Despre cărți: Brandon Sanderson

Întâmplător, azi se împlinește fix un an de când am început să scriu textul ăsta. Dar nu vă imaginați că aveam cine știe ce multitudine de paragrafe scrise și revizuite de-a lungul anului, în speranța de a atinge vreo perfecțiune a mesajului. Nu, am deschis un articol nou în februarie 2023, i-am pus un titlu oarecare („daddy Sanderson”, working title) și apoi mi-am dat seama că tot ce vreau să scriu e „asdfghjkl omg omg omg sandersoooooooon, read it!!”. Așa că m-am gândit atunci că poate ar trebui să mai citesc un pic din ce-a scris omul, poate reușesc să vin cu ceva mai coerent.

Nope.

20 cărți mai târziu, mesajul cam tot ăsta e. Mai am un singur roman din Cosmere de citit (Rhythm of War) și inițial am vrut să amân articolul până îl termin și pe ăla, ca să fie o concluzie post-Cosmere (Cosmere e cel mai mare univers ficțional al lui Sanderson). Dar de fapt n-am citit nici White Sand (roman grafic) încă, doar bucățica din Arcanum Unbounded, deci și dacă termin Rhythm, n-ar fi chiar o concluzie post-Cosmere. Și apoi, iarna asta apare volumul 5 din Stormlight Archive, care va fi și finalul unei ere ficționale, deci poate ar trebui să mai aștept… și tot așa amân articolul ăsta de un an de zile.

Dar am terminat Metalul pierdut recent (care și el e un final de eră) și mi-am dat seama că am nevoie de o mică pauză… dar și că am un sentiment foarte complicat legat de încheierea unei ere interne a cărților, a unei serii (deocamdată), dar și al unui proces obsesiv de a citi tot ce a scris Sanderson în Cosmere. Așa că vreau să trag linie și să povestesc despre asta, în speranța de a mai limpezi un pic sentimentul complicat.

How it started

Am auzit de Sanderson cu mult timp în urmă. Ar fi fost straniu să nu știu nimic despre el: e unul dintre cei mai cunoscuți autori de fantasy, care e unul din genurile mele preferate. De fapt, cred că Sanderson e cel mai faimos autor de fantasy, dacă îi excludem pe cei cu cărți ecranizate sau adaptate sub formă de seriale sau jocuri video (cred că are și el totuși un boardgame sau ceva similar, n-am stat să caut detalii). Sanderson e cunoscut mai ales pentru sistemele magice super originale și extrem de detaliate pe care le creează, dar și pentru faptul că scrie mult. Like, mult-mult. Cu romane lungi și serii și mai lungi. E plin internetul de glume cum că dacă se așează să scrie o proză scurtă, sigur îi ies peste 200 de pagini. Bine, nu e ca și cum glumele sunt degeaba, omul chiar scrie enorm.

Inițial, asta m-a făcut să stau departe. După experiența cu Game of Thrones (hei, anul ăsta se împlinesc 13 ani de când așteptăm volumul 6. Și 28 de ani de când a apărut primul volum. Deci când seria asta va aniversa 30 de ani de la apariție, 15 din cei 30 vor fi fost petrecuți așteptând vol 6), nu prea aveam chef de serii cu multe volume mari, mai ales dacă seriile nu erau terminate. Oricât de mult ziceau zvonurile că Sanderson scrie, aveam dubiile mele.

Am citit totuși Elantris, pentru că deși era un volum imens, era de sine stătător - așa m-a convins Leontina (care nu mai are blog 😔) să-i dau o șansă. E puțin spus că mi-a plăcut: am început cartea într-o sâmbătă, pe la prânz, cu naivitate. Duminică, la 8 dimineața, stăteam cu ochii abia deschiși după o noapte albă, citind hămesită ultimele 50 din 800 de pagini, ca să aflu care era de fapt problema Elantrisului. Am aflat, m-am culcat cu câteva zeci de pagini rămase, dar am reușit să dorm doar două ore, după care m-am trezit ca să citesc și deznodământul. Obsesie e puțin spus.

Așa că am devenit și mai reticentă cu privire la cititul seriilor lui, pentru că nu-mi doream să-mi petrec săptămâni întregi nefăcând nimic altceva, din cauză că mi-aș fi petrecut tot timpul liber citind cărămizile lui.

Și apoi a venit 2022.

The Kickstarter

În 2022, Sanderson a lansat o campanie pe Kickstarter (o platformă de crowdfunding - adică un loc unde cineva anunță că va face ceva, lumea dă bani și, în funcție de suma plătită, vei primi ceva din ce va face creatorul, după ce strânge destui bani cât să facă ce-a promis). Scopul campaniei urma să fie publicarea a 4 romane pe care le-a scris Sanderson în pandemie, în plus față de programul său obișnuit de scris. Video-ul de lansare al campaniei cred că tot via Leontina l-am descoperit și m-a distrat enorm felul cum a ales să împărtășească vestea. Așa că am decis că n-am nimic de pierdut dacă mai cumpăr niște cărți.

Am dat 40 de dolari pentru patru e-books, pe care urma să le primesc câte una la trei luni în 2023. Mi se părea un preț măricel pentru niște e-books, dar m-am lăsat purtată de combinația dintre curiozitatea și entuziasmul de a face parte din ceva masiv (a fost la momentul respectiv cea mai de succes campanie a Kickstarter)

Fast forward până în ianuarie 2023, o perioadă în care relația mea cu lectura era destul de laxă. Nu simțeam că mai am vreo obligație față de nimeni să citesc ceva anume: pe blog nu prea mai scriam, pe instagram nu prea mai postam, aveam un fel de sictiro-reading-slump din care mă mai scotea poate câte un titlu pentru câteva zile, dar în principiu nu mă mai simțeam o super-cititoare care devorează carte după carte. Pe scurt, nu aveam nimic de pierdut, dar încă nu uitasem entuziasmul legat de cărțile astea, așa că am descărcat prima carte pe e-reader și m-am apucat de citit.

Tot ce a urmat poate fi rezumat cu asdfghjkl omg omg omg!!!!1111unu

Tress of the Emerald Sea (prima din cele 4 cărți ale lui 2023) e o carte fabuloasă. Se citește ca un fel de basm modern, atmosfera e extrem, extrem de whimsical (mă chinui de un an să găsesc un echivalent în română pentru cuvântul ăsta și nu-mi iese). Planeta pe care are loc acțiunea e extraordinar de bine construită, iar naratorul nu e doar un excelent povestitor, ci și un personaj bine cunoscut din universul extins al lui Sanderson. Eu nu-l cunoșteam prea bine, dar știam despre el că există, așa că asta a fost ocazia mea să-l cunosc cu adevărat. Și mi-a plăcut de el de la primele pagini.

Needing more

Nu aveam niciun plan de lectură pentru 2023, așa că am zis că dacă tot e Year of Sanderson (denumit așa de autor și de echipa lui, pentru că în cadrul campaniei de pe Kickstarter, aveai și opțiunea de a plăti ceva mai mult pentru a primi câte o cutie lunar, ca un fel de subscription box cu chestii legate de universurile lui Sanderson. Dar pentru Europa, costul cu transportul aproape dubla prețul, care era oricum măricel, așa că eu una m-am limitat doar la e-books), de ce să nu fie și anul în care o să citesc și eu mai mult Sanderson? Nu aveam nimic mai bun de făcut și se întâmplau multe chestii în viața mea asupra cărora nu aveam niciun control, așa că decât să stau degeaba și să mă stresez așteptând deciziile altora, parcă mergea mai bine niște evadare în lumi fantasy.

