Hotul de carti (recenzie)

Aceasta nu este o poveste intunecata. Nu este o poveste despre nazism, Hitler, Germania sau razboi. Nu este o poveste despre omenie sau despre cruzime. Nu este o poveste despre moarte. Nu este nici macar o poveste despre o fata. Este o poveste despre cuvinte.

Mi-a luat ceva sa ma obisnuiesc cu stilul autorului, pentru ca e diferit. Deschideti cartea si veti intelege de la primele pagini. Ceea ce difera este ca Moartea - naratorul acestei povesti - nu foloseste cuvintele ca sa spuna o poveste. Nu actiunea e cea care conteaza. Cat despre suspans... nici macar nu incearca sa-l constuiasca. Ti se spune dinainte ce se intampla. Da, ti se poate intampla sa citesti sperand sa nu se intample totusi ceea ce sti ca se va intampla, dar nu de asta citesti. Citesti pentru ca Moartea picteaza.

Inca de la inceput se vorbeste despre culori, dar e mai mult de atat. Moartea pur si simplu foloseste cuvintele ca sa picteze povestea in fata ochilor tai. Si o picteaza nu doar pentru ochii tai, ci si pentru toate celelalte simturi. Vezi cuvintele. Le mirosi. Le auzi... E uimitor!

Dureaza o vreme pentru a te obisnui cu stilul, dar apoi ajungi in acel punct in care nu mai citesti doar ocazional, ci te agati cu mainile de carte si nu-i mai dai drumul. Hotul de carti nu e o poveste intunecata, dar e o poveste care trebuie citita. Nu neaparat pentru poveste in sine, ci pentru felul in care e spusa.

Lectura placuta!