Blogosfera SF&F: Omulețul din perete de Marian Coman

Dacă vreo carte ar putea să subțieze atât de mult granița între real și fantastic încât să nu mai știi dacă citești sau ești citit, atunci Omulețul din perete e acea carte. Mi-a plăcut enorm s-o citesc, m-am entuziasmat cu fiecare nouă povestire, iar finalul volumului mi se pare pur și simplu perfect. Acest volum de povestiri tocmai a devenit cartea pe care nu mă voi sătura s-o recomand de-acum înainte oricui, oriunde, cu orice ocazie.

Povestirile:

Cartea este un volum care cuprinde povestirile „best of” ale lui Marian Coman. Nu am să rezum fiecare text, pentru că sunt sigură că o să vă facă plăcere să le descoperiți unul câte unul. În schimb, o să vă povestesc ce le leagă.

Am întâlnit uneori volume de povestiri semnate de același autor care avea în comun doar asta: erau scrise de aceeași persoană. Erau ca un fel de carte de vizită: „ăsta sunt eu, așa scriu, astea sunt temele pe care le-am abordat până acum”. Alte volume erau legate și de o tematică, de anumite obsesii ale autorului care se întrezăreau mai mult sau mai puțin prin fiecare text. Și mai sunt și volumele de autor unde există un fir care leagă povestirile între ele, o idee sau un personaj sau un loc care îți sugerează fie într-un mod evident, fie într-un mod mai subtil, că toate textele se petrec în același univers.

Acest volum mi se pare că duce totul un pas mai departe. Da, povestirile au loc în același univers, însă acest univers e cel ficțional, în care personajele se prind (sau nu) că sunt doar personaje. De aceea mi-a plăcut enorm finalul, pentru că ultima povestire le leagă pe toate celelalte, le plasează mult mai clar în același spațiu imaginar… și nu tocmai. Pentru că în ultima povestire, personajele au alte planuri. Dar e treaba fiecărui cititor să descopere aceste planuri și, citindu-le, să le dea viață.

Părerea mea:

Mi-a plăcut. Mult. Citiți-o.

Am scris rândul acesta și am lăsat restul articolului gol timp de vreo săptămână pentru că serios că nu știu ce v-aș mai putea spune. E un volum extraordinar. Începe cu câteva texte în care realitatea o ia razna din ce în ce mai tare. De fapt, primele povestiri sunt ca niște trepte care te duc din ce în ce mai jos prin vizuina de iepure prin care a căzut Alice.

Doar că aici nu ajungi în Țara Minunilor, ajungi într-o Românie familiară, poate puțin mai veche, mai comunistă. Totuși, deși pare cunoscută, nu e chiar așa cum o știi, pentru că e plină de magie. Nu din magia pe care o mânuiești cu bagheta sau cu puterea minții, ci cea în care cazi, sau care cade peste tine. Are aer de vrajă făcută de ursitoare, iz de deochi, pare mai mult o poartă deschisă fără voia ta în ultimul loc în care ți-ai dori o poartă spre altă lume. Și după ce te-ai afundat de tot în lumea asta în care nimic nu e tocmai ce pare a fi, începi s-o iei în sens invers, să ieși la suprafață. Doar că nu ajungi înapoi acasă, ci dai nas în nas cu Creatorul, cu scriitorul care te-a afundat în lumea asta din care nu prea mai știi cum să ieși.

Cam așa e prima parte a volumului și cam așa s-a ales praful de recenzia asta care e aproape gata și încă n-a devenit recenzie pentru că doar v-am povestit cum e cartea. Care mi-a plăcut. Cum să nu-ți placă să te pierzi printr-o lume fantastică? Chiar dacă nu e lumea în care vei deveni un mic magician erou, chiar dacă riști să înnebunești sau să mori sau să te întâlnești cu fumul ucigaș din pieptul unui copil. E lumea aia pe care ți-au promis-o părinții și învățătorii și cărțile și toată societatea când erai mic și-ți spuneau povești și te învățau că există zmei cu care să te lupți și tărâmuri pe care să le vizitezi peste șapte mări și șapte țări. Dar ai crescut mare și peste șapte țări e doar un city break unde sunt doar alte clădiri și alți oameni și nu e pic de magie nicăieri și nimeni nu se simte vinovat că tu ai rămas doar cu cioburi de vise în piept, și cioburile alea taie când respiri.