Așa că am luat cea mai mare carte de-a lui pe care o aveam (Calea Regilor, în două volume care au împreună undeva la 1200 de pagini) și i-am dat bice. N-am citit-o chiar la fel de obsesiv ca pe Elantris (mi-a luat 6 zile!) dar dacă citeam noaptea, stăteam trează o oră-două în plus până găseam o pauză suficient de bună cât să mă opresc. Am terminat cartea în lacrimi, profund emoționată, dar și impresionată de faptul că m-au emoționat așa tare niște tipi cu un pod. Don’t get me wrong, tipii cu podu’ sunt geniali și îi ador pe fiecare în parte și pe Kaladin dublu, dar nu m-aș fi așteptat într-o mie de ani să mi se pară vreunul dintre ei măcar vag relatable. Și totuși, oricât de negre ar fi lucrurile, cartea asta e atât de plină de speranță. Dar nu speranța aia goală de „poate mâine va fi mai bine”, ci speranță din aia amară, zgrunțuroasă, „mai jos de atâta nu se poate, so it has to get better”. Credeam că o să-mi placă romanul ăsta pentru lumea faină și sistemul magic, dar ce m-a cucerit a fost umanitatea personajelor, relațiile dintre ele, faptul că fiecare în parte și toți la un loc sunt messy, but human.

După 1200 de pagini, mi s-ar părea ciudat să rămâi cu dorința de mai mult, dacă n-aș fi experimentat asta destul de des, cu multe cărți și serii faine. Dar spre deosebire de multe alte romane, aici nu mi-am dorit să citesc mai mult pentru că finalul avea vreun cliffhanger masiv sau o întrebare arzătoare care nu-și găsise răspunsul. Nu e genul ăla de curiozitate. Sunt întrebări mari și situații tensionate de-a lungul cărții, dar finalul te lasă într-un punct destul de bun. Lucrurile se rezolvă. Nu de tot, there’s always something that keeps you coming back, dar primești și satisfacția unui punct de repaus, unei forme de final care te lasă să respiri.

De-a lungul anului, am făcut deseori pauze între romanele lui Sanderson, dar mai devreme sau mai târziu mă întorceam la ele. Am sărit de la o planetă la alta și de la o serie la alta, am recitit romane (Elantris e fain prima dată, dar e și mai fain după ceva Cosmere citit. La fel și Tress, al cărui final e genial prima dată, dar e de 10 ori mai fain după Elantris și Warbreaker). Întotdeauna mai există ceva de aflat, mai există un loc de explorat și o întrebare de lămurit.

The easter eggs

Un easter egg e, pe scurt, o surpriză neașteptată, pentru cunoscători, care nu afectează povestea principală. E oarecum echivalentul cameo-lui lui Stan Lee din primele filme Marvel. La Sanderson, e vorba de fiecare mică mențiune a unui detaliu care pe moment poate părea neimportant, dar în contextul mare al întregului Cosmere, să fie un detaliu care confirmă cât de interconectat e întreg universul. Lucruri precum un cerșetor întâmplător care de fapt e Hoid - omg, omg, Hoid! - sau o expresie ciudată care ar avea mai mult sens pe o altă lume din Cosmere - omg omg un worldhopper - sunt multe lucrușoare care împreună alcătuiesc conexiunile unui univers mai mare.

Inițial a fost Hoid, un personaj care apare în toate cărțile din Cosmere, pe care începusem să-l caut cu mare atenție. La început nu știam că nu-i atât de greu de găsit, așa că prin Warbreaker cel puțin am bănuit pe toată lumea că e Hoid, până când a apărut cu numele scris în clar 😂. Ca să înțelegeți cât de mare a devenit obsesia, mi s-a întâmplat să citesc un roman scris de altcineva și să dau de un personaj care e un bun povestitor și să mă bucur câteva clipe că l-am găsit pe Hoid… până să-mi dau seama că nu sunt în universul ficțional potrivit 😂

Apoi au fost referințe, multe referințe. Micile „citate” de la începutul unor capitole din Calea Regilor au mult mai mult sens după ce afli cine sunt Ati și ceilalți (chestie pe care o cam afli de-a lungul seriei Mistborn). Mici detalii din legende locale au mai mult sens dacă e vorba de o Perpendicularitate (habar n-am dacă asta e traducerea corectă, am citit o parte din cărți în română, pe altele în engleză, unele au traducători diferiți și nu păstrează nimeni consistența la nivelul de detaliu la care există aceste easter eggs).

Au fost și spoilere accidentale - e vorba de serii apărute de zeci de ani. Am aflat numele lui Lord Ruler căutând cum e în engleză termenul de „șuviță a infinitului” folosit ca să se refere la el (voiam să știu dacă are vreo legătură cu Shards și splinters, dar în original e „sliver of infinity”. Doar că pe pagina de wiki cu titlurile lui nobiliare normal că e și numele lui și normal că ăsta e un plot point important în Mistborn). Am aflat cine e Hoid în seria Stormlight Archive și nici măcar nu mai știu cum (cred că am căutat ceva despre el cu mult înainte să știu cât e de important și am dat peste porecla lui). În timp, am devenit mult mai pricepută la a evita informații pe care le poți descoperi singur, citind, însă mi-a luat o vreme, timp în care am aflat lucruri pe care aș fi vrut să nu le știu.

Partea bună e că nu contează. Da, sunt finaluri surprinzătoare, unde e plăcut să nu știi dinainte niște chestii, dar și știind niște detalii, tot vei fi profund impresionat. Da, sunt easter eggs peste easter eggs, dar dacă nu le vezi, nu pierzi absolut nimic din plăcerea cărții. E fain să descoperi lucruri de una singură, dar e fain și să le știi dinainte. Oricum vei fi impresionat, oricum e loc de surprize. Sunt atâtea lucruri captivante la cărțile lui Sanderson încât plot twist-urile nu sunt singura miză, nici pe departe.

Ai world building fabulos: fiecare lume e deosebită, vie, respiră. Și fiecare e diferită într-un fel neașteptat. Sistemele magice sunt demențial de originale și extrem de minuțios construite și totuși să le descoperi pas cu pas e ne-plictisitor. Personajele sunt umane, bine construite și vin la pachet cu destule lecții de viață. Finalurile sunt epice. Și de parcă n-ar fi de-ajuns, ai și easter eggs. E genial, fascinant și e un rabbit hole perfect în care să te pierzi pentru o vreme.

It’s not perfect

În ciuda faptului că omul ăsta scrie suficient de mult cât să-mi vindece sechelele post-Game-of-Thrones și suficient de bine cât să mă captiveze cu fiecare carte, are și el problemele lui. Multe se simt mai ales în Mistborn, care e prima lui serie. Pe multe le depășește de-a lungul carierei, dar ele există și mi se pare corect să le menționez.

Între Vin, unul din primele lui personaje feminine și Tress, unul dintre cele mai recente, e o diferență enormă. În primul rând, Tress nu se întreabă de 3-4 ori pe carte dacă preferă să poarte fustă sau pantaloni, pentru că aparent asta era marea dilemă feminină pe care și-o putea imagina Sanderson pentru Vin în 2006. În al doilea rând, Tress are și ceva femei în jurul ei, spre deosebire de Vin, care e singură într-o mare de bărbați. Mie personal mi se pare că pe spectrul misoginiei, Sanderson trece de-a lungul carierei de la „citibil” la „bărbat care scrie bine personaje feminine”. Nu am simțit că „are ceva cu femeile”, nu le trimite la cratiță sau departe de pericol ca pe niște floricele fragile, nu le tratează diferit (ok, știu că aici the bar is in hell, that’s how low it is, dar serios, am dat de destule cărți care n-o pot sări nici așa). Doar că la început nu-și dă seama că are cam puține femei prin cărți și că dilemele lor „feminine” sunt triviale (Vin are și alte probleme, nu doar rochii versus pantaloni și alea sunt mișto scrise, chiar mi-e simpatică Vin, sincer).

