#3cărți din bagajul meu - ediția de la munte

3-carti-bagaj-2-2019.png

Anul acesta am avut norocul de a avea parte de un al doilea „concediu”, de data asta la munte. Mai exact, fac parte din echipa de organizatori a unei școli de vară din sfera IT, care are loc undeva lângă Târgu Mureș.

Am folosit ghilimele mai devreme pentru că nu cred că voi avea prea mult timp pentru citit în aceste două săptămâni (de când sunt aici, am apucat să citesc doar vreo 4-5 pagini), dar am venit totuși cu o sacoșă plină de cărți și cu planuri mari 😊

Prin urmare, mai jos o să vă povestesc despre #3cărți pe care le-am luat cu mine la munte. Și dacă în bagajul de la mare am ales doar SF-uri, de data asta am decis să-mi propun să citesc doar Fantasy.


Două domnii întunecate de Kendare Blake

După evenimentele din volumul anterior, sunt tare curioasă ce se va întâmpla mai departe cu cele trei surori. Eu una aveam deja niște idei și niște posibile scenarii, dar finalul acela mi le-a dat pe toate peste cap.

Așa că de data asta am decis să nu mai încerc să fac pe prezicătoarea și să las povestea să se desfășoare (ah, pe cine păcălesc, deja am niște teorii care abia așteaptă să fie infirmate de răsturnările de situație din seria asta).

Detalii despre carte aici.

 

Visul își alege visătorul de Laini Taylor

După ce m-am îndrăgostit de trilogia Născută din fum și os, abia aștept să descopăr ce alte lumi fantastice ne-a mai pregătit Laini Taylor. Mai ales că îmi place mult tematica acestei cărți, mereu m-au fascinat visele și felul în care funcționează ele.

În plus, ador pur și simplu coperta asta. În realitate, părțile aurii sunt metalice și absolut superbe, e una dintre cele mai frumoase și delicate coperte din biblioteca mea. Sper ca și povestea să fie pe măsură 😊

Detalii despre carte aici.

 

Trădătoarea Baru Cormoran de Seth Dickinson

Încă o carte cu o copertă superbă. Totuși, și de data asta m-a atras mai mult plot-ul: descrierea ne promite o protagonistă care s-a prefăcut ani întregi că se află de parte dușmanului. Ceea ce, sper eu, înseamnă o grămadă de intrigi și de jocuri psihologice, lucru care mă atrage mult la o poveste.

În plus, sunt tare curioasă ce e Mascarada, sună misterios și interesant. Mă aștept să fiu captivată și sper doar să nu încep lectura cu un entuziasm prea mare 😅

Detalii despre carte aici.



Cartea de pe plajă: Prăbușirea imperiului de John Scalzi

Recitindu-mi articolele mai vechi de pe blog, am descoperit că avusesem o rubrică de recenzii ale cărților citite la plajă, pe care am decis s-o „readuc la viață”. Nu că ar fi vreo diferență între recenziile „normale” și cele ale cărților citite în concediu, dar îmi place să-mi reamintesc de atmosfera de relaxare de la mare.

Cât despre romanul acesta, a fost primul volum SF pe care l-am citit după o pauză destul de lungă și mi-a plăcut enorm. M-am simțit ca și cum aș fi revenit acasă, pentru că m-am reîntors într-o lume futuristică genială. Totuși, nu vreau să vă sperii, nu e un roman foarte complex. Are câteva concepte SF interesante, dar e ușor de urmărit și de persoane care nu sunt pasionate de științele exacte. Dacă vreți să citiți câteva citate faine, le găsiți pe Story-urile mele de pe Instagram.

Povestea:

În viitor, omenirea va descoperi Fluxul, un sistem care le permite să călătorească prin galaxie mult mai repede decât viteza luminii. Dar Fluxul e asemănător cu o cale ferată: nu se poate ajunge decât acolo unde merge el. Și uneori, acesta se modifică, izolând o parte din oameni de restul Interdependenței. Așa s-a pierdut Pământul, deschiderea Fluxului dispărând din apropierea Terrei.

Acum, singura planetă locuită de oameni este Capătul. În rest, oamenii trăiesc în tot feluri de habitate artificiale, inclusiv pe Xi’an, stația spațială unde se găsesc cele mai multe ramuri ale Fluxului. Acolo trăiește Împăraxul și restul conducătorilor Interdependenței.

Însă Împăraxul curent e pe moarte, iar fiica sa, Cardenia, nu se aștepta să-i devină moștenitoare. Acum, ea trebuie să facă față tuturor responsabilităților, dar și faptului că Fluxul urmează să se modifice din nou, de data asta masiv, izolând toate habitatele unele de celelalte.

Părerea mea:

Ce m-a distrat cel mai mult în timp ce citeam Prăbușirea imperiului, a fost faptul că deși majoritatea personajelor sunt niște femei foarte puternice, mi s-au părut cumva masculine. Nu e neapărat vreun element care m-a făcut să cred asta în mod special, nu e vorba că nu sunt „suficient de feminine”, ci pur și simplu felul lor de a fi și de a gândi mi s-a părut că ar fi putut la fel de bine corespunde unui bărbat. Ceea ce nu-i neapărat un lucru rău, e interesant din perspectiva egalității între sexe. Dar mie mi-a fost greu să mă regăsesc sau să empatizez cu ele.

Mi-au plăcut mult, în schimb. Sunt niște femei aflate în poziții de putere, care știu cum să se impună. Sunt serioase, dure, puternice. Nu sunt perfecte sau indestructibile, dar știu să pară astfel. Nu au timp să-și creeze relații de durată, dragostea nu-și are locul în vocabularul lor, dar nici nu au nevoie de vreun bărbat pentru nimic. Sunt independente și le place așa. Nu sunt toate la fel, desigur, dar forța asta interioară pe care o posedă e o caracteristică pe care o au în comun.

În rest, atmosfera e una…. capitalistă. Mai exact, lumea influentă începe să afle că Fluxul urmează să se modifice, distrugând lumea așa cum e ea acum. Și toți înțeleg că mulți oameni vor muri. Dar aproape toți cei care știu sunt ocupați să-și asigure câștigul, fie el financiar sau, de cele mai multe ori, politic. Vor să iasă cât mai bine din asta, să obțină cât mai multă putere și influență la final. Oamenii de rând? Simple numere, masă de manevră. Cel mai important pare a fi profitul. Ceea ce, deși e foarte trist, e și foarte uman.

Altfel, cartea nu-ți lasă prea mult timp să pici pe gânduri. E foarte ușor de citit, are multe dialoguri (chiar faine), e foarte dinamică și captivantă și fix când te-ai încălzit, ai rămas fără pagini. Din fericire, e doar primul volum al seriei, așa că abia aștept continuarea, pentru a descoperi cum o să gestioneze personajele ceea ce le așteaptă.

Între timp, vă recomand Prăbușirea imperiului dacă vă plac poveștile oamenilor influenți, jocurile de culise și lumile super-tehnologizate ale viitorului. E o lectură potrivită și în concediu, dacă vă place să stați lipiți de o carte în vacanță, dar și prin metrou sau în pauze, pentru că are capitole scurte, care se citesc repede.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Regatul aripilor și al pieirii (ACOTAR #3)

Dacă mi-ar fi zis cineva acum un an că o să mă trezesc iar amorezată de un tip ficțional, probabil aș fi râs. Mi-au plăcut deseori personajele masculine din cărți și filme (și am o leapșa super-embarrassing din 2