Recenzie: Copiii timpului

Deși este doar jumătatea anului și probabil voi mai citi câteva cărți faine până în decembrie, pot să spun de pe-acum că acesta e cel mai bun roman pe care l-am citit în 2018. Obiectiv vorbind, Copiii timpului este un SF care tratează ideea de contact între specii într-un mod destul de captivant (și, relativ la ce-am citit eu până acum, foarte original). Din punct de vedere subiectiv, însă, e o carte absolut genială, care m-a făcut să iubesc niște ființe pe care le detestam. În plus, se citește repede, are un final absolut fabulos și vreau s-o recomand întregii umanități. Serios, citiți-o!

Povestea:

Doctorul Avrana Kern este o femeie rece și cerebrală, care a reușit să pună pe picioare un proiect științific extraordinar. Mai exact, pe planete deja terraformate, oamenii vor trimite câteva maimuțe și vor elibera un virus capabil să le accelereze evoluția. Astfel, în doar câteva generații, primatele vor deveni niște sclavi utili oamenilor care vor popula aceste lumi.

Dorind să supravegheze ea însăși primul astfel de experiment, Kern devine singura supraviețuitoare a unei acțiuni de sabotaj. Din păcate, și maimuțele ei sunt ucise, însă virusul ajunge pe planetă și reușește să găsească gazde: insectele.

Între timp, pe Pământ, facțiunea care a sabotat experimentul doctorului Kern pornește un război în urma căruia întreaga omenire e aproape distrusă. Mii se ani mai târziu, ultimii supraviețuitori ai unei Terre otrăvite aleg să pornească în spațiu, într-o navă-arcă ce îi va conduce - speră ei - spre vechile lumi terraformate, unde o pot lua de la capăt.

Părerea mea:

Dacă ați citit Furnicile lui Bernard Werber, cartea aceasta reia ideea unei societăți a insectelor (în care și furnicile joacă un rol neașteptat și ingenios și fascinant și o să rămân fără superlative, chiar am iubit cartea asta). Totuși, spre deosebire de Furnici, aici putem vedea întreaga evoluție a speciei, de la o serie de prădători concentrați doar pe a-și asigura hrana și supraviețuirea până la o societate capabilă să înfrunte un inamic venit din stele.

Mai exact, deși toate insectele sunt infectate cu nanovirusul lui Kern, cele mai bune gazde se dovedesc a fi păianjenii. Alegerea autorului are sens, pentru că pânza lor este un material foarte rezistent, ceea ce îi permite să creeze multe minuni inginerești cu ajutorul acesteia. De asemenea, păianjenii sunt destul de faimoși pentru că își mănâncă partenerii sexuali, așa că de la acest obicei a ieșit o controversă socială fascinantă. Pe scurt, deși mi-e îngrozitor de frică de ei, de-acum iubesc păianjenii (de la distanță, totuși) pentru că întregul roman îi pune într-o lumină nouă, fascinantă.

Și povestea oamenilor de pe navă e destul de impresionantă, și acolo avem parte de o evoluție (sau involuție, aproape în opoziție cu păianjenii), dar este una socială. Nava călătorește mii de ani prin spațiu, așa că avem ocazia să descoperim felul în care echipajul se adaptează nevoilor din ce în ce mai mari ale unei nave care se degradează. Ceea ce e, desigur, fascinant. Daaaar oamenii aceia, oricât de interesanți ar fi (și sunt, poveștile lor sunt foarte bine scrise), ei nu sunt păianjeni.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult (pe lângă păianjeni și societatea lor și cât de minunate sunt soluțiile lor la diverse probleme de inginerie și nu numai) este faptul că, deși de-a lungul romanului se scurg secole, în ambele fire narative se păstrează cumva niște personaje care se dezvoltă și pe care le poți îndrăgi. Bineînțeles, preferații mei sunt păianjenii, dar mi-a plăcut cumva și de Kern. E în mod clar un om de știință orbit de propria putere. E mândră, arogantă, rece. Dar cumva am înțeles-o, avea și de ce să fie așa. Am înțeles cum propria ei minte o plasa mult deasupra semenilor ei și drama personală care a rezultat din asta. Singurătatea ei e atât de profundă de-a lungul întregii cărți, încât nebunia ei devine justificabilă. Și deși în debut poate părea că e un personaj negativ, devine la final o mamă iubitoare (și ciudată, extrem de ciudată, dar iubitoare) pe care am simpatizat-o. Mult.