Nici pe probleme sociale nu excelează în reprezentare și subtilitate. Mare parte din plot-ul din primul volum din Mistborn ține de sclavie, mai exact de o revoltă a unor oameni care sunt ținuți în sclavie de aproape 1000 de ani. Eu nu fac parte dintr-o categorie socială care să aibă o bucată similară de istorie, așa că perspectiva mea e mai degrabă bazată pe chestii citite și auzite de la alții, dar sclavii lui Sanderson nu prea au o voce sau agency, deciziile sunt luate în numele lor de o serie de personaje care nu sunt nobile, dar trăiesc ca și cum ar fi, așa că par destul de deconectate de la realitatea skaa. Basically, it’s not great. Dar mie nu mi se pare că greșelile lui vin din insensibilitate sau din prejudecăți, ci din neștiință. Și mi se pare că în romanele lui mai recente face o treabă mult mai bună.

Ar fi putut scrie mai nuanțat și cu mai multă grijă la cum tratează anumite personaje sau subiecte? Sigur. Poate asta să deranjeze sau să îndepărteze potențiali cititori? Clar. Sunt intențiile bune de-ajuns? Depinde de la cititor la cititor. Pentru mine a fost ok, a fost de-ajuns, am putut să mă bucur de povești observând lucrurile astea, dar fără să mă facă să vreau să mă opresc din citit.

Ah, and the romance is clunky. Relațiile de lungă durată, genul acela de vulnerabilitate și acceptare al unor oameni care sunt împreună de mult timp? Astea îi ies perfect. Începuturile de relații? Nope. It’s just awkward. Totuși, relațiile romantice nu sunt punctul principal, secundar sau terțiar al cărților, așa că sunt ok :))

Tot aici o să menționez și traducerile, care în general sunt ok. Majoritatea volumelor sunt suficient de consistente și de aproape de engleză încât să nu fie o provocare prea mare să treci de la cristalsăbii la shardblades. Totuși, o bilă neagră primește volumul 3 din Mistborn, unde parcă nimeni din toată echipa de traducători-editori-corectori-lectori (da, cărțile îi au pe toți în caseta tehnică) nu și-a mai amintit nimic din volumele anterioare. Exemplul cel mai dureros e că Mare, soția lui Kelsier, a devenit Iapa, cu majusculă. Au fost multe face palms acolo. În rest, însă, sunt ok. Dăinuire devine Prezervare la un moment dat, dar îi trece repede (oricum apare cu numele modificat doar ca o mică mențiune o dată într-un volum. La fel și Mare/Iapa, care e Iapa doar de vreo 3 ori, că atât de mult apare numele ei în vol 3).

Încă n-am citit prima jumătate din Oathbringer proaspăt apărută luna trecută în română, dar în rest, mi se pare un autor tradus bine. Pentru persoanele care citesc doar în română, e un autor de care se pot bucura. Și oricât mi-am dat ochii peste cap la Mistborn #3, tot mi se pare că editura Trei a făcut o treabă admirabilă cu seria asta și a tradus și publicat toate cele 7 romane, într-o ediție extrem de consistentă, deși colecția în care au apărut inițial primele volume a dispărut între timp. Chiar mi se pare mare lucru și va rămâne exemplul meu principal de „așa da” când vine vorba de tradus serii fantasy.

Now what?

Chiar dacă mai am un roman de citit & multe lucruri faine pe care să le aștept cu nerăbdare în următorii ani (continuări la Elantris! Mistborn, era 3! White Sand, sub formă de roman!) și lucruri pe care le pot citi între timp, chiar dacă nu sunt canonice (Way of Kings Prime! Aether of the Night!), să citesc finalul de la Mistborn, era 2 s-a simțit ca un final mai mare, finalul unui an (și un pic) în care mi-am petrecut enorm de mult timp într-un univers ficțional atât de bogat.

Inițial, am stat câteva zile necitind nimic și având doar senzația aceea bizară că ar trebui să fiu undeva sau să fac altceva, până când îmi dădeam seama că îmi lipsește aventura, care s-a încheiat deocamdată. The book hangover, cum i se mai spune senzației ăsteia, was intense. O parte din mine s-a bălăcit în tristețe și regret câteva zile, pentru că senzația de etapă încheiată a fost extrem de puternică. Nici nu vreau să mă gândesc că așa o să mă simt și la iarnă, când se termină era 1 din Stormlight Archive, care e seria mea preferată. De asta amân Rhythm of War.

Dar tristețea asta e doar o parte din sentimentul complex despre care povesteam la începutul articolului, pentru că sunt și extrem de fericită că am citit toate cărțile astea. Am descoperit un univers fabulos, un autor care a ajuns rapid în topul meu și, încet-încet, redescopăr și plăcerea de a avea teorii despre lucruri imaginare & amici cititori cu care să le împărtășesc.

Cel mai important pentru mine, însă, a fost faptul că am reușit să pun de-o parte o grămadă de cărți pentru care era o grămadă de hype și m-am aruncat în vizuina mea de iepure. Și n-am pierdut nimic. Am avut deseori senzația că dacă nu citesc cartea X sau ratez volumul Y, sigur o să pierd ceva. Și având în vedere că citeam mai ales noutăți, simțeam că nu voi mai avea șansa să „recuperez”. 2023 a fost anul de recuperare. Am citit Sanderson și am ignorat aproape orice altceva (dacă scot de pe lista cărților citite anul trecut cărțile lui Sanderson și cărțile pentru cluburile de lectură la care particip, rămân cu patru cărți cu totul) și a fost perfect.

Așa că probabil că voi face asta mai des, voi alege câte un autor și o să mă scufund în munca lui. O să citesc cărți mai degrabă vechi, o să „recuperez” ce vreau și cum vreau, cu mult mai puțină atenție la ce e nou, pe val, citit de toată lumea. Deja am depășit book hangover-ul devorând volumul 2 și 3 dintr-o serie pe care tot voiam s-o continui de câțiva ani, deci Sanderson a fost un restart pentru mine și abia aștept să văd cum o să-mi influențeze asta lista de lecturi din 2024.

Eu de unde să încep?

Dacă ai descoperit articolul ăsta întâmplător pe net, căutând încă o părere despre ordinea în care să citești Sanderson, eu zic să începi cu Tress of the Emerald Sea (inițial credeam că recomandarea asta a mea e mai degrabă an unpopular opinion, dar luna trecută daddy Sanderson mi-a dat dreptate). Începe aici și descoperă cum e Sanderson când experimentează, vezi cum îți place, aruncă-te direct în miezul aventurii & figure out your own way from there.

Totuși, Tress e o carte destul de diferită de celelalte, așa că dacă vrei să descoperi stilul lui Sanderson ca să-ți dai seama cum scrie în general, începe cu Warbreaker. E un stand-alone cu sistemul magic cel mai bine pus la punct, zic eu, cu tabele cu praguri definite la virgulă (puse la final, nu sunt tabele în carte, it’s not that complex), e o aventură faină și e de sine stătătoare (deocamdată).

Dacă nu citești în engleză sau dacă vrei să începi cu începutul, începe cu Elantris, continuă cu Mistborn, citește-le în ordine, bucură-te de poveste pas cu pas.

Sau începe de unde vrei tu. Sincer, cred că e unul din autorii la care contează mai puțin ordinea efectivă. Dacă e vorba de o serie, da, citește volumele în ordine, dar dacă e vorba de universul lui, poți începe de unde vrei și să construiești puzzle-ul pe parcurs. E la fel de fascinant. (pro tip: dacă descoperi că îți place și ajungi suficient de departe pe panta descoperirii indiciilor despre cum se interconectează cărțile, oricum o să vrei să le recitești. Trust me, mi-am petrecut trei zile citind rezumatul pe capitole pentru primele 3 volume din Stormlight Archive ca să văd ce mi-a scăpat la prima lectură)

Și dacă ești deja fan Sanderson & you wanna chat about it, hai pe Discord-ul Book Haven. Pe lângă discuții chill despre cărți și nu numai, avem și un bookclub lunar (voice only), unde teoretic vorbim despre câte o carte, dar practic tot la Sanderson ajungem :))

Recenzia lui 2023

De obicei, înainte să încep să scriu despre anul care s-a încheiat, îmi place să recitesc recenziile anilor anteriori. Însă de data asta m-am oprit repede, pentru că am dat de o grămadă mare de tristețe adâncă, lipicioasă, mlăștinoasă. Nu e ca și cum uitasem de ea, dar uitasem totuși cât de tare se răspândise în absolut toate aspectele vieții mele și cât de tare se vedea mai ales în articolele retrospective.

