#3cărți de citit în octombrie

3-carti.png

Pentru că octombrie e luna Halloween-ului, ca să mă mențin în temă ar trebui probabil ca lecturile mele să fie înfricoșătoare și întunecate. Totuși, nu mi-am ales astfel de romane deoarece nu prea sunt genul meu.

În plus, abia am terminat primele două volume ale seriei Transformarea, o trilogie post-apocaliptică în care oamenii devin vampiri de care ultimii supraviețuitori trebuie să se protejeze noapte de noapte. Știu că povestită așa, nu pare cine știe ce, dar ideea de bază și modul cum e exploatat mitul vampirilor e absolut genial, mai ales că motivul apariției lor e legat de un experiment cât se poate de modern și de științific.

După acea lectură, mi-a cam pierit cheful de povești apăsătoare. Așadar, cele #3cărți pe care vreau să le citesc luna asta sunt romane Fantasy care mi-au fost recomandate luna trecută, în cadrul schimbului de recomandări #recomand5cărți


Regatul umbrelor de Leigh Bardugo

De fapt, cartea care mi-a fost recomandată de @read.by.bianca a fost Banda celor șase ciori, dar cum n-am citit nimic de Leigh Bardugo încă (rușinea mea n-are margini, de asta sper să repar greșeala mea chiar săptămâna asta), am decis să încep cu trilogia Grisha.

La decizia mea a contribuit și faptul că s-au anunțat de curând actorii care vor juca în ecranizarea romanelor, așa că am decis să le citesc cât mai repede.

Detalii despre carte găsiți aici (plus că e redusă la doar 25 de lei!)

 

Pe urmele flăcării de Hafsah Faizal

Atunci când Sînziana aka @vampressbathory mi-a spus că i-a plăcut acest roman mai mult decât seria Făpturile văzduhului, am zis că-i musai să-l citesc.

Și cred că asta e singura explicație necesară. Fiind vorba de ceva mai fain decât Cardan & Jude și jocul lor, n-am cum să nu vrea să citesc seria cât mai repede. Și dacă și tu vrei să citești cartea luna asta, dă-mi un mesaj pe insta, să punem ceva fain la cale 😉

Detalii despre carte aici.

 

Caraval de Stephanie Garber

Atunci când am povestit despre Circul nopții, cineva mi-a recomanda serie Caraval. Mi-am petrecut ultima jumătate de oră căutând prin mesajele de pe insta și n-am găsit conversația respectivă, așa că îmi pare tare rău că n-am cum menționa „recomandatorul”.

Însă romanul acesta arată tare bine și pare să aibă câteva elemente care îmi amintesc de lucrurile care mi-au plăcut la Circul nopții, așa că abia aștept să-l citesc.

Detalii despre carte aici.



Recenzie: Poarta obeliscului (Pământul sfărâmat #2)

Singurul mod în care cred că aș putea transmite cu adevărat ceva despre Poarta obeliscului e printr-un sfat: nu citiți acest roman în aer liber. Pentru că o să vă lase literalmente cu gura căscată cam la fiecare două pagini și încă mai bâzâie insecte pe-afară, ceea ce ar putea fi neplăcut.

Povestea:

Essun a decis să rămână temporar - spune ea - în Castrima, unde reîntâlnește un personaj din trecutul ei, care are încă destule secrete pe care trebuie să i le împărtășească. Ocazie cu care ies la iveală și noi detalii despre mâncătorii de piatră și rolul lor în mersul lumii.

De asemenea, Nassun a supraviețuit până acum și, alături de tatăl ei, ajunge într-un loc unde orogenii sunt ajutați să-și stăpânească puterile, dar altfel decât îi instruia Epicentrul. Totul e datorat unui alt supraviețuitor miraculos care face parte din trecutul lui Essun.

Însă degeaba sunt cu toții încă în viață, având în vedere că acest Anotimp va dura câteva mii de ani, timp în care oamenii vor muri cu siguranță, orogeni sau nu. Totuși, există ceva care l-ar putea opri, ceva care ar putea schimba lumea pentru totdeauna. Pentru asta, Essun și fiica ei trebuie să descopere cum să folosească enorma putere pe care le-o oferă obeliscurile - și să nu moară înainte de a îndrepta lucrurile.