Mă gâdilă degetele să mai tastez un paragraf și despre minunile inginerești pe care le-am tot menționat, dar oricum l-aș scrie, îmi iese exaltat și cumva plictisitor pentru cineva care n-a citit cartea. Așa că o să vă invit direct să citiți Copiii timpului, să descoperiți voi cum creează păianjenii un calculator organic, cum secvențiază ADN-ul și cum ajung să se confrunte cu omenirea într-un mod la care nimeni nu se aștepta.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.

PS: Nu e numai o carte despre păianjeni. Este și o carte care abordează multe teme sociale, atât în lumea insectelor, cât și în nava oamenilor. Nu e doar despre inginerie cu pânză, dar asta m-a entuziasmat pe mine. E o carte despre toleranță, despre a reuși să te integrezi și să integrezi mediul. E și un avertisment. E multe lucruri, prinse în câteva sute de pagini care se citesc într-o zi liberă. Și care nu se uită o viață.


#3cărți de cumpărat de la Bookfest

 
bookfest-2018.png
 

Pentru mine, Bookfest-ul e o ocazie perfectă să mă rup de realitatea cotidiană, să mă pierd printre rafturile pline de cărți și printre oamenii care abia așteaptă să le citească. De aceea, mi-am dorit să recomand #3cărți cu ocazia târgului. Desigur, am de gând să-mi cumpăr ceva mai multe titluri, dar pe acestea le am în fruntea listei:

Copiii timpului de Adrian Tchaikovsky  (Nemira)

E o poveste despre o planetă terra-formată și abandonată, apoi regăsită de oameni. Însă ceea ce au lăsat în urmă a evoluat și în absența lor. Așadar, pe scurt, e o carte cu o premiză fascinantă despre viață care înșală așteptările. Și pentru că în ultimul timp am citit mai puțin SF, abia aștept să-mi dezmorțesc imaginația cu o poveste extraterestră, condimentată cu probleme de morală.

 

Sinuciderea ielelor de Ana Mănescu (Herg Benet)

N-am citit niciuna dintre cărțile Anei apărute până acum, dar am auzit-o pe ea citind într-o seară. Proza ei părea una dintre cele care curge și se învârte în jurul tău până când te scoate din piele și te poartă departe, într-o lume plăsmuită din cuvinte. Una dintre povestirile din acest volum a apărut în Revista de suspans, așa că puteți înțelege exact care e senzația pe care ți-o dă textul. Oricum, abia aștept să citesc volumul :)

 

Spulberă-mă de Tahereh Mafi (Leda Edge)

Știu că e o reeditare, dar este și o promisiune că următoarele volume din serie vor apărea cât de curând. Și deși povestea din primul volum nu m-a impresionat prea tare, mi-a plăcut extrem de mult stilul în care e scrisă cartea. Așa că am decis că aș vrea s-o recitesc, sunt curioasă cum mi se pare romanul acum.

 

Bonus: Cele mai frumoase povestiri SF&F ale anului 2017 (Vremea)

Am ales s-o păstrez ca bonus pentru că experiența recentă a Blogosferei SF&F m-a învățat să fiu mai precaută cu recomandările, mai ales când n-am citit cartea. Totuși, am încredere în majoritatea numelor din cuprinsul acestui volum, așa că eu una am să-l citesc cât de curând. Vedem după dacă a meritat sau nu :)

 

Voi ce titluri aveți pe lista pentru Bookfest? Cât de greu v-a fost să faceți o selecție? Putem discuta în comentarii sau, și mai bine, ne putem vedea la after-party-ul pentru bloggerii de carte, care are loc sâmbătă 2 iunie, la ora 19:30, în Epic Bar. Mai multe detalii aveți în evenimentul de pe Facebook :)

