveam de făcut la curs, dar ulterior, pe drum spre casă, am rememorat momentul, încercând nu numai să mă împac cu ideea, dar și să pricep de ce mă deranjează atât de tare.

Am mai întâlnit lume cu prenumele meu. Din ce în ce mai multe persoane, pe măsură ce creșteam. Nu m-a deranjat niciodată. Dar de data asta era vorba de numele complet (bine, mai am un prenume despre care mi-a fost sincer teamă s-o întreb, dar doar ai mei și sora mea îl cunosc, deci în public nu numai că nu simt că mă reprezintă, dar nici măcar nu-mi doresc să-l folosească lumea, așadar nu l-am pus la socoteală). E o senzație extrem de ciudată, n-am reușit s-o definesc decât ca pe un fel de excursie în the twilight zone... Mai ales că tipa e mai mare ca mine și a terminat ASE-ul, secțiunea Cibernetică… fix unde mă gândeam eu să dau la facultate acum doi ani, înainte să mă răzgândesc și să aleg Politehnica.

Acum, dacă stau să raționalizez totul, n-am nicio problemă, dar instinctiv, visceral, subconștient, mă deranjează. Și e ciudat. În mod normal, acum ar urma un paragraf despre faptul că omul e o ființă ciudată care simte nevoia să facă parte din turmă și totuși să fie starul turmei, dar am auzit chestia asta de atât de multe ori, reinterpretată în atât de multe moduri încât mi se pare un clișeu răsuflat. Cert e că e o senzație stranie.

Și straniu e faptul că mă deranjează și n-am ce să fac în privința asta. Nu îmi aduc aminte să mai fi trecut printr-o experiență în care ceva mă deranjează la un nivel la care partea mea rațională n-are acces. Da, au fost momente când rațiunea și sufeltul sau cum vreți să-i spuneți nu s-au înțeles din prima, cel mai simplu exemplu fiind orice moment în care trebuia să merg undeva unde nu cunoșteam pe nimeni. Atunci, creierul meu panicos încerca să mă convingă să stau acasă, deși eu chiar voiam să merg. Dar în cele din urmă, cele două... chestii s-au pus de acord.

De data asta, totuși, nu e cazul. Creierașul meu tot găsește motive pentru care situația asta e absolut ok, dar sufletește tot nu-mi place. O să mă împac cu ideea, desigur, dar nu cu inima ușoară.

Cred că problema e faptul că noi, ca oameni, avem nevoie să înțelegem ceea ce îl înconjoară. Mereu căutăm explicații, definiții, vrem să facem ordine în haos pentru că ideea de haos ne îngrozește. Și cel mai simplu lucru pe care îl putem face e să punem etichete. Prima etichetă e numele. E mai greu să te sperie ceva care are un nume, nu? Ai senzația că denumindu-l, înțelegi acel ceva, cunoști acel ceva, l-ai etichetat, l-ai sortat, l-ai scos din haos și l-ai adus în ordine.

De asta cred că mă afectează atât de tare faptul că mai există o persoană cu aceeași etichetă. Superficial, într-un catalog, document, registru, nu ne diferențiază nimic. Și totuși suntem diferite. Și eu știu asta, la naiba! După cum spuneam, știu că o persoană nu e un nume, ci o sumă de chestii unde numele e printre ultimele... dar tot nu sunt ok!

Deja încep să mi se învârtă gândurile în cerc și n-o să ajung nicăieri, deci vă provoc pe voi să vă gândiți puțin la asta și să-mi spuneți nu neapărat cum ați reacționa voi (reacția mea exterioară a fost ok, după mine), ci cum v-ați simți în situația asta?