Dar aici e acea magie, aceea pe care o tot căutăm în cărți că altundeva nu mai avem unde. Aici am găsit-o. Ba mai mult, fiecare text are și un pic de nostalgie, de dor de copilărie. Eu am fost un copil extrem de timid. Nu am bătut niciodată mingea în fața blocului, nu m-am plimbat prin oraș cu cheia de gât, eu stăteam în apartamentul meu, mergeam doar la școală, mă duceau părinții. Și nici n-am trăit comunismul. Nu știu cum e să se ia lumina, să n-ai voie să faci anumite glume, să fie dat afară cineva din clasă doar pentru că nu e tuns regulamentar. Și totuși, citind Omulețul din perete, n-am simțit nostalgie pentru copilăria mea, ci pentru o copilărie pe care nu am trăit-o și pe care nu regret că n-am trăit-o. Dar tot mi s-a făcut dor de ceva ce n-am avut niciodată. Cum să nu vrei să citești o carte care te poate face să simți asta?

Așadar, mi-a plăcut cartea asta. Mult. Cumpărați-o. Citiți-o. Serios, ce altceva aș mai putea spune?

blogosfera sf&f.png

Poate colegii mei de Blogosferă și-au găsit mai bine cuvintele, așa că dacă vrei să citești și alte impresii despre Omulețul din perete, le găsești pe blogurile:

Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Evenimente: Lansare „Omulețul din perete”

lansare-marian-coman.jpg

Nu aveam în plan să scriu despre vreun eveniment azi. De fapt, la începutul săptămânii planificasem ca vinerea asta să caut o leapșă drăguță la care să răspund. Dar am participat aseară la cea mai faină lansare de care la care am fost vreodată.

Știți că eu tot merg pe la lansări și vă tot bat la cap să mergeți și voi, pentru că a fi acolo e o senzație care nu prea se poate compara cu nimic. Deja nu cred că mai e un secret că eu mă entuziasmez foarte ușor la ideea de a sta de vorbă cu un autor ale cărui cărți le-am îndrăgit.

Dar lansarea de aseară mie mi s-a părut mult mai mult de-atât. A fost suprarealistă și fantastică și extraordinară și multe alte superlative, așa că risc să repet ce scriam luni și să vă recomand să mergeți la evenimente. Niciodată nu știi când o să ajungi la cel mai bun la care ai fost vreodată.

La fel cum nici eu nu bănuiam că aseară, o să ajung într-o carte.

În finalul articolului am să las filmarea live a lansării, ca să vedeți și voi cum a fost. Însă mai întâi aș vrea să vă povestesc eu experiența mea. Pentru că evenimentul de aseară a început cam ca orice lansare: s-au prezentat invitații, Marian a decis să citească un fragment, nimic nou.

Dar lectura s-a încheiat cu frazele astea:

Dispăruseră pereții hrubei, dispăruseră sticlele de vin, era doar o câmpie verde. Și păsările-înger în jurul nostru. Erau acolo, lângă noi sau, mai degrabă, noi eram acolo, lângă ele. Fiindcă doar muzica noastră fără ritm mai avea legătură cu întunericul hrubei din care veneam.
Și se mai auzea doar o vioară.

Apoi a început să se audă muzică și timp de o fracțiune de secundă n-am mai știut pe ce lume sunt. Cumva, asta e ideea cărții Omulețul de perete. E un volum plin de povestiri în care personajele conștientizează faptul că sunt exact asta, personaje, că există un autor care le scrie soarta.

O să vă povestesc mai multe în recenzie, dar ideea e că atunci când a început să se aducă muzica, a fost un moment suprarealist extrem de potrivit cu volumul care se lansa. M-am simțit și eu parte dintr-o poveste, pentru că am avut senzația că altfel nu se poate, că astfel de lucruri nu se întâmplă în realitate, că totul e de fapt o carte. Doar acolo o lansare devine un spectacol.