Părerea mea:

După primul volum al seriei, credeam că șirul revelațiilor și evenimentelor uimitoare se va mai liniști puțin, pregătind terenul pentru volumul al treilea. Din contră, însă, dincolo de orogenie și de obeliscuri, aflăm și mai multe despre „magia” care stă la baza tuturor dezastrelor din trecut, inclusiv al acestui nou Anotimp. Plus detalii despre trecutul planetei, despre celelalte creaturi care o populează, despre Gardieni, despre… tot. Încă există suficiente enigme, dar revelațiile vin una după alta și fascinația care m-a cuprins citind nu poate fi descrisă.

De asemenea, îmi place enorm cum Poarta obeliscului e la limita dintre SF și Fantasy, e foarte fantastic când vine vorba de orogenie și de detaliile lumii lui Essun, dar totul are o explicație tehnică pierdută în negura timpului, deci „magia” nu e tocmai magie. E un roman Fantasy plauzibil, ceea ce mi se pare îmbinarea perfectă dintre cele două genuri pe care le ador. Cartea asta, seria asta, e absolut fabuloasă.

Și acțiunea e pe măsură: lucrurile se mișcă rapid într-o lume în care toată lumea luptă să supraviețuiască, personajele par mereu în pericol și suspansul e pe măsură. Când puterile lor nu le suprasolicită organismul, atunci avem parte de tulburări sociale și de amenințări mai mult sau mai puțin supranaturale. Când lucrurile par să meargă mai bine, o nouă piesă din puzzle alunecă la locul ei și noua perspectivă vine cu noi provocări. Dar nimic nu pare forțat, lucrurile decurg unul din celălalt atât de frumos și sunt atât de bine construite încât lectura curge fără nicio problemă. Am devorat cartea asta într-o singură zi și apoi mi-am luat o pauză de la lectură ca să pot s-o procesez așa cum merită.

Ca și cum toate astea n-ar fi de-ajuns, personajele sunt un deliciu. Mi-a plăcut în special de Nassun, mi-a plăcut cum e descrisă relația cu tatăl ei, cum fetița se maturizează forțată de împrejurări și cum devine instinctiv o maestră în a-l manipula după bunul plac. Jocul psihologic dintre cele două personaje ar fi fost suficient ca să-mi placă să citesc acest volum, dar toate lucrurile care se întâmplă pe lângă l-au transformat, după părerea mea, într-o capodoperă care n-are cum să nu-ți placă.

Așadar, recomand seria asta tuturor celor care vor să se piardă pentru câteva zile într-o lume familiară, dar totuși străină, în care omenirea se află mereu la un pas de extincție, dar supraviețuiește și unde magia există, dar nu e nimic mai mult decât evoluție manevrată de o civilizație străveche.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Paladin sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Blogosfera SF&F: Regele fugar (Războiul legendelor #1)

Pot să rezum rapid tot articolul ăsta: nu citiți acest roman. Serios, e atât de simplu. N-aș putea recomanda cartea asta nimănui vreodată, nu are absolut nimic de oferit, începând de la acțiune și până la stil. Dacă n-ar fi trebuit s-o citesc pentru Blogosfera SF&F, zău că aș fi abandonat-o rapid și aș fi cerut banii înapoi la librăria de unde am cumpărat-o, lucru pe care nu l-am mai simțit niciodată, cu nicio carte.

Fun fact: volumul acesta nu are editor. În caseta tehnică există un redactor și un tehnoredactor, dar niciun editor. Nimeni nu și-a aruncat ochii pe cartea asta (sau nu și-a asumat asta) decât ca să-i corecteze greșelile de tastare și s-o pună în pagină.

