Les Miserables (Mizerabilii)

Inca de la inceput am sa-mi recunosc "incultitatea" si o sa va marturisesc ca e vorba despre filmul proaspat aparut cu Hugh Jackman si Russell Crowe, nu despre cartea lui Hugo, pe care inca nu am citit-o.

Am fost sa vad filmul inca de vineri pentru ca juca Hugh Jackman, care e actorul meu preferat. Initial, acesta a fost singurul meu motiv. Dupa ce am vazut filmul, insa... O-A-U! In mod normal, v-as prezenta intai un scurt rezumat al actiunii, apoi parerea mea, insa m-a impresionat atat de tare incat singurul lucru despre care pot vorbi este impactul pe care l-a avut asupra mea.

In primul rand, cand e vorba de o drama, cu atat mai mult colectiva, daca filmul e bine facut, o sa ma emotioneze. Punct. Asa ca era absolut imposibil sa nu plang ca o toanta la filmul asta. Insa nu-mi imaginasem ca o sa ies de-acolo cu ochii rosii, dorindu-mi sa fie vara si sa pot purta ochelarii mei de soare.

N-as fi ghicit ca o sa iubesc filmul nici macar dupa primele minute. E un musical si la inceput, a parut penibil. Primul cantec e bun pentru ca e colectiv, dar cand Russel si Jackman (adica Javert si Jean Valjean) incep sa "dialogheze cantat", chiar mi s-a parut stupid. Apoi urmeaza inca un cantec colectiv (astea m-au impreionat toate, cand aud multi oameni cantand la unison - si bine - e imposibil pentru mine sa nu vibrez alaturi de ei) si apoi un monolog al lui Jackman in biserica... si atunci senzatia de penibil a inceput sa dispara, inlocuita de un incpeut de admiratie pentru ca nu doar ca suna bine, dar si imaginile erau superbe: cand Valjean canta despre speranta, era in lumina si ii luceau ochii, apoi, cand a inceput sa cante despre ura si suferinta, a ajuns in umbre... foarte bine realizat!

Si apoi Anne Hathaway (Fantine) ajunge prostituata si canta in chestia aia asemanatoare cu un sicriu si nu poti sa nu-i simti durerea, mai ales ca jocul ei actoricesc e superb, nu doar ca plansul si durerea par sincere, dar gesturile ii tradeaza furia si neputinta, la un moment dat chiar tremura de nervi... superb! Din clipa aceea, orice senzatie de la inceputul filmului mi-a disparut, inlocuita de placere pura.

Iar in clipa cand revolutionarii incep sa cante... Asa ceva nu exista, nu mi-am putut imagina ca un musical poate transmite atat de multa durere, atata furie reprimata... Deja mi-am marturisit "incultitatea", deci in capsorul meu limitat nu credeam ca asa ceva se poate. Insa la final, am ajuns la concluzia opusa fata de inceput: filmul a fost incredibil tocmai pentru ca a fost musical.

Dar - mereu exista un dar - exista si reversul medaliei: am fost cu cineva care a citit cartile si n-a fost impresionat. Deci se poate ca tot entuziasmul meu sa fie din cauza ca nu am citit romanele, asa ca am sa recomand filmul din tot sufletul doar celor care n-au citit cartea. Pentru ca e incredibil de impresionant, foarte bine realizat.. absolut superb! Eu zic ca merita!