 
 

Cumva, mereu centrul atenției a rămas Marian și cartea lui, dar muzica băieților de la Corbu a oferit atmosfera fantastică și extraordinară pe care n-am s-o uit prea curând. Mai jos am să vă las înregistrarea lansării (a fost filmată „pe lung”, vă recomand s-o vedeți pe un telefon/tabletă pe care să-l rotiți voi)

Și vreau să-i felicit pe Marian, pe Corbu și pe echipa de la Nemira pentru evenimentul genial!

 
 

Carte vs Film: Bird Box Orbește

N-o să lungesc mult suspansul, concluzia e clară: cartea bate din nou filmul. Am așteptat să citesc mai întâi romanul, apoi am văzut ecranizarea și m-au dezamăgit destul de multe dintre modificările făcute, deși au fost și câteva aspecte care mi-au plăcut. Totuși, prefer să vă recomand să citiți Bird Box. Orbește.

Povestea:

Un val de sinucideri mătură lumea, începând din Rusia (sau din România, în film) și ajungând în cele din urmă și în SUA. Deși nu există nicio informare oficială, ipoteza acceptată unanim este că e vorba despre niște creaturi pe care dacă le vezi, o iei razna și te sinucizi (sau, în cazul romanului, începi să omori pe toată lumea din jur, apoi te sinucizi). Lumea începe să se baricadeze în case, punând ziare pe ferestre și ieșind afară doar cu ochii acoperiți.

Fix în perioada în care au apărut creaturile, Malorie a aflat că e însărcinată. Acum, trebuie să facă tot posibilul pentru a-și proteja sarcina. Reușește să rămână în viață timp de patru ani, până când decide să pornească în cea mai riscantă călătorie din viața ei: pleacă pe râu cu barca, legată la ochi.

Părerea mea:

Atât cartea, cât și filmul, au două fie narative: primul se concentrează pe Malorie din trecut, atunci când începe totul, când ea încearcă să-și găsească un cămin stabil și sigur. Al doilea se învârte în jurul lui Malorie din prezent, patru ani după apariția creaturilor. După ce a supraviețuit într-o casă din apropierea râului, Malorie decide să plece cu barca alături de Fată și Băiat, cei doi copii pe care i-a crescut.

Pe de-o parte, existența celui de-al doilea plan narativ diminuează puțin din suspans, pentru că știi că Malorie și copiii vor supraviețui tuturor situațiilor limită din trecut. Însă se compensează cu suspans din plin pentru că văzând-o pe protagonistă singură cu doi copii în prezent, nu poți decât să te întrebi ce s-a întâmplat cu ceilalți oameni alături de care și-a găsit adăpost atunci când au apărut creaturile.

Mare parte din acțiune se petrece fără ca personajele să poată vedea ceva, ceea ce e incredibil de palpitant în carte, când orice adiere de vânt e motiv de panică. Autorul știe cum să se joace cu simțurile tale și cum să transmită senzația aceea de panică: oare a fost o frunză sau o creatură? În film, însă, deși s-a încercat reproducerea senzației, e mult mai greu să redai vizual ideea că nu poți vedea. Am apreciat tentativele de a ne arăta cum arată lumea în spatele unei eșarfe pentru ochi, dar tensiunea din film nu se poate compara cu cea din carte.

De asemenea, nici personajele nu se compară. În roman, tot grupul supraviețuitorilor e frumos construit, fiecare are o personalitate destul de bine alcătuită. Filmul, însă, mi s-a părut că a pus prea mult accent pe Malorie și Tom, așa că personaje precum Don și Gary, deși prezente și la fel de importante, au devenit mai degrabă o schiță comparativ cu romanul. M-am atașat mai ușor de oamenii din carte, am empatizat mai mult cu ei.

Cât despre creaturi, nici cartea, nici filmul nu ni le descriu/arată și nici nu ne lasă să înțelegem dacă ele sunt cu adevărat reale sau nu. Totuși, romanul face mult mai ușoară îndoiala, te face să simți mult mai puternic ideea că poate totul nu e decât o glumă proastă, o psihoză în masă, că poate nu e nimic afară și lumea doar a luat-o razna fără motiv. În film, atunci când un om vede o creatură, i se modifică ochii, iar creaturile sunt totuși „anunțate” de o pală de vânt. Așa că deși nu le vedem, în film nu m-am îndoit o secundă că ar fi reale. În carte, în schimb, posibilitatea ca ele să nu existe e destul de plauzibilă (noroc cu povestirea inclusă la finalul cărții, care face creaturile mult mai veridice).