 
 

Film: Solo - o poveste Star Wars

O să menționez încă de la început că nu sunt fan Star Wars. Nu am văzut niciunul dintre cele șase filme originale cap-coadă (blasfemie, știu). Dar nu sunt nici picată din cer printre oamenii cu săbii-laser. Știu când e ziua Star Wars și de ce e atunci. Știu că ăla negru de respiră greu era ta-su. Știu că Yoda vorbește amuzant și, în zilele bune, aproape îmi iese sintaxa lui. Știu că Han a tras primul, dar au reeditat filmul ca să-l facă să pară un personaj mai simpatic. Pricep niște lucruri elementare. Dar nu cunosc prea multe detalii despre istoria și legendele acestui univers.

În aceste condiții, mie Solo mi s-a părut un film fain. Și am avut norocul să-l văd alături de niște super-mega-fani Star Wars. Totuși, de la ei am înțeles că aproape de finalul filmului, apariția unui personaj strică destul de tare poveștile considerate canon până acum. Deci dacă Star Wars e sufletul și viața voastră, s-ar putea ca filmul ăsta să vă deprime nițel (ca să înțelegeți diferența, eu când l-am văzut pe respectivul personaj, m-am bucurat că știu și eu cine e).

Povestea:

Într-o galaxie plină de planete populate, Han visează să devină pilot de nave spațiale. Deocamdată, însă, trăiește pe o planetă săracă alături de iubita sa, Qi'ra. Acolo, doar siguranța oferită de Lady Proxima le garantează supraviețuirea, deși asta înseamnă că nu sunt nici pe departe liberi. Asta până când Han reușește să fugă. Dar nu reușește să o salveze și pe Qi'ra, care rămâne în urmă.

Rămas fără opțiuni, tânărul se înrolează în armata imperială atât pentru a-și împlini visul de a deveni pilot, cât și pentru a reuși să se întoarcă și să-și salveze iubita. Trei ani mai târziu, însă, sătul să-și riște viața, Han dezertează și se alătură unui grup de contrabandiști, alături de care va încerca să o regăsească pe Qi'ra.

Trailer:

Părerea mea:

După cum spuneam, mie mi-a plăcut filmul. E o poveste frumoasă despre un băiat cu un vis. Totuși, Han Solo-ul din acest film e încă prea tânăr și naiv ca să fie cu adevărat un anti-erou. Nu e nici eroul clasic, e doar un șmecheraș chipeș. Nu e Harrison Ford, însă ar putea deveni (mai ales că, din câte am înțeles, o să mai fie câteva filme despre tinerețea lui). Ceea ce e de-ajuns. E suficient de simpatic și de carismatic încât să pot crede că va deveni the Han Solo când „va crește mare”.

În general, mi s-a părut că din punct de vedere al personajelor, filmul se descurcă foarte bine. Mi-a plăcut enorm de Val și de Rio, doi contrabandiști care nu au parte de foarte mult character development, dar sunt suficient de simpatici cât să fie memorabili. Iar L3, robotul din acest film, e pur și simplu genială. Mi-a plăcut de ea de la prima și până la ultima scenă.

Prin contrast, povestea în sine nu e extraordinară. Există o substanță rară în univers, „eroii noștri” se duc după ea. Avem parte de câteva răsturnări de situație și de niște momente care sunt clar referințe la faze celebre din universul Star Wars. Dar, per total, e un plot comparabil cu un film cu super-eroi (care sunt niște filme faine, dar nu sunt genul de lucruri profunde care să te pună pe gânduri mult timp după ce le-ai văzut).

Totuși, atmosfera întregului film mi-a plăcut. Mult. În fiecare scenă cu Han, vezi cât de mult iubește spațiul, cât de mult îi place să zboare. E genul de emoție pe care n-o poți simula, omul mi s-a părut fericit pur și simplu. Și se ia. Întregul film mi-a dat o stare de bine, un chef de aventură. Și m-a făcut să simt un pic de sense of wonder (scenele din spațiu sunt superbe). E un film care m-a făcut să zâmbesc. Ceea ce, până la urmă, mi se pare un lucru foarte bun.