Dar acum în sfârșit pot spune că anul care a trecut a fost un an bun. Un an când lucrurile s-au așezat, când am reușit să construiesc niște stabilitate, când am pus cap la cap o urmă de fundație pe care să pot construi o viață care să-mi placă. Și totul a culminat foarte frumos în perioada asta de sărbători, când în ciuda faptului că lucrurile n-au mers ca pe roate și au rămas destule chestii pe care nu le-am bifat, m-am simțit bine pe bune.

Nu regret anii trecuți, pentru că a fost nevoie să trec prin ei ca să pot ajunge aici, dar articolul ăsta se simte ca o gură mare de aer proaspăt. Și sper ca 2024 să fie la fel de prietenos.

Între timp, e al 11-lea an în care fac această retrospectivă, așa că dacă vă place, găsiți lista de 10 întrebări aici sau, dacă preferați formatul de stories, le-am pus într-un template descărcabil de aici. Cred sincer că retrospectivele sunt utile, așa că vă provoc s-o considerați o leapșă pe care puteți s-o preluați oricum vă ajută, fie în articole publice, fie în notițe private. Și dacă vă e de folos, mi-ar plăcea să-mi spuneți :D

---

1) Câte cărţi ai citit în 2023?

Am ezitat înainte să las întrebarea asta în „set”, pentru că nu mai cred că numărul de cărți citite reprezintă vreun indicator de orice fel. Poți citi 12 cărți și să fii super mândră de tine sau poți citi 75 și să fii dezamăgită. Însă am citit totuși articolul de anul trecut, în care menționam că numărul ăsta e un indicator pentru mine, care arată că mi-am găsit timp pentru ceea ce-mi place.

Anul acesta am citit 43 de cărți. Mai puține decât obiectivul meu obișnuit de 50, dar totuși peste cel setat anul trecut, când am sperat să citesc măcar 30 de volume în 2023. De asemenea, 43 de cărți sunt mai multe decât am reușit să citesc anul trecut, când n-am găsit deloc timp pentru mine, dar anul acesta tot n-am fost la același nivel cu „vechiul meu sine”.

Însă, de data asta mi se pare un număr bun. În primul rând a fost un an în care am citit fix ce am vrut, când am vrut, fără niciun fel de regret sau presiune exterioară. Am citit Sanderson pe rupte, chiar dacă între timp am adunat teancuri peste teancuri de cărți pe care aș fi vrut să le citesc, dar la care n-am ajuns și știam că nici nu voi ajunge prea curând. Am lăsat cărți deoparte atunci când am simțit că nu e momentul lor și le-am terminat cu altă ocazie. Sau niciodată. Am lăsat deoparte orice listă și m-am bucurat de citit.

În același timp, nu m-am forțat să citesc când n-am avut chef. Am lăsat să treacă săptămâni întregi fără să ating vreo carte, pentru că simțeam că nu e momentul și mi-am găsit alte lucruri de făcut în timpul liber. Am citit o carte într-o zi, dar am citit și o (altă) carte în câteva săptămâni.

Am fost un cititor capricios & I loved it. Așa că deși numărul în sine nu e chiar cel pe care mi l-aș fi dorit, e un număr bun așa cum e. Până la urmă, e aproape the answer to life, the universe and everything ;)

2) Dintre ele, care au fost cele mai memorabile (în sensul bun)?

Sanderson, Sanderson și, desigur, Sanderson. Până anul acesta, citisem doar Elantris și Sufletul împăratului, pentru că mă speriau seriile lui lungi, cu volume de mii de pagini. Mi-au plăcut, dar nu cât să-mi dea curaj să mă apuc și de altceva. În afară de asta, știam glumele despre cât de mult scrie.

Apoi, în 2022 a lansat o campanie pe Kickstarter, cu un video în care a îmbrățișat complet glumele despre cât de mult scrie și m-a cucerit pur și simplu. Așa că m-am înscris și am așteptat cuminte să vină ianuarie 2023 și să încep să descopăr the Secret Projects.

I was not ready.

Tress of the Emerald Sea, prima din cele patru povești, a fost absolut extraordinară. Whimsical, plină de aventură, absolut simpatică de la cap la coadă. În plus, the worldbuilding. OMG, lumea din cartea asta e absolut dementă & I loved it. Am vrut mai mult, așa că m-am apucat de Calea Regilor, care mi-a plăcut la rândul ei enorm. Așa că am continuat să citesc tot ce am prins din Cosmere, cu pauze doar pentru cărțile pentru cluburile de lectură la care particip.

Am citit 17 cărți de-ale lui anul acesta, 16 din Cosmere. Mai am 4 și apoi mai sunt câteva serii de-ale lui pe care vreau să le încerc. Mi-e greu să aleg doar una sau să fac un top 3, dar pentru mine, cele mai frumoase au fost Tress, desigur, Oathbringer, deși a durat un pic până să mă prindă și The Sunlit Man, pentru că se simte că e scrisă pentru fani. Și menționez și Arcanum Unbounded, care a fost o mega-distracție și Warbreaker, care mi se pare un roman bun pentru oricine vrea să se apuce de Sanderson (nu e doar stand-alone, e și gratis ca ebook). Sau, unpopular opinion: start with Tress, merită!

3) Ce carte citită în 2023 ţi-a displăcut/te-a dezamăgit cel mai tare?

JFK de Stephen King. Sorry, not sorry, chiar nu-mi place King. Am încercat, încă mai citesc romanele lui când sunt alese la vreun bookclub (cum a fost și JFK, pe care l-am citit pentru clubul Armada), înțeleg de ce e iubit și apreciat, înțeleg ce e fain la el, dar mie nu-mi place. La JFK în mod specific, m-a enervat toată partea cu Derry care nu se mai termina și care mi s-a părut doar fan service gratuit, dar complet degeaba pentru cineva care voia să citească doar cartea asta. De fapt, puteam să jur că a fost jumătate de carte, atât de lungă mi s-a părut și până n-am verificat să văd că-s doar 100 de pagini, n-am crezut că nu e pe bune jumătate de carte.

Iar restul de poveste în sine mi s-a părut… meh? Din punct de vedere al unei povești despre călătorii în timp, nu vine cu nimic nou sau interesant. Din punct de vedere al unei istorii alternative, nu prea face nimic… alternativ, nu schimbă nimic interesant pentru ca apoi să urmărească repercusiunile, avem doar echivalentul de „am omorât un fluture, uite o furtună”, fără să vedem și drumul de la fluture la furtună. Am mai auzit despre carte că ar fi o poveste de dragoste. Aș vrea să spun că-mi amintesc suficient cât s-o critic și din perspectiva asta, dar am uitat-o complet. Știu însă că nici atunci nu m-a impresionat.

Practic, nu m-a impresionat nimic, ceea ce la un roman de 720 de pagini e mare lucru. De obicei, la King apreciez că atâta timp cât citesc cartea, e interesantă, mă ține acolo, chiar dacă la final mereu constant că n-am rămas cu nimic impresionant. De data asta, însă, nici experiența în sine de a citi nu mi s-a părut faină.

4) Care e cel mai frumos citat pe care l-ai descoperit în 2023?

“Beyond that, memories have a way of changing on us. Souring or sweetening over time — like a brew we drink, then recreate later by taste, only getting the ingredients mostly right. You can’t taste a memory without tainting it with who you have become.”

— Brandon Sanderson, Tress of the Emerald Sea

5) Ai participat la vreun eveniment literar anul trecut (lansare, târg de carte etc)? Dacă da, care a fost preferatul tău?