Povestea:

Am să iau descrierea oficială și am s-o disec nițel, pentru că n-am cum să rezum cartea asta și e mai interesant să comentez textul de pe ultima copertă:

coperta-regele-fugar.jpg

Într-o lume în care dinozaurii nu au dispărut, două regate și două legi scrise în pergamente se luptă pentru supremație asupra pământului cunoscut. - de faaaapt, cele două pergamente nu se înfruntă, ci sunt la un loc, în rucsacul regelui fugar. Și nu fac nimic, doar stau acolo, în rucsac. Da, într-un ținut medieval, regele are un rucsac, nu o desagă. Revenind, nici regatele nu prea se înfruntă, unul îl distruge pe celălalt în primele 50 de pagini, lucru care pune în mișcare personajele și acțiunea.

Regatele de Vest și Imperiul Eternității își reclamă prin forță puterea asupra a ceea ce ar putea fi cea mai teribilă magie cunoscută de om. - din nou, pergamentele alea sunt într-un rucsac cu care fuge un rege, nu-și reclamă nimeni nicio… de fapt, whatever, să zicem că se bat pentru pergamente. După părerea mea, avem un rege care fuge și niște alte personaje prin lumea asta, care fac chestii pentru că motive, dar să zicem că acesta e plotul. Nu e ca și cum există vreunul mai clar.

Cei înfrânți au trei șanse: supunerea, exilul sau asumarea extincției. Una dintre ele trebuie să asigure încă o șansă pentru păstrarea legii și menținerea echilibrului. Una dintre ele este cea adevărată. - huh? 😂

Cea mai bună formulă a unei cărți fantasy este, după cum deja am învățat de la maeștri ca Tolkien sau George R.R. Martin, menținerea unui suspans nebun. - Tolkien se răsucește în mormânt pentru că a fost pomenit în descrierea asta. Dacă ar ști română și ar descoperi asta, GRRM și-ar lua jucăriile și s-ar retrage în pustiu, de unde n-ar mai scrie Fantasy câte zile ar avea.

Ori aici găsim tocmai asta. - cartea asta și suspansul nebun sunt ca baba și mitraliera, două concepte care n-au nicio treabă una cu alta. Pentru a construi suspans, trebuie să-l faci pe cititor să-i pese de ceva. De personaje, de lume, de acțiune. De orice. Aici nu e cazul.

Va reuși Amon să mențină Pergamentele în siguranță? - după cum spuneam, cui îi pasă?

Unde va ajunge Aredhel Aldarion, regina Regatelor de Vest, după Războiul Absolut? - Cui. Îi. Pasă?

Vor trăi Kinnunen și Shiva fericiți împreună? - niciun cititor nu și-a pus și nu și-ar pune vreodată această întrebare.

Va fi suficient de puternică iubirea secretă a Legendarului Charlemagne față de Shiva, soția Împăratului Kinnunen? - iubirea este un concept pe care niciun dintre cei doi nu-l cunoaște. Ei doar și-o trag între ei și asta îi satisface.

Care este rolul asasinului Nil? - să scârbească cititorul. Nu pentru că e un personaj bine scris, care stârnește sentimente puternice în cititori, ci pentru că e protagonistul unei scene abjecte, irelevante și profund scârboase.

Care va fi Marele Plan făurit de Mama Natură, pentru tânărul Uziwood? - personajul ăsta apare vreo 10-15 pagini aproape de finalul cărții, fix ca să i se spună ceva misterios. Din nou, nimănui nu-i pasă.

Întrebări care pe măsură ce citești te rod și nu te lasă în pace. Răspunsurile nu sunt mai niciodată cele așteptate, dar sunt atât de evidente. Bine ați venit în Ținuturile de Veci, unde nu există certitudini, ci doar fantezie. - hahaha

Părerea mea:

Să începem cu prima scenă. Avem un comandant care își abuzează un soldat ca să-i facă focul, apoi abuzează un alt soldat pur și simplu, apoi, cu focul proaspăt făcut, dă oamenilor ordinul de plecare. Așa începe cartea asta și e un început bun, pentru că te lasă să înțelegi exact cum e întregul roman: fără sens.