Dacă sunteți fani Star Wars, s-ar putea să nu-mi împărtășiți părerea. Dar altfel, chiar cred că Solo e un film care o să vă placă. E fun, e simpatic, e plăcut. Merită văzut și vi-l recomand cu drag :)


Blogosfera SF&F: Împăratul ghețurilor de Ana Maria Negrilă

Încă de la început, vreau să menționez faptul că Împăratul ghețurilor e cel puțin un nivel peste tot ce s-a citit la Blogosfera SF&F anul acesta. Totuși, deși a fost ca o gură de aer proaspăt, nu e genul de roman pe care să-l citești pe nerăsuflate. E o carte rece, foarte subiectivă (e scrisă la persoana I) și apăsătoare. Și deși m-am născut după '89, mi s-a părut că m-a ajutat să înțeleg mai bine cum este să trăiești într-o țară în care oricine poate fi un securist.

Povestea:

Sich este o tânără ce trăiește într-un oraș înghețat, unde doar tehnologia garantează supraviețuirea în fața naturii. Nici societatea nu e mai caldă: pre-văzătorii, oameni cu abilități speciale care erau inițial un stâlp de susținere al societății, au fost eliminați recent. Aceia dintre ei care au trecut de partea sistemului se află sub supraveghere constantă, iar cei care au reușit până acum să scape de ospitalieri (poliția secretă) sunt veșnic vânați.

Părinții lui Sich au fost pre-văzători, eradicarea lor începând când Sich era încă un copil. Ea și fratele ei mai mare, Reh, au devenit persoane tolerate, aflate la limita legii. Veșnic înconjurați de ospitalieri, cei doi au trebuit să se adapteze sau să riște să fie trimiși pe Gemeni, o stație spațială unde pre-văzătorii erau „reeducați”. Însă doar Sich a reușit să-și găsească locul în această nouă lume.

Dar un vârtej distrugător amenință orașul, așa că acum Sich e forțată să facă echipă cu ospitalierii pentru a descoperi cine e în spatele fenomenului și de ce ea e ținta preferată a vârtejului.

Părerea mea:

După cum spuneam la început, luna asta vorbim despre un roman mult mai bun decât tot ce-am citit recent la Blogosferă. Nu mai este un volum care avea nevoie de un editor. Adevărat, e o carte publicată acum 10 ani și reeditată. Dar accentul cade pe acel re-editată. Nu am citit prima versiune, însă această ediție e o poveste coerentă, care își urmărește ideea până la capăt. Lumea imaginată de autoare are sens, personajele au motivații și sentimente și evoluție (sau involuție). Îmi vine să laud romanul doar pentru că are atributele pe care ar trebui să le aibă orice carte de pe piață.

Însă Împăratul ghețurilor nu te ține lipit de pagini. E destul de ușor să ghicești încă de la început cine anume este în spatele vârtejului, așa că nu citești cartea pe nerăsuflate ca să afli ce se întâmplă (deși există un element neașteptat la final: m-a surprins modul în care a ieșit Velmer din viețile lui Sich și Reh). De asemenea, atmosfera apăsătoare te determină să vrei să iei din când în când câte o pauză de lectură. Dar există ceva ce te trage înapoi la carte. De fiecare dată când lăsam romanul jos, aveam un sentiment de treabă neterminată, de întrerupere sâcâitoare. Parcă începusem ceva și voiam să continui. Ceva-ul întrerupt era, inevitabil, cititul acestei cărți.

Pentru că deși nu e greu de ghicit cine manevrează vârtejul, tot vrei să afli cum s-a ajuns acolo. În plus, romanul te aruncă încă de la început în mijlocul acestei lumi, unde totul ți-e străin. Încet-încet, din piesele de puzzle ale amintirilor lui Sich, înțelegi orașul, trecutul lui, dar și povestea protagonistei și a celor din jurul ei. Și acest puzzle e motivul pentru care nu vrei să te oprești din citit: te macină că încă nu ai terminat de creat imaginea de ansamblu, că încă mai sunt lucruri de aflat despre univers și despre personaje.

