Recenzie: Limitele Spiritului (Academia Vampirilor #5)

Se pare ca reteta aleasa de Richelle Mead implica o carte foarte foarte "rece" urmata de una "in flacari". Pentru ca daca volumul 4 a fost definitia plictiselii, volumul 5 a fost diametral opus: mi-a placut mai mult decat toate volumele din serie. La un loc.

Rezumat:

Dimitri e in consinuate strigoi si se pare ca are de gand sa o omoare pe Rose. Sau cel putin asta spune. Intre timp, Rose s-a intors acasa, fara sa dea uitarii ideea ca exista totusi o cale de a readuce un strigoi la viata. Pacat ca singurul care cunoaste metoda e Robert Doru, frate cu nimeni altul decat Mr. Bad Guy din primele volume: monseur Victor Dashkov. Care e putin "prins" intr-o inchisoare de maxima securitate si nu planuieste sa spuna un cuvant despre fratele sau daca nu e eliberat. Asa ca Rose, normal, il elibereaza.

Victor ii duce frumos la Robert, care le spune ce vor sa stie. (Si cei doi frati reusesc si sa dispara fara urma). N-o sa prelungesc suspansul si o sa va spun ca Dimitri va redeveni dhampir. Abia dupa aceea lucrurile devin interesante, pentru ca tipul e distrus. Si pe plan politic lucrurile devin interesante pentru ca se pune problema promulgarii unei legi care sa ii oblige pe dhampiri sa devina Gardieni de la varsta de 16 ani, in loc de 18, ceea ce starneste multe controverse. Pana la urma Rose ajunge sa fie acuzata de inalta tradare (nu va spun de ce, merita sa aflati asta citind).

My view:

Pentru actiune, romanul primeste o nota de trecere: la inceput e previzibil, dar spre final devine putin mai surprinzator. Pentru detaliile despre civilizatia vampirasilor, nota e putin mai ridicata, dar nu e nimic exagerat.

La nivel sentimental, insa, primeste felicitari. (Pana la urma, despre asta e vorba, pentru ca seria e romance, nu de actiune). Dupa "renastere", Dimitri e distrus si partea asta din poveste e bine pusa la punct: omul are toate motivele sa fie praf si pulbere, motivele sunt perfect logice si reies clar din fiecare gest sau cuvant. Oricine cu o farama de empatie ajunge sa-l compatimeasca din plin.

Singura opaca la suferinta lui e Rose, ceea ce nu ma mai mira pentru ca desi in 2 si 3 am avut o parere bunicica, uneori chiar buna, despre ea si despre maturizarea ei, s-a ales praful in 4 si mai ales acum, cand da dovada de un egocentrism iesit din comun. Doar ca in 5, spre deosebire de 4, nu mi-a mai displacut Rose pentru ca romanul e scris prost, ci pentru ca ea ca personaj e proasta. Si intre cele doua e o mare diferenta.

Adrien in continuare parca a avut parte de niste operatii pe creier intre volumele 3 si 4, insa acceptand asta, ca personaj, e reusit. Apreciez faptul ca desi la prima vedere pare un fraier - si Rose exact asa il trateaza - e de fapt mai puternic decat va fi ea in stare sa priceapa vreodata. O iubeste - nu mi-e clar de ce - si e dispus sa accepte multe din partea ei, dar nu o face ca un fraier amorezat care inchide ochii, ci face totul perfect constient ca Rose inca e indragostita de Dimitri. Uneori, mi se pare ca el vede lucrurile cu mult mai clar ca ea. Si chiar incep sa inteleg de ce personajul are fani, si mie incepe sa-mi placa.

Cat despre restul personajelor, singurul care mi-a atras atentia in mod deosebit a fost Abe Mazur, "taticul" lui Rose, mafiot pana in varful unghiilor ca atitudine si ca reputatie, dar cu mainile incredibil de curate, ceea ce mi se pare defintia succesului mafiot: sa fii capabil sa delegi activitatile "murdare" altora ca sa poti iesi mereu basma curata.

Oricum, per total, desi triunghiul amoros e clasic (o egoista enervanta si doi amorezati care o iubesc din motive care imi scapa), cartea e scrisa mult mai bine decat 4, unde actiunile personajelor contraziceau absolut tot ce se scria despre ele. In 5 nu mai e cazul, totul se leaga frumos si povestea e reusita, asa ca daca ati avut rabdare sa cititi volumul anterior, Limitele spiritului merita!