Romanul e foarte fain scris. Se citește repede, te face să simți atmosfera de teamă și incertitudine, are suspans din plin și personaje cu o psihologie bine pusă la punct. Mi-a plăcut mult să descopăr mai ales capitolele din prezent, să văd îndoielile și teama lui Malorie legată de cei doi copii și de cum a ales să-i crească. Și mi-a plăcut finalul, pentru că aveam nevoie de el după tot ce se întâmplase de-a lungul cărții.

Bird Box. Orbește e un roman destul de dur, care te pune față în față cu fragilitatea lumii noastre, cu ideea că există atât de multe moduri în care tot ce a construit umanitatea poate fi distrus. Și te forțează să simți neputința de a lupta împotriva a ceva ce nu cunoști și nu înțelegi, a ceva ce nici măcar nu poate fi cunoscut, studiat, înțeles. E un fenomen dincolo de rațiune și e groaznic să citești despre cum lumea se năruie, incapabilă să-i facă față. Dar e o poveste bună și bine scrisă, pe care o recomand tuturor iubitorilor genului thriller.

PS: Mi-a plăcut mult și titlul, are un sens foarte fain de-a lungul cărții. Și au reușit oarecum să-l redea și în film. De asemenea, în recenzia mea eu m-am concentrat destul de mult pe carte și pe ce nu mi-a plăcut în film, dacă vreți o analiză mai echilibrată o găsiți pe blogul lui Răzvan.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Corint sau din librării online precum Cartepedia sau Libris.


Evenimentele de la Final Frontier #8

afis Final Frontier 8.jpg

S-a mai terminat un Final Frontier, ceea ce înseamnă că e momentul să vă povestesc despre experiența mea la târg :)

Pentru mine, aceasta a fost a șasea ediție la care am participat și a patra la care am ajutat la organizare. Anul acesta, am decis să mă implic mai mult pentru că am avut mai mult timp liber, dar partea mea preferată și cea despre care vreau să vorbesc este doar cea legată de evenimente.

Deși este un târg de carte SF&F la bază, Final Frontier își propune să atragă pasionații de lumi fantastice prin diversitate. De aceea lista expozanților cuprinde nu doar edituri, ci și producători de echipamente de rețea, artiști care creează tot felul de superbități, magazine de boardgames sau studiouri de VR. Iar programul de evenimente reflectă această diversitate prin concursul de cosplay sau discuția cu booktuberii, deși rămânem destul de ancorați în literatură cu lansări de carte și întâlniri cu autori. În plus, anul acesta am ținut cont de criticile ediției trecute și am avut un autor invitat special.

Mie mereu mi-au plăcut evenimentele literare. Mi s-au părut ocazia perfectă de a cunoaște niște oameni care scriu, de a-i descoperi prin discurs și de a le pune întrebări. Da, mi-aș fi putut petrece cele două zile de târg fără să fiu prezentă la vreun eveniment și aș fi putut obține un rezultat asemănător: aș fi putut sta de vorbă cu autorii mei preferați, aș fi putut afla detalii despre cărțile lor și despre proiectele viitoare, i-aș fi putut asculta vorbind și cu alți cititori și să-mi dau seama cât de simpatici sunt în general, nu doar față de mine.

Dar eu sunt o persoană timidă. Cei care mă cunosc nu mă cred, dar asta e doar pentru că o dată ce un om mă cunoaște suficient cât să putem sta de vorbă, și eu mă relaxez în compania lui. Fără evenimente, lansări și discuții publice la care să-i aud vorbind pe toți acești scriitori, să-mi dau seama că sunt pur și simplu oameni, că sunt abordabili, că vor să discute cu cititorii, probabil n-aș fi stat de vorbă cu niciunul dintre ei prin târg. Fără să-i aud în trecut cerând întrebări din sală și dorindu-și sincer să le și primească, probabil n-aș putea să întreb nimic pe nimeni. Mie toate evenimentele astea mi-au dat curajul de a fi unde sunt azi.