Privind în urmă, am un sentiment de rutină legat de evenimente: merg la lansări, plec cu cărți cu autograf, merg la discuții, pun câte o întrebare, merg la Bookfest și Gaudeamus, plec cu cărți. Însă dincolo de toate aceste evenimente, rămân cluburile de lectură, care nu sunt niciodată la fel, dar au totuși în comun faptul că niciodată nu poți ști dinainte cât de diferite vor fi părerile participanților și ce perspective noi o să descoperi despre o carte pe care ați citit-o cu toții, dar ați procesat-o fiecare în alt fel. E fascinant & abia aștept cluburile din 2024.

6) Care este cel mai bun film pe care l-ai văzut în 2023?

Anul ăsta am văzut filme mai mult de-acasă, însă am fost totuși la cinema pentru The Eras Tour Movie - filmul despre turneul lui Taylor Swift, partea din Statele Unite. I cannot believe how awesome it was. Filmul în sine a fost ok, însă toată lumea din sală de la premieră a avut o energie și un chef de a se bucura de experiență de parcă am fi fost cu toții pe bune la concert. Și am fost la câteva concerte anul ăsta, energia chiar a fost similară. S-a cântat, s-a dansat, s-a făcut schimb de brățări (it’s a Taylor Swift thing), a fost extraordinar.

7) Ce cuvânt rezumă cel mai bine anul 2023 pentru tine?

Clean. L-am păstrat în engleză pentru că e și titlul unei melodii. Simt că a fost anul în care am făcut literalmente curat, dar în care am apucat și să mă bucur de rezultatele curățeniei.

8) E vreun moment de anul trecut pe care nu vrei să-l uiţi?

Pe final de 2023 a nins în București fix de două ori. O dată scurt, acum era zăpadă pe mașini, în clipa următoare se topise. Apoi, pe 7 decembrie, a nins serios, aproape toată ziua, și s-a depus prin tot orașul. Așa că am ieșit afară în zăpadă și, pentru că încă ningea destul de tare și era seară, parcul era destul de gol. Așa că m-am bucurat de zăpadă unapologetically, ca un copil mic, fără teamă că m-ar vedea cineva și „omg ce va crede lumea”. Best. Day. Ever.

9) Ce dorinţă ţi s-a împlinit în 2023?

Mi-am dorit anul trecut să găsesc un echilibru între ce-mi doresc și ce am energie să și fac. Încă îmi doresc multe și am timp și energie doar pentru o parte, dar nu mă mai concentrez pe ce n-am reușit să fac, ci apuc să mă bucur de ce am bifat. Și asta e mult mai bine decât ce mi-am dorit.

Ah, și mi-am dorit să-mi conving pisica să stea mai des la mine în brațe. Nop, Portocală încă urăște să stea în brațe, dar a început să vină ea singură și să se așeze pe lângă mine sau să se lipsească de mine când mă culc. Ceea ce e genial, așa că bifez și dorința asta ca îndeplinită.

10) Scrie o dorinţă pentru anul 2024.

Mereu m-am ferit de cuvântul rezoluții pentru că mi se pare că au ajuns echivalentul unor standarde imposibile pe care știm cu toții că nu le vom îndeplini, așa că doar ne pedepsim cu ele. Dar am dat recent peste o idee pe internet, că am uitat cu toți că rezoluțiile pot fi și distractive. Așa că rezoluția/obiectivul/dorința mea pentru 2024 este ca la final de an, să am măcar câte o poză simpatică cu Portocală din fiecare lună. Nu de alta, dar e absolut adorabilă:

La mulți ani & 2024 fain tuturor!

Despre cărți: recitiri

De când am început să mă învârt printre cititori, am tot văzut oameni recitind cărți. Inițial, eram ferm convinsă că nu e o alegere potrivită pentru mine, pentru că există atâtea cărți faine pe care nu le-am descoperit încă. De ce aș reciti ceva în loc să mă bucur de o poveste nouă?

Și-apoi a venit pandemia (citește asta pe tonul de „But that all changed when the Fire Nation attacked”, ok, mersi).

Cărțile au rămas un refugiu de la lumea reală, dar duceam lipsa interacțiunilor cu alți oameni (dacă mi-ar fi zis cineva acum 5-10 ani că voi ajunge să simt asta, aș fi râs foarte, foarte mult). Așa că atunci când toată lumea s-a mutat online, am căutat să particip la cât mai multe cluburi de lectură, lucru care a dus, inevitabil, la niște recitiri. Pentru că atunci când sunt alese cărți care ți-au plăcut, partea faină e că poți să vezi cum le percep alții, dar se întâmplă și să ajungi să vrei să le recitești tu însăți, ca să-ți amintești toate detaliile pe care le-ai uitat.

Cea mai impresionantă experiență a mea cu o recitire - care a fost, de fapt, și motivul pentru care am vrut să scriu articolul ăsta - a fost în iunie, când am recitit Windhaven de George RR Martin și Lisa Tuttle pentru un club de carte (shout-out to AiviAntic, moderat de Jules). Apoi, verificând întâmplător, am observat că trecuseră fix 10 ani de când o citisem prima dată (12-14 iunie 2013 versus 13-15 iunie 2023). Am avut atunci un sentiment foarte straniu de ciclicitate, ca și cum două ipostaze diferite ale mele s-ar fi întins una spre alta prin timp și s-ar fi atins prin intermediul acestei povești (books are freaking magical, I swear)

În primul rând, m-am bucurat că mi-a plăcut cartea și a doua oară. În 10 ani, am citit destul de mult cât să am alte așteptări și pretenții de la o carte bună, așa că mă tem mereu că anumite cărți care m-au impresionat în trecut o să mi se pară slăbuțe acum (de asta încă nu l-am recitit pe Asimov, acolo e frica cea mai mare) Apoi, mi-am adus aminte în detaliu care au fost motivele pentru care am adorat cartea asta cu 10 ani în urmă și cât de fain e că felul în care protagonista ține cu dinții de visul ei este ceea ce ajunge să schimbe lumea, uneori în feluri pe care nici ea nu și le-ar fi putut imagina (sau dori) vreodată. Poate cartea a fost pe alocuri un pic mai naivă decât am perceput-o în 2013, dar tot mi-a plăcut enorm.

Însă dincolo de poveste în sine, pe măsură ce citeam, mi-am amintit lucruri pe care le gândeam și simțeam acum 10 ani și a fost fascinant să descopăr ce s-a schimbat și ce a rămas la fel. N-a fost o experiență care să vină la pachet cu revelații sau cu lucruri neașteptate în sine, nu mi-am deblocat vreo amintire de mult îngropată. Dar s-a simțit ca și cum aș fi descoperit o pagină de jurnal ascunsă într-o carte, plină de lucruri pe care mi le aduceam aminte doar vag. Seamănă cumva cu senzația pe care o ai când vezi o poză pe care tu o știi alb-negru în varianta ei color. Așadar recitirea nu doar că mi-a amintit de ce poveștile bune sunt pur și simplu magice, dar mi-a și demonstrat că procesul acesta de a redescoperi povești deja cunoscute ascunde multe, multe experiențe faine.

N-a fost nici prima, nici ultima carte recitită, dar a fost cea mai de impact. A fost și parte din experimentul meu în care încerc să recitesc în engleză cărțile pe care le-am citit inițial în română. Paranteză: inițial, am început să fac asta și din curiozitate, ca să aflu cum au fost scrise de fapt cărțile astea, dar și pentru mine, ca să-mi confirm că înțeleg destulă engleză cât să pot citi la fel de ușor ca în română. Concluzia e că la texte contemporane, mi-e extrem de ușor să citesc și în limba originală, dar la cele clasice e un pic mai complicat, așa că prefer să citesc pe kindle, ca să am un dicționar englez-englez la îndemână.

Revenind, în ciuda revelațiilor avute, n-aș reciti prea des și n-aș reciti orice. Îmi face plăcere să recitesc cărți pe care știu că le-am îndrăgit la prima lectură, dar dacă nu m-au impresionat prima dată, nu cred că are sens să le mai dau o a doua șansă. Și chiar atunci când e vorba de romane bune, îmi place să le recitesc pentru o ocazie, ca să am și cu cine să le discut. Nu m-aș apuca să recitesc de una singură, cu mici excepții: aș termina de recitit serii unde am reluat doar primul volum pentru un club de lectură. Și aș reciti Piranesi.