Totuși, mi-a displăcut profund protagonista (care este și naratorul poveștii). O înțeleg, îi înțeleg reticențele și felul de a fi, dar tot mi-a displăcut. Mai ales în tinerețea ei. Deși teoretic toți adolescenții se revoltă, mie mi s-a părut că a ales să nu vadă dincolo de aparențe. Poate sunt eu prea dură, poate pentru un orfan e greu să înțeleagă lumea neavând niciun reper părintesc și având un frate exagerat de protector. Dar alternanța ei între neajutorare și aroganță nu rezonează deloc cu felul meu de a fi. Pe de-o parte, e fain că e un personaj construit suficient de bine cât să-l pot considera o persoană, pe de altă parte, însă, e o persoană cu care nu cred că aș putea fi prietenă.

În schimb, mi-a plăcut enorm de Reh. Poate că am reușit să empatizez cu el pentru că, la rândul meu, sunt o soră mai mare. Oricum, i-am apreciat tăria pe care a trebuit, într-un fel sau altul, s-o găsească în adâncul lui pentru a-și proteja sora. Chiar dacă poate a exagerat, chiar dacă ar fi trebuit să încerce să fie mai deschis față de ea, i-am înțeles motivația și sacrificiile. Și mi-a părut rău că destinul lui nu a fost nici pe departe fericit. Însă cumva, într-un fel trist, măcar a reușit s-o apere pe Sich.

Așadar, vă recomand Împăratul ghețurilor dacă vă plac distopiile unde pericolul nesupunerii plutește în aer, dar și dacă îndrăgiți personajele care luptă până la ultima fărâmă de viață pentru cei dragi.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Crux sau din librării online precum Cartepedia.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Împăratul ghețurilor, le găsești pe blogurile:

În mai vom scrie despre Greva păcătoșilor de Florin Chirculescu. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Carte vs Film: Cu drag, Simon

Mulțumită editurii Epica, ieri seară am avut ocazia să particip la avanpremiera filmului Cu drag, Simon. Și pentru că am reușit să termin cartea pe care e bazat filmul cu vreo 30 de minute înainte de vizionare, am putut să le compar destul de ușor. Pe scurt, concluzia mea e că ecranizarea respectă ideea romanului (și o pune în scenă foarte frumos), ambele spunând o poveste înduioșătoare, dar care probabil va crea controverse.

Povestea:

coperta_cu-drag-simon.jpg

Simon Spier este un adolescent tipic. Are o familie care îl iubește, părinți înțelegători, prieteni cu care se simte bine... și un secret: e gay. Singura persoană care știe adevărul despre el e Blue, un coleg de școală aflat în aceeași situație. Însă cei doi nu se cunosc în realitate, ci doar corespondează anonim prin e-mail, Simon semnându-se Jaques.

Totuși, secretul lor e pe cale să iasă la iveală atunci când Simon uită să se delogheze din contul „lui Jaques” pe un computer din biblioteca școlii. Martin se așează imediat după el și îi descoperă conversațiile cu Blue, însă decide să nu spună nimănui... ci să-l șantajeze pe Simon pentru a putea obține o întâlnire cu Abby, una din cele mai bune prietene ale lui Simon.

Simon acceptă târgul propus de Martin și pornește astfel pe un drum de-a lungul căruia se va regăsi și accepta, înțelegând că schimbarea nu e neapărat un lucru rău.

Trailer:

 
 

Părerea mea:

Citind Simon și planul Homo Sapiens, am avut senzația că reintru în contact cu persoana care eram în adolescență. Mi-am amintit perioada în care cea mai mare grijă din lume era aflarea id-ului de messenger al băiatului drăguț de la clasa paralelă și în care ieșeam în parc sau la mec, pentru că n-aveam bani de cafenele. Mi-am amintit și faptul că toată perioada respectivă era de fapt o căutare a sinelui, cum fiecare încerca atitudini și stiluri noi ca să descopere cine e cu adevărat.