De asta îmi place să mă ocup de programul târgului. De asta mă bucur să văd fețe noi în publicul unei lansări. O singură persoană nouă e un om care ar putea fi la fel de vrăjit pe cât am fost eu cu ani în urmă, la primul meu Final Frontier. Și omul ăla s-ar putea să devină un cititor al unui autor descoperit la o lansare. Poate chiar un cititor curajos, care să vrea să stea de vorbă cu scriitorii, să le pună întrebări, să-i descopere.

Sau poate că nu.

Poate că e doar un om ajuns acolo din greșeală, prea timid să iasă, deși și-ar dori să plece. Poate a nimerit la un eveniment în care un autor neștiut de aproape nimeni se ridică singur pe culmile unei aroganțe respingătoare. Sunt și astfel de evenimente. Sunt și astfel de autori. Există lansări de la care ieși mai sărac decât ai intrat. Eu le iau ca pe un indicator, mă ajută să-mi dau seama ce cărți vreau să evit. Uneori mă înșel, desigur, uneori un astfel de om scrie bine. Dar, de cele mai multe ori, pur și simplu nu merită să încerc să aflu adevărul. Bineînțeles, există și oameni faini care nu scriu bine, există și autori buni care mai scot și câte o carte slabă. Spectrul e larg și discursul unui om nu e suficient cât să-i judeci cartea. Dar, pentru mine, aroganța din discurs da, mi-e de-ajuns.

Să revin, însă, la lansările și discuțiile de la Final Frontier de anul acesta. Mi-ar fi plăcut să văd mai multă lume în sală, dar vremea n-a ținut cu noi. Din fericire, au venit destul de mulți oameni la târg și am văzut o mare parte din ei plecând acasă cu cărți noi și cu autografe proaspete. Și în ciuda sălii nu foarte pline, cred că încă se pune preț pe astfel de întâlniri cu cititorii, oricât de greu de scos din casă ar fi ei. Cred că aceste momente în care un autor vorbește public unei săli sunt încă la fel de faine (și poate și de magice) cum au fost încă de prima dată pentru mine. Și cred că sunt deosebite și pentru scriitori (Marian Coman a scris din perspectiva lui despre lecturile publice).

Mi-e greu să scriu despre un târg de carte fără să par ușor naivă, ușor visătoare, ușor fetiță cu codițe care vede doar fluturași. Da, au fost evenimente care nu mi-au plăcut. Dar alea bune… alea bune m-au convins să cumpăr o carte polițistă de la un târg SF&F și să vreau s-o citesc, deși am decis acum câteva luni să renunț temporar la acest gen. Alea bune mi-au deschis din nou apetitul pentru cititul de proză românească, din care nu prea mai citeam cu excepția volumelor pentru Blogosfera SF&F. Alea bune m-au ajutat să descopăr autori pe care nu-i citisem încă și să-i adaug pe lista mea interminabilă de lecturi viitoare.

Alea bune m-au făcut să mă simt din nou parte dintr-o comunitate de care mi se părea că mă disociasem nițel în ultimele luni, mi-au încărcat bateriile pe care le simțeam golite de mult și mi-au făcut poftă de lectură. Așa că închei ca de obicei, invitându-vă să participați la orice fel de evenimente literare puteți. Merită să descoperiți pe pielea voastră cât de fain e să vorbiți de la egal la egal cu un scriitor ;)


Jurnal: #învingefrica ascultând-o

diary.JPG

Recent, oamenii de la Storia Books au lansat o campanie faină despre frică și gestionarea ei. Mulți bloggeri, vloggeri și bookstagrammeri s-au alăturat deja, povestind sincer și deschis despre lucrurile care îi sperie și cum reușesc să se descurce cu temerile lor.

Descoperindu-le poveștile, m-au inspirat și pe mine să fac același lucru, pentru că recent am descoperit o metodă destul de bună de a trece peste anumite frici pe care le credeam de neînvins, cum ar fi frica de vorbit în public, despre care au povestit deja mulți.

Adevărul e că mie mi-e frică de multe chestii. De la lucruri mărunte, cum ar fi insectele și păianjenii și până la lucruri mari, cum ar fi întunericul și singurătatea, mereu am fost genul de persoană care preferă să-și ia toate precauțiile necesare decât să riște prea mult. Tocmai de aceea, deseori am stat față în față cu frica și m-am chinuit s-o prind și s-o îndes într-un colțișor al minții, de unde să nu mă mai poată opri să fac lucrurile pe care mi le doream. Am luptat mereu cu temerile mele pentru că am considerat că sunt doar un obstacol, un dezavantaj care mă ține în loc.

