Postari de iarna #1 - Zapada

Uitandu-ma prin lista postarilor recente de pe blogurile pe care le urmaresc, am dat peste un titlu care mi-a atras atentia: Postarile de iarna. Asa am aflat de ideea fetelor de la Love for books de a lansa in blogosfera o provocare: toate persoanele interesate trebuie sa posteze 3 articole pe teme stabilite de ele si legate de iarna. Am inteles ca e deja al doilea an in care organizeaza aceasta campanie si m-am hotarat sa ma numar printre blogurile inscrise (22!) pentru ca imi place sa bat campii si am vrut sa vad daca o pot face si pe teme care nu-mi plac.

Da, ati ghicit, sunt o persoana care prefera vara si tot ce inseamna ea. Iarna, visul meu e sa imit ursii si sa ma retrag in barlog. Dar din barlogul meu pot scrie, si deci ma voi referi la prima tema dintre cele trei, si anume zapada.

Intamplator, de dimineata, in timp ce degeram pe drum spre scoala alaturi de o colega, la cateva secunde dupa ce s-a plans de frig, mi-a spus ca si-ar dori sa ninga. In capsorul meu, nu prea avea logica pentru ca ar insemna sa fie si mai frig, asa ca am intrebat-o de ce si-ar putea dori asta. Raspunsul ei mi-a placut la nebunie: "Fara ninsoare, parca e frig degeaba." Si cred ca are dreptate pentru ca desi nu-mi place frigul deloc, dar deloc, zapada e una din partile placute (cu o conditie esentiala: eu sa stau in barlog si sa nu trebuiasca sa ies. Deloc.)

Imi place ideea de ninsoare, imi place faptul ca fulgii cad incet pe sol, aproape sfidand gravitatia, parand sa pluteasca, nu sa se prabuseasca. Imi sugereaza zbor, ceea ce pentru mine e egal cu libertatea. Si intotdeauna fulgii de nea ma duc cu gandul la oameni pentru ca toti fulgii sunt superbi, unici, dar efemeri. Exact ca noi. Pentru ca desi avem defectele noastre si individual, si ca grupuri, societati si specie, suntem frumosi prin faptul ca gandim, ca transmitem idei, ca folosim cuvinte pentru a crea imagini, pentru a exprima lucrurile incredibile din mintile noastre. Pentru ca desi toti suntem asemanatori priviti de departe, fiecare e unic. Si pentru ca avem atat de putin timp la dispozitie pe care sa-l valorificam... Dar totusi, pentru cele cateva clipe pe care le avem - in timp masurat la scara cosmica - suntem liberi.

Si apoi mai e covorul acela alb, irezistibil de alb, care straluceste ca miliarde de diamante presarate pe sol, care in soare da un aer atat de frumos oricarui oras, oricat de gri si mohorat ar parea. In general, sunt o persoana careia ii place orasul si tot ce inseamna el, am citadinul in sange, insa nici mie nu-mi place ca Bucurestiul e, in general, gri si mohorat (si, cumva, chiar si in blocurile reabilitate si vopsite e o anume nuanta de gri...). Insa cand totul e acoperit de zapada si iese soarele dintre nori, scaldand totul in lumina... e pur si simplu superb. Mie zapada, in zilele cu soare, nu-mi sugereaza moarte, ci frumusete: o frumusete stralucitoare, scaldata de lumina.

Si imi plac si acei primi pasi in zapada, acele prime urme care parca sfideaza perfectiunea si sarbatoresc viata. De obicei, nu-mi plac cainii, cu atat mai putin cei vagabonzi, insa iarna imi place sa-i vad mergand prin zapada, ei fiind cei care sparg acea perfectiune ireala. Imi place sa vad cum pasii lor raman intipariti pe zapada, imi place sa-i vad alergand si fugarindu-se ca sa se incalzeasca, mai ales prin zapada. Parca aduc o frantura de primordial, de instinctual in mijlocul orasului, care ar trebui sa reprezinte un centru al ratiunii.

Totusi, repet, imi place totul vazut de la geam, inconjurata de caldura barlogului, unde totul e privit de la distanta si elemente precum frigul sau vantul sau poleiul par ireale sau macar extrem de indepartate. Urasc ca acei primi pasi sa fie ai mei, nu-mi place sa ma infofolesc pana mi se pare ca tot continutul dulapului e pe mine doar ca sa fac doi pasi afara si nici dupa jocul cu bulgari nu ma dau in vant pentru ca daca e ceva ce urasc, atunci urasc sa-mi inghete mainile. Insa stand langa calorifer si privind ninsoarea sau zapada cu o ceasca de cacao fierbinte in mana, e absolut superb. Exista, din punctul meu de vedere, un singur lucru mai frumos, si anume marea stralucind la soare. (Mda, pana la urma tot o iubitoare de caldura raman... Insa ma abtin acum si voi vorbi despre asta alta data. Probabil la vara.)

Dar, ca totul pe lumea asta, nimic nu e durabil, oricat de frumos ar fi. In cateva zile, toata acea stralucire devine un morman cenusiu-mocirlos infinit, zapada se topeste si ingheata la loc devenind un blod alunecos si detestabil de gheata si, normal, mai devreme sau mai tarziu, trebuie sa ies din casa si sa infrunt zapada si frigul, moment in care nu-mi doresc decat sa nu mai ninga niciodata...