Exact despre asta sunt și cartea, și filmul. Despre găsirea și acceptarea identității, despre înțelegerea faptului că mereu vor exista oameni care te vor marginaliza pentru ceea ce ești și despre cum cel mai important lucru e să fi tu fericit cu tine însuți. E genul de poveste care te va face să te simți mai bine, mai ușor, mai împăcat în pielea ta. Ceea ce nu înseamnă că nu e o poveste cu un substrat profund. Subiectul romanului (și al filmului) este unul controversat, mai ales în România. Dacă n-ai mai citit până acum cărți despre subiecte LGBT, atunci aceasta o să-ți testeze limitele toleranței. Pentru mine, însă, povestea dintre Simon și Blue a fost frumoasă în inocența ei adolescentină și mi-am dorit să fie fericiți împreună pentru cât mai mult timp.

Așadar, cred că e evident faptul că mi-au plăcut personajele. Simon e adorabil pentru că îi pasă foarte mult de oamenii de jur, dar e imposibil să nu se lase acaparat de toate evenimentele tumultuoase din viața lui. Și restul prietenilor lui sunt memorabili. Nick, Leah și Abby sunt o gașcă alături de care mi-ar fi plăcut să cresc. Până și Martin, e, cumva, un personaj pe care mi-e greu să-l urăsc. Nu știu, poate vârsta e de vină, poate la 14 ani l-aș fi judecat altfel, dar mi s-a părut un puști care nu vrea să facă rău nimănui, dar care are un amalgam de emoții și de sentimente pe care încă nu știe foarte bine cum să le gestioneze. Ceea ce cred că e valabil pentru toate personajele.

Cât despre diferențele dintre film și carte... Nu sunt lucruri majore. În film, Simon are o singură soră, nu două. Leah are un crush puțin diferit. Adresa falsă de e-mail a lui Simon e alta (deși versurile din care e inspirată adresa de mail din carte se văd scrise lângă patul lui). Sunt mici detalii care, în ansamblu, nu mi se pare că schimbă nimic. Totuși, cartea are o atmosferă mai apropiată de ideea de povești dintr-un liceu, pe când filmul se simte mai mult ca o poveste de dragoste pentru tineri. Bineînțeles, mi-a plăcut mai mult cartea pentru că e mai ușor să înțelegi ce se întâmplă în mintea personajelor, dar filmul îi face cinste. E aceeași poveste, e la fel de înduioșătoare și de frumoasă.

În film, totuși, mi-a plăcut mult felul în care Simon și-l imagina pe Blue. Scenele respective au fost foarte fain gândite și filmate, la fel ca micul număr de dans din imaginația lui Simon. În schimb, m-au deranjat secvențele când ni se arată ce se tastează. Mai exact, în loc să fie o imagine statică, din perspectiva cuiva aflat în fața unui laptop, camera se mută o dată cu rândul care avansează. Mie mi-a dat o senzație de vertij, dar, așa sunt eu, am rău de mișcare de când mă știu. De asta cred că metroul e o minune: e singurul loc unde pot citi fără să mi se facă rău.

Revenind, dacă v-a plăcut romanul, o să vă placă și filmul. Iar dacă n-ați citit cartea, v-o recomand dacă vreți să descoperiți o poveste de dragoste adolescentină, care să vă reamintească de anii de liceu. Și dacă nu ați mai citit povești LGBT până acum, dați-i acestui volum o șansă: e suficient de simplu cât să nu vă arunce direct în mijlocul unei dezbateri înflăcărate, dar suficient de controversat cât să vă testeze limitele toleranței. Personal, vreau să felicit editura pentru curajul de a publica această carte pe piața de la noi. Și sper să fie citită în număr cât mai mare pentru că eu cred că avem nevoie și de astfel de povești ca să ajungem să devenim o societate lipsită de ură.

Cartea poate fi cumpărată din librării online precum Libris și Cartepedia.