Personajele sunt din hârtie, nu din carton, cartonul e mult prea complex pentru a le caracteriza. Doar o parte din ele au caracteristici, restul au doar un scop. Regele fugar, Amon, spre exemplu, e o persoană care suferă după soția sa și vrea să apere pergamentele. Două însușiri nobile, despre care ni se reamintește cam la fiecare pagină, deoarece Amon ne spune aceste lucruri. În schimb, partenerul său de călătorie e doar atât, un partener de drum. Nu are nicio însușire, nu e decât o prezență. Din fericire, despre el nu ni se spune nimic, pentru că zău că toată caracterizarea personajelor e făcută direct de narator. Ferească sfântul să-ți faci tu singur o impresie despre ele!

Continuând, despre celălalt rege, Kinnunen, personajul cel rău, ni se spune că este, desigur, gras, bețiv, curvar, obsedat de putere și crud. Maxim de complex, nu? Regina lui Amon e… o persoană care fuge spre vechea ei casă, iar regina cealaltă, Shiva, e nesatisfăcută în pat și își dorește cu disperare ca amantul ei să i se întoarcă alături. Amantul este Charlemagne, acest bărbat profund masculin, care bate, mănâncă și și-o trage. Un exemplar absolut ravisant, noroc că Nil e și mai abject, altfel zău că marele erou n-ar fi avut egal la capitolul scârbă.

Atmosfera romanului, e, teoretic, una de Fantasy medieval și am apreciat că au existat încercări de a construi această atmosferă. Avem mentalități medievale și creaturi fantastice, avem unicorni și grifoni și uriași și… dinozauri. Și neologisme și expresii care n-au ce căuta acolo. Pentru că dincolo de rucsacul regelui, avem personaje care „primesc undă verde”, „conduc operațiuni” și, „după calculele lor”, nu sunt prea departe de vreo cetate. Așa se alege praful de toată atmosfera.

Și e, desigur, stilul. Ah, o minunăție. Dincolo de faptul că totul ni se spune direct și că limbajul e un amestec de arhaic și modern, n-am cum uita citatul de la finalul paginii 76:

Întreaga scenă fusese văzută și ascultată, de la marginea geamului, de unul dintre Marii Maeștrii Conducători ai Regatului Celor Trecuți. Era metamorfozat într-un vultur alb ca spuma mării.
Craa-craa!

Mai avem o serie de perle superbe, cum ar fi comparația mâncării cu diverse organe genitale sau, în cadrul scenelor detaliate de sex, pielea unor zone erogene e comparată, desigur, cu fundul unui bebeluș, pentru că nu-i așa că asta e excitant? Însă preferata mea va rămâne mostra uimitoare de suspans de la pagina 164, care reușește să-ți ridice pulsul și să te țină tensionat până citești toate acele puncte de suspensie. Și sunt multe, aviz celor slabi de inimă:

Acesta era sfârșitul...
... sau noul început, pentru că...
... în acel moment, fisura din peretele aflat în spatele lor se deschise cu un sunet fin.

Serios vorbind acum, cartea e groaznică. Povestea e slabă, personajele n-o pot susține, lumea și ființele din ea n-au niciun sens, iar stilul e pur și simplu necizelat. Și m-am chinuit s-o citesc și să scriu despre ea nu pentru că n-aveam nimic mai bun de făcut cu viața mea, ci pentru că acest roman e un semnal de alarmă: se scriu multe cărți proaste, extrem de multe, și există suficiente edituri care să le publice.

Nu că ar fi o noutate. Toate aceste cărți ar putea să dispară liniștite în uitare, acolo unde le e locul. Dar uneori, cineva va pune mâna pe ele, având așteptări. Eu, una, aveam așteptarea ca o editură pe care o consider prestigioasă, cum e Paralela 45, și un autor care nu se află la debut, cum e Silviu Urdea, să nu producă un asemenea dezastru de sute de pagini, ci o carte cel puțin ok. Și aș fi putut s-o abandonez, s-o returnez, să nu-i acord atenție și să le spun colegilor de Blogosferă că luna asta prefer să mă abțin. Dar eu chiar nu cred că băgând eșecurile sub preș avem ceva de câștigat. Pentru că va exista un cititor care va descoperi cartea asta și, în urma lecturării ei, va trage concluzia că toți autorii români scriu oribil și nu merită citiți.