Piranesi e o carte pe care de când a apărut și până acum, am ajuns s-o recitesc aproape anual (am ratat-o doar în 2021). Am început cu ediția în română, care a apărut simultan cu ediția în engleză (și era, deci, mai accesibilă și ca preț, și ca livrare). Apoi am primit cadou o ediție în engleză (semnată❤️, mulțumiri eterne Ileana) care m-a purtat înapoi în Casă. N-o să mă lungesc prea mult vorbind despre carte, pentru că aș putea deraia lejer articolul într-un eseu despre cât de faină e povestea, însă atmosfera romanului și perspectiva protagonistului sunt atât de bine construite încât orice recitire se simte exact ca o revenire acasă. E genul de poveste care poate îndulci un anume tip indefinibil de gol în suflet și e fascinant să descopăr că oricât timp ar trece și oricât de bine aș ști povestea, tot ador s-o recitesc.

(Ah, și traducerea e una dintre cele bune, chiar n-am simțit vreo diferență trecând de la română la engleză. Roxana Brînceanu a făcut o treabă excelentă, prin urmare pot să recomand cartea în oricare dintre cele două limbi)

Așadar, recitind cărți am constatat că încă există lucruri pe care nu le știu despre viața de cititoare și am descoperit că un lucru care credeam că e o pierdere de vreme e de fapt minunat. Așa că voiam să vă încurajez și pe voi să încercați să recitiți o carte de suflet, dacă n-ați făcut-o deja până acum. De fapt, chiar și așa, tot s-ar putea să vă surprindă 😉.

---

Notă - un pic de meta, despre scrierea articolului: Inițial, mă gândeam să pun partea asta în introducere, dar editând articolul, mi-am dat seama că probabil cititorii ocazionai ar vrea mai degrabă să afle ce-am scris despre subiectul din titlu, nu despre blogăreală în general.

În ultimii ani, am scris din ce în ce mai puțin pe blog. Și oricât mi-am dorit să „revin”, oricum aș fi definit asta în momentul respectiv, lucrurile nu se potriveau cum trebuie și mereu intervenea altceva. Am încercat și alternative (hey, remember youtube?), însă nu doar că nu am reușit să fiu constantă, ci m-am și lovit de problema că nicio altă platformă sau formă de exprimare nu se simte la fel ca un blog. De fapt, am ajuns să fiu ferm convinsă că Internetul e un haos în creștere și că singura ordine sunt blogurile. I will die on this hill, alone, writing on my blog *.

(*de fapt, impresiile mele sunt ceva mai nuanțate: cred că ordinea vine din site-urile care sunt create pentru a împărtăși ceva concret (nu „conținut” și nu reclame). Cred că Internetul e din ce în ce mai mult tratat ca un imens spațiu publicitar și că orice colțișor din el care nu e gândit pentru a optimiza afișarea reclamelor către cât mai mulți oameni e o oază.)

De-a lungul ultimilor ani, am avut multe tentative de revenire și multe planuri optimiste, unele pe care le-am ținut pentru mine, altele pe care le-am și făcut publice. Mi-am tot zis că gata, de-acum (re?)devine serioasă treaba și O Să Scriu. Doar că n-a ieșit niciodată. Și mi se pare deja penibiluț să tot spun că Acum e Acum și dublu penibiluț să încep un articol cu asta. Nu vreau să zic că nu cred că-i mai pasă cuiva, știu că (încă) am cititorii mei și n-aș vrea să-i desconsider. Dar mi se pare că deja de prea multe ori mi-am propus să scriu mai constant și nu a ieșit nimic.

Nu știu dacă de data asta va fi diferit, nu știu dacă o să-mi iasă planurile. Ceea ce știu, însă e că după o perioadă de niște ani buni, am senzația că viața mea personală începe să se așeze. Și de la sine, cât de cât, e și niște noroc serios la mijloc, dar și cu mult, mult efort din partea mea. Dar în sfârșit mi se pare că știu ce vreau în linii mari și că știu cât de cât și cum să ajung acolo. Iar o parte la care refuz să renunț e blogul. Așa că încerc în mod activ să-i fac loc.

Asta promit de fapt, nu că Revin, că O Să Scriu, că Acum e Acum, ci că încerc să-mi aloc timp pentru scris. Nu știu încă dacă felul în care cred eu că va avea loc blogăreala în viața mea o să arate cum mi-am propus, dar știu și că singurul mod de a afla e să încerc. Unii funcționează cu planuri, eu funcționez cu schițe mai mult sau mai puțin detaliate, dar flexibile, pentru că mă aștept să trebuiască să le modific pe parcurs.

Ăsta e parcursul, this is me trying. Hopefully, de data asta o să și iasă :D

Recenzie: Babel de R.F. Kuang

Am citit Babel pentru clubul de carte de pe Discord (join us, we’re awesome), așa că e o carte pe care am avut ocazia s-o disec și individual, și cu o gașcă de oameni faini. Prin urmare, e o carte extra-disecată cu o garnitură de disecție pe margine :)) Ceea ce, în cazul de față, e un pic în defavoarea romanului, pentru că are genul de poveste care mi-a plăcut enorm la citit, dar o dată ce am început să o „scutur” un pic și să-i caut mesajele mai profunde, mi-a cam ieșit pe minus.

Însă tot e o carte pe care o s-o recomand cu drag, pentru că dincolo de mesaj, are o poveste fascinantă despre traducere și despre viața în mediul academic, iar părțile astea sunt absolut superbe și merită citite. Așa că dacă vă plac romanele unde accentul cade pe atmosferă sau dacă ați avut vreodată de tradus ceva, oricât de mic și a fost o experiență frustrant de minunată (sau minunat de frustrantă), this book is for you!

Notă: Babel încă nu este tradusă în română, eu am citit cartea în engleză.

Povestea:

Robin e un orfan din China anilor 1800. După ce toate rudele sale au murit de holeră, profesorul Lovell îl găsește pe tânăr, îl vindecă și îl aduce în Anglia, unde îi devine tutore. Mai mult, profesorul îi asigură educația necesară pentru ca Robin să poată intra la Oxford, la Institutul de traducere. Acolo, în turnul poreclit Babel, traducătorii nu caută doar să rescrie texte dintr-o limbă în alta, ci ajută la avansul tehnologic al Imperiului Britanic, deoarece traducerile stau la baza magiei acestei lumi.

O bară de argint care are inscripționat pe o latură un cuvânt și pe alta corespondentul acelui cuvânt în altă limbă poate produce magie: toate subtilitățile și sensurile care se pierd la traducere sunt transformate în efecte reale cu ajutorul argintului. Așa, revoluția industrială începe mai devreme decât în istoria noastră și Imperiul Britanic are toate șansele să-și continue expansiunea.

Însă Robin nu este singurul copil care e strămutat din țara natală pentru a ajuta la dezvoltarea imperiului care încearcă să-i colonizeze locul de baștină. Și oricât de prestigios ar fi Institutul de traducere, Robin rămâne un imigrant adus într-o țară în care oricine nu e englez e un cetățean de mâna a doua. Așa că el va trebui cumva să-și găsească drumul în viață având mereu în suflet contradicția dintre recunoștința pe care o simte pentru profesor sau pentru Oxford, pe de-o parte, și, de cealaltă parte, conștientizarea că Imperiul e construit pe munca și pe sângele a numeroase popoare colonizate, iar Lovell nu e deloc un om bun.

Părerea mea:

Când am terminat de citit Babel, am vrut să-i dau 5 stele și extra inimioare, pentru că în ciuda finalului pe care eu îl consider deprimant (deși „colegii” de bookclub n-au fost toți de acord), mi-a plăcut enorm experiența de a citi cartea asta. Am adorat sistemul magic și mi-au plăcut enorm toate prelegerile despre traduceri. Romanul chiar reușește să redea atmosfera dintr-o universitate și deși Robin mergea la Oxford în 1830-și-ceva și eu am fost la Politehnică vreo 200 de ani mai târziu, sunt universale stările din nopțile pierdute învățând sau din momentele liniștite, pline de discuții filozofice cu colegii prin cafenele.