Mi-era frică de a cunoaște oameni noi, așa că m-am obligat să particip la evenimente și ateliere unde nu cunoșteam dinainte pe nimeni (spoiler: și m-am bucurat mult că m-am dus). Mi-era frică să vorbesc în public, așa că am încercat mereu să prezint eu proiectele de echipă de-a lungul liceului și facultății. Mi-era frică de insecte… dar și azi le las las camera în care le descopăr și alerg după prietenul meu care e și ucigașul meu personal de balauri mici cu șase picioare. Există frici cu care încă nu mă pot lupta.

De-a lungul timpului, asta a fost strategia mea: să lupt direct cu frica. Și de fiecare dată când învingeam, mă simțeam victorioasă, deși frica mea nu pleca nicăieri. Stătea în colțișorul ei, crescând încet, revenind de fiecare dată mai puternică. Spre exemplu, de-a lungul timpului, teama mea de vorbit în public a trecut de la simple griji la tremurat de mâini și de picioare, la planuri de evadare și la dorințe de a putea dispărea subit. Niciodată n-a fost atât de rău încât să nu pot să-mi fac treaba și panica mea chiar m-a ajutat să am o strategie destul de bună de a putea ține un discurs, dar după fiecare tură de vorbit în public, îmi juram că n-o s-o mai fac niciodată. Și cu fiecare eveniment, începeam să mă apropii de limită, începeam să-mi doresc din ce în ce mai tare să-mi țin jurământul și să renunț.

Apoi am învățat să-mi schimb punctul de vedere. Am început să nu-mi mai privesc teama ca pe o prezență neagră și malefică, ci ca pe o parte din mine. Ca pe versiunea mea de 5 ani, căreia pur și simplu îi e frică. Am învățat să mă opresc din a mă lupta cu ea și să încerc, în schimb, să stau cu ea. S-o iau în brațe. Și, în final, să ascult ce are de spus. E greu, e dureros, dar merită. Pentru că frica mea era acolo cu un scop, voia să-mi transmită un mesaj simplu.

„Nu mi-e frică să le vorbesc oamenilor. Am un mesaj bun și frumos de transmis și vreau să ajungă la ei. Nu mi-e frică de străini și de privirile lor. Mi-e frică să nu mă respingă. Mi-e frică să nu mă huiduie, să nu se ridice în picioare și să plece. Mi-e frică să nu mă lase singură cu mesajul meu frumos. Știu că le pot vorbi, știu că îi pot face să mă asculte. Dar nu vreau să plece.”

Acum, când a fost ultima dată când ați prezentat ceva în fața clasei și colegii voștri s-au ridicat și au plecat? Când ați mers ultima dată la un atelier la care toți oamenii aceia care nu vă cunosc au decis brusc că nu vor să stea în prezența voastră? Și chiar dacă cineva pleacă, înseamnă că toți cei care rămân chiar vor să mă asculte, chiar le place ceea ce spun. Și asta nu poate decât să mă bucure.

Frica mea era irațională, dar nu nejustificată. Frica mea venea din respingeri vechi, chiar din copilărie, era cu adevărat versiunea mea micuță care se săturase ca toți ceilalți copii să nu vrea să se joace cu ea. Dar acum nu mai sunt copil și dacă e cineva care nu vrea să mă asculte, atunci mă bucur că pleacă. Oricum nu vreau să mă joc cu ei, ci doar să le spun o poveste. Și mi-a plăcut mereu să scriu discursuri, așa că mă bucur că acum le pot și livra cu mai mare ușurință.

Încă mi-e frică, dar nu mă mai tem de frica mea. Nu-mi mai consum energia luptându-mă cu ea ci o iau de mână, o urc cu mine pe scenă sau în fața unei camere și o las să se bucure alături de mine de aplauzele de la final. Și apoi râdem împreună în culise de cum încă ne mai tremură puțin mâinile, dar nu de frică, ci doar de emoția reușitei.

Tu cum te înțelegi cu frica ta?