Trăim într-o țară în care nu numai că se citește puțin, dar autorii noștri sunt stigmatizați chiar și de către puținii cititori. Așa că vreau să semnalez cărțile proaste care se întâmplă să-mi ajungă în bibliotecă, tocmai pentru a transmite un mesaj simplu: nu toți scriu prost. Da, unele cărți sunt slabe. Dar nu toate. Și atunci când le găsim pe cele bune, merită lăudate și-mi face plăcere s-o fac. Iar asupra celor proaste, o să sfătuiesc oamenii să stea departe de ele. Așa, cred eu, că poate o parte dintre ele o să dispară. Măcar cele care creează așteptări.

Așadar, serios, nu citiți cartea asta.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Regele fugar, le găsești pe blogurile:

Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Notă: Nu știu pe unde am anunțat sau scris noi că scopul Blogosferei SF&F e să promoveze autorii români, dar într-adevăr acela a fost obiectivul nostru inițial. Dar nu cred că se mai potrivește cu realitatea, nu se poate numi promovare ceea ce scriem despre cărțile care nu ne plac. Așadar, cum suntem un grup de cititori care doar povestesc despre volumele de pe piață, cred că mai corect ar fi să spunem că noi facem o radiografie a volumelor SF&F contemporane românești.


Evenimente: Shop my library #8

Poza e făcută de    Martipaan     😍

Poza e făcută de Martipaan 😍

Sâmbăta trecută am participat la a 8-a ediție a unui eveniment pe care am ajuns să-l îndrăgesc: Shop my library. Conceptul e destul de simplu: o serie de bloggeri & cititori pasionați care vor să-și facă loc în bibliotecă își vând la târg cărțile de care vor să se despartă, iar prețurile sunt super-accesibile. Am fost și eu expozant la primele ediții, dar am rămas rapid fără cărți de dat (eu mă atașez destul de tare de volumele din biblioteca mea 😊), așa că acum particip doar ca simplu cititor.

Totuși, dincolo de cărțile faine și de prețurile bune, Shop my library e despre oameni, despre comunitate. E un târg la care expozanții îți pot spune tot ce vrei să știi despre cărțile lor, e un loc unde poți cunoaște și sta de vorbă cu alți cititori, e o atmosferă foarte faină și intimă care se creează între toți cei care participă. Mai ales la ediția asta, care a avut loc la Tucano Madagascar, o cafenea caldă și spațioasă, care a accentuat atmosfera asta plăcută. Eu una știu că nu mai voiam să plec, am stat până la final și mi-a plăcut enorm.

După ce-am vorbit de atmosferă, ar fi momentul să vă povestesc și despre personaje, nu? Pe scurt, sunt numai oameni faini! Am petrecut ore în șir de vorbă cu fetele (Ana/Marțipaan, Andreea, Sînziana și Andrada) despre cărți, poze, blog, dar și despre multe altele. Mi-a plăcut să revăd oamenii dragi și n-am reușit să plec acasă fără nicio carte. Deși mi-am propus să nu mai cumpăr nimic până la Gaudeamus, am cedat și am luat un volum de povestiri de Kafka pe care l-am răsfoit puțin și m-a făcut curioasă.

La final, vreau să-i mulțumesc Andreei pentru că organizează târgul acesta și ne dă ocazia să ne vedem lunar. Mi se pare genial conceptul și faptul că a reușit să-l transforme într-un eveniment pe care îl aștept cu nerăbdare de fiecare dată. Dacă n-o cunoașteți, urmăriți-o musai pe instagram, comunitatea ei e #goals. Și veniți la târg luna viitoare, ca să cunoașteți toată gașca și ca să vă îmbogățiți biblioteca!

Voi aveți vreun eveniment literar preferat?


Cartea de pe plajă: Giganții adormiți

Acesta e un exemplu perfect de roman SF care te lasă cu o grămadă de sentimente și impresii amestecate. Mie mi s-a părut o carte faină și am apreciat multe elemente ale poveștii, dar i-am observat și lipsurile, așa că e ușor să-mi dau seama că Giganții adormiți n-are cum să fie pe gustul multora.