De asemenea, toate cursurile și discuțiile academice despre traduceri reușesc să fie scrise ca și cum cel mai cool și pasionat prof ți le-ar preda, așa că au fost fascinante și pentru mine. N-a trebuit să traduc lucruri prea des, dar de fiecare dată m-a încântat și frustrat în egală măsură fiecare cuvânt mai dificil, care avea conotații diferite oricum l-aș fi tradus și pentru care trebuia să sap un pic până să găsesc un echivalent cât-de-cât decent. Și povestea reușește să redea și bucuria, și frustrarea, dar și magia de a putea transforma diferențele dintre cuvinte în realitate.

Totuși, la capitolul personaje, cartea iese din superlative, cel puțin pentru mine. Robin e bine conturat, știm destule despre el cât să ne putem forma o părere… complicată (am rezonat cu el mai des decât mi-a plăcut și deși îl consider un anti-erou, mi s-a părut atât de bine scris încât i-am înțeles alegerile). Prietenii lui, însă, sunt mai degrabă schițați decât să aibă efectiv o personalitate. Știm mai degrabă poveștile lor de viață și ce cred despre colonialism în linii mari decât să știm câte ceva despre ei efectiv. Mai ales despre Victoire nu știm mai nimic până aproape de final, când iese în sfârșit din rolul de personaj episodic, pus acolo doar în enumerări. Dar mi s-a părut că asta a fost mai degrabă o alegere intenționată, pentru că Robin nu o observa prea tare, nu pentru că autoarea n-ar fi dezvoltat-o suficient (povestea e scrisă la persoana a III-a, dar naratorul „stă” foarte aproape de Robin, e în mod clar povestea lui). Așadar, lipsa detaliilor s-ar putea să fie o problemă dată mai degrabă de personaj și de lipsa lui de spirit de observație.

Nici sistemul magic din Babel nu prea rezistă dacă îl iei un pic la puricat (de ce e importantă etimologia „adevărată” a cuvintelor și nu cea „folclorică”, dacă magia e dependentă de un vorbitor al ambelor limbi? Ce se întâmplă dacă reiese că o etimologie era greșită, brusc nu va mai funcționa magia? Cum „știe” ea ce e corect și ce e doar credință populară?), dar mi-a plăcut atât de mult conceptul încât n-am nicio problemă cu asta. Chiar dacă e o carte în care partea academică are o importanță enormă și chiar dacă nu e neapărat un roman fantasy, ci mai mult o istorie alternativă cu un strop de magie, magia tot magie rămâne și nu mă aștept să fie logică (dar îmi place enorm când este, de asta citesc Sanderson pe rupte zilele astea. La el sistemele magice au reguli stricte și tabele, e fascinant)

Însă magia aici e mai mult o scurtătură, o soluție pentru ca revoluția industrială să aibă o metodă centralizată de a fi oprită, pentru ca autoarea să poată avea o istorie alternativă. Așa că nu se simte ca un roman fantasy… dar nici ca o istorie alternativă, pentru că noi nu vedem efectiv alternativa. Niște lucruri se întâmplă mai devreme și nu exact la fel, pentru că magie, dar asemănările sunt mari, iar partea „alternativă” se întâmplă abia după finalul poveștii. Așa că rămâi cu atmosfera (genială!!) și cu mesajul.

Iar mesajul e extrem de simplu: colonialism = bad. Chestie cu care eu eram de acord dinainte să citesc cartea, așa că eu una mă așteptam la mai mult, la ceva care să mă pună mai tare pe gânduri. Mi se pare că e genul de carte pe care cei cărora ideile precum diversitatea, incluziunea etc li se par „prea mult” o s-o evite, iar cei care ar citi-o le știu deja. Cumva, povestind despre carte cu alții și încercând să înțeleg mai clar de ce și pentru cine a fost scrisă povestea, mi se pare că nu prea și-a atins ținta și parcă am mai redus din numărul de inimioare.

Totuși, la final, în ciuda tuturor defectelor, rămâne o poveste cu o atmosferă excelent creată, cu un sistem magic care mie mi-a aprins imaginația în cel mai bun mod posibil și cu o discuție lungă și filozofică despre traduceri, discuție pe care am adorat-o. În ciuda faptului că nu e o carte care stă prea bine în picioare la o „disecție” mai atentă, e o plăcere s-o citești și e genul de roman la care mă gândesc automat de fiecare dată când aud despre traduceri. Așa că deși nu o să intre prea curând în vreun top de cărți profunde la care aș vrea să mai revin, e o poveste pe care o recomand.

Așadar, Babel o să-și păstreze toate cele 5 stele și o să o recomand cu la fel de mult drag oricui citește cărți atmosferice și e pasionat de traduceri. În plus, mi se pare și o carte perfectă pentru toamnă, mi se pare că atmosfera merge numai bine asociată cu zile înnorate, ploi, început de școală și miros de cărți vechi. Doar că vă recomand să nu vă așteptați la un mesaj foarte profund, ci, în schimb, să vă bucurați de călătorie.

Cartea poate fi cumpărată din librării online precum Cărturești, Libris sau Okian.

Jurnal: 10 ani

Azi se împlinesc 10 ani de când am început să scriu Jurnalul unei cititoare. Ca să parafrazez tricourile-suvenir care au inscripții de genul „My friend went to New York and all I got is this lousy T-shirt”, după 10 ani, all I got is this lousy confusion.

Pe 27 iulie 2013, la două zile după ce am aflat că am intrat la facultate, am transformat blogulețul pe care scriam de vreo doi ani în colțișorul meu virtual de internet: Jurnalul unei cititoare. Urma să fie un jurnal online în care să pot povesti despre ce-am mai citit și pe la ce evenimente m-am mai plimbat în calitate de cititoare. Eram o puștoaică de 19 ani care se considera antisocială, introvertită, cu o doză de „not like other girls” și cu o nevoie serioasă de a avea un parcurs academic de la 10 în sus. Aveam toate motivele să vreau să evadez și toate cărțile cu care s-o pot face. Ironic, îmi lipseau oamenii cu care să stau de vorbă despre ele, dar urma să-i adun eu online, cu ajutorul blogului. Ăsta era planul.

De fapt, la 19 ani, aveam o grămadă de idei și de planuri și eram ferm convinsă că știu cum va arăta viața mea peste 10 ani. Urma să termin facultatea, să mă înscriu la master, să am un parcurs academic sclipitor care să-mi deschidă porțile unei grămezi de joburi. Urma să devin un programator neinteresat de management (people, yuck!) care își petrece timpul liber citind și povestind online despre cărți. Vacanțele urma să mi le petrec la mare, în România, cu familia. Urma să am mai multe relații mărunte, să sărut mai mulți broscoi până îmi găsesc prințul, care urma să apară cam în 7-8 ani, ca să avem timp să ne mutăm împreună înainte să împlinesc 30 de ani (aveam eu o idee romanțată la care nu țineam cu dinții, dar care ar fi fost pe gustul adolescentei-eu: pentru că sunt născută pe data de 27, urma ca la 27 de ani să mi se întâmple cele mai faine chestii, inclusiv să-l cunosc pe The One). Și după ce mă mutam cu Făt-Frumos, aveam de gând să-mi iau o pisică gri tigrată, pe care să o cheme Pisică și să vină când o strigăm „pis, pis”.

Sincer, dacă eu de la 19 ani m-aș întâlni cu eu de azi și m-aș uita la cum arată viața mea, aș fi extrem de confuză.

Parcursul meu academic a fost oricum, numai sclipitor nu. Am descoperit sfântu’ 5 și a fost eliberator. N-am mers la master (și nu, my dear 19 year old self, nu regret nicio clipă). Am plecat din IT în 2019 - deși m-am întors cu un picioruș anul acesta, dar în niciun caz pe partea de programare, ci fix pe partea de oameni. Nu mai cred că oamenii sunt yuck, ci sunt fix ce am nevoie și cu prieteni încerc să-mi umplu timpul liber. Îmi place să plec în vacanțe în alte țări, să văd alte orașe, alte culturi. Sunt într-o relație în care am aniversat recent 8 ani împreună. Pisica e pe-acolo, dar e portocalie, o cheamă Portocală și nu răspunde la „pis, pis” (dar răspunde la numele ei - numai când vrea ea, desigur - lucru de care sunt neașteptat de mândră).

În plus, după mulți ani de lucrat cu mine în terapie, mi-am schimbat valorile și modul în care văd lumea. Nu mai cred că viața e o luptă, nu mai cred că există o listă de lucruri care trebuie bifate ca să fii împlinit, nu mai cred în valoarea drumului bătut de alții. Cred că lucrurile bune se obțin în primul rând cu blândețe, cred că împlinirea vine dacă îți găsești tu ce te face fericit, chiar dacă drumul tău nu arată așa cum ar defini alții împlinirea, fericirea, succesul sau orice altceva vor ei să definească pentru tine. E greu să-ți cauți tu drumul, e greu să alegi ce e bine pentru tine, e greu să dai afară oameni din viața ta, mai ales atunci când nu ai mulți to begin with. Dar să trăiești în acord cu tine, să te alegi pe tine, astea sunt lucruri pe care am învățat să le fac după 19 ani.

Ca s-o citez pe Taylor Swift, how can a person know everything at 18 but nothing at 22? La 22 încă nu, dar pe la 24 de ani am început să reînvăț tot ce știam despre cum funcționează lumea. Așa că dacă aș vorbi azi cu persoana care eram acum 10 ani, m-aș lovi de multe din preconcepțiile ei. Și nu cred că am găsi un punct comun nici măcar dacă am vorbi despre blog.

La început blogul era evadarea mea, era locul unde puteam să mă descarc și să povestesc despre lucruri care îmi făceau cu adevărat plăcere. Aici puteam să simt că am control atunci când părea că în rest nu am deloc. Aici puteam să creez atunci când credeam că sunt prea logică pentru a fi creativă (separarea aia dintre uman și real care se face în învățământ a fost una din chestiile pe care le-am adoptat ca parte din identitatea mea. Eu eram real, nu uman, deci clar nu pot fi creativă, nu?). Aici puteam să-mi doresc interacțiuni cu alți oameni, pentru că dorința asta nu se bătea cap în cap cu ideea că sunt antisocială, era vorba despre vizualizări, comentarii și unici, iar pe astea era ok să le vreau.

Acum, blogul încă e un loc unde povestesc despre cărțile care mi-au făcut plăcere și încă e un loc unde pot să simt că am control când lucrurile o iau puțin razna (am stat săptămâna trecută ore bune să refac pagina de arhivă ca să și meargă, deși sunt 99% sigură că nimănui nu-i folosește la nimic, mai ales că arhiva de pe bara din dreapta a blogului merge perfect). Dar existența blogului nu mai e o nevoie, nu mai e singurul loc în care mă pot simți sociabilă, creativă sau amuzantă. Mi-am împăcat realul cu umanul, mi-am dat voie să mă bucur de niște hobby-uri creative, am prieteni cititori cu care dau ture de librării. Încet-încet, în 10 ani am scos lucrurile faine pe care le găseam doar online și le-am mutat în viața de zi cu zi.

Și n-am știut ce să mai fac cu blogul.

Încă mă regăsesc în eticheta de blogger, dar nu mai am un plan pe 10 ani, nu mai am dorința să ajung la anumite numere care să mă facă fericită. Încă vreau să vorbesc despre cărți online, încă vreau să mă reapuc de youtube și de instagram. De fapt, planuri am, chiar schițasem acum vreo două săptămâni o idee de „campanie” legată fix de aniversarea de azi. Dar ar fi însemnat două săptămâni aglomerate, pline de alergături și de lucruri făcute la limita timpului și nu e ca și cum lucrez într-o agenție de social media, ca să trebuiască să fac o mie de lucruri pe zi ca să prind toate deadline-urile. Așa că mi-am dat voie să amân lucrurile, să fac un plan pe termen mai lung, să organizez lucrurile bine, clar, plecând nu de la „omg omg, e aniversarea pe data aia, trebuie să fac ceva atunci”, ci de la impactul pe care vreau să-l am.

Și acum ajungem la confuzia aia lousy de care vorbeam la început (uite, măcar cu asta m-aș înțelege cu mine din trecut - amândurora ne place să scriem articole luuuungi). Nu am un obiectiv clar în minte atunci când mă gândesc ce vreau să fie blogul ăsta sau ce vreau eu să fac cu el. „De ce”-ul existenței lui variază mult și merge de obicei pe extreme.

Pe de-o parte, cu tot ce se întâmplă acum cu Twitter (și cu social media în general, că nu-i Twitter prima platformă care moare, e doar prima la care mâncăm popcorn în timp ce arde), cred că e util să ai locul tău pe internet, acolo unde lucrurile nu se vor pierde și nu vor dispărea pentru că vrea vreun random CEO să facă el lucrurile altfel. Din punctul ăsta de vedere, faptul că blogul există e un „de ce” suficient. Scopul lui e să fie colțul meu virtual unde să scriu ce-mi trece prin cap atunci când am chef, pentru oricine o vrea să citească. Spre exemplu, mă aștept ca articolul ăsta să nu intereseze prea multă lume și dintre puținii interesați, mă aștept ca majoritatea să nu ajungă până aici cu cititul. Nu mi se pare nici un articol care vine cu informații, nici prea relatable, nici prea în niciun fel. Sunt gânduri de-ale mele despre cât m-am schimbat de-acum 10 ani și până acum și deși cred că ar putea fi interesante, că de aia le fac publice, cred că e mai mult un articol pentru mine.

Pe de altă parte, încă îmi doresc o comunitate. Îmi doresc să scriu despre cărți care mi-au plăcut, să recomand povești faine și poate mai puțin hyped ca altele, dar și să mă alătur hype-ului când e cazul. Mi-ar plăcea ca atunci când cineva se gândește la cărți SF să se gândească în primul rând la mine, mi-ar plăcea să-mi ceară lumea recomandări, mi-ar plăcea să îmi scrie că au văzut o carte la mine și le-a plăcut. Și e o zonă în care sunt și nițel hater: mi se pare că fac asta de prea mult timp cât să mă simt atât de irelevantă pe cât mă simt (nu zic și că sunt, îmi scriu oameni, fac recomandări, am un bookclub, le moderez ocazional pe ale altora, sunt ok. Dar sunt momente în care vreau mai mult).

Și să oscilezi așa între „am să fac totul numai pentru mine” și „am să fac totul pentru a atrage oameni” duce fix la the louzy confusion în care îmi cam vine să-mi scot creierul din cap și să-l întreb ce naiba vrea de la mine. Răspunsul ar fi o cale de mijloc, care (sper că) începe fix cu un articol lung, mai degrabă pentru mine, în care îmi fac ordine în idei, dar și cu renunțarea la obsesia datelor. Da, fac 10 ani fix azi, dar pot aniversa oricând. Pot face chestii simpatice cu comunitatea pe care o am și peste o lună și tot aniversar să se numească. Sau nu.

Pentru că nu există o rețetă sau un checklist sau ceva fix. Eu pot decide cum arată succesul sau împlinirea sau blogul ăsta. Și nu trebuie să respecte niciuna din definițiile pe care le aveam la 19 ani.

Anyway, la mulți ani JC și dacă ai citit până aici, you’re pretty awesome & apreciez mult. Și te las cu o recomandare: Brandon Sanderson. Începe cu ce vrei tu, poate cu Elantris, poate cu Tress of the Emerald Sea, poate cu altceva alltogether. Dar mi se părea cinstit să-ți las, totuși, o recomandare :D