Pe scurt, ideea cărții e superbă și mi-a plăcut enorm modul cum e abordată, dar personajele nu mi-au trezit niciun interes. Stilul romanului - toată acțiunea e prezentată prin intermediul unor rapoarte și interviuri - e inedit și fascinant, pentru că reușește totuși să spună o poveste, dar e și foarte limitativ, tocmai pentru că e greu să empatizezi sau să te atașezi de vreun personaj.

Povestea:

O fetiță de 11 ani cade într-o groapă în pădure. E găsită câteva ore mai târziu, stând pe fundul gropii în palma gigantică a unei mâini de uriaș - o bucată dintr-o statuie? Un artefact antic? Nimeni nu știe.

Dar tânăra Rose devine un cercetător cunoscut care, ani mai târziu, conduce echipa care studiază palma. Așa descoperă faptul că e într-adevăr o bucată din ceva mai mare, dar ceva care n-a fost construit de oameni. Materialul din care e făcut artefactul e incredibil de rar pe Pământ și imposibil de modelat cu tehnologia existentă.

Încet-încet, echipa lui Rose începe să adune bucățile statuii, care e de fapt un robot imens, care încă funcionează. Însă liderul misiunii nu este cercetătoarea, ci un agent al guvernului american, care descoperă mult mai multe despre artefact și proveniența lui.

Părerea mea:

Inițial, nu mă așteptam ca întreaga carte să fie scrisă sub forma rapoartelor pe care le scrie agentul guvernamental. Ba chiar mă deranja puțin stilul destul de sec. Dar, pe măsură ce echipa lui Rose crește, am început să apreciez modul în care aflăm informații despre oamenii implicați, fără ca povestea să ne relateze pas cu pas ce se întâmplă. Nu e un stil des întâlnit și are multe limitări, însă pe parcurs devine din ce în ce mai interesant câte lucruri se pot transmite doar din interviurile agentului. Mie a ajuns să-mi placă.

Totuși, una dintre limitările acestei abordări este cea legată de personaje: aflăm motivațiile și reacțiile lor, așa cum le povestesc chiar ele sau așa cum le deduce agentul. Dar asta nu te ajută să cunoști cu adevărat un personaj, sau eu una n-am reușit să empatizez cu ei. Paradoxal, cel mai simpatic a devenit agentul, despre care aflăm cumva destul de multe și totuși nimic substanțial, dar care pare mânat de intenții bune. Practic, în carte găsim printre rânduri profiluri psihologice pentru toți oamenii implicați în proiect, îi avem disecați în detaliu și expuși în fața noastră, dar fără să le vedem sufletul. Despre agent nu știm mai nimic, nu se expune deloc, dar îi putem întrezări frânturi de suflet. Așa că, paradoxal, e cel mai „viu” dintre personaje.

Însă atmosfera compensează din plin această lipsă. Fascinația tuturor e aproape palpabilă și sentimentul de a fi acolo, de a lua parte la momentele în care fiecare descoperire cât de mică schimbă complet înțelegerea noastră despre Univers… e minunat, fabulos, te umple de entuziasm. Totul se schimbă la fiecare pas, cu fiecare nouă piesă de puzzle și senzația de a fi martor la așa ceva (chiar dacă ești doar dactilograful agentului sau o muscă pe perete) e suficientă cât să scuze orice lipsuri ale cărții.

Giganții adormiți nu e un roman ușor de îndrăgit de oricine, dar îl recomand celor care citesc cu plăcere cărțile lui Arthur C. Clarke, celor care sunt mai atrași de ideile unei povești și de dorința de a fi martor la ceva fenomenal, chiar dacă personajele sunt doar uneltele autorului. Aceia dintre voi cred că vor iubi acest volum.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Paladin sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.

Notă: Dacă ați citit deja romanul sau dacă vreți s-o faceți în viitorul apropiat, dacă vreți să aflați și alte păreri despre el sau pur și simplu să cunoașteți și alți cititori pasionați de SF, atunci vinerea viitoare, pe 20 septembrie, la ora 19:00, sper să ne vedem la Librarium TNB, unde are loc un club de lectură dedicat acestei cărți. Detalii în descrierea evenimentului de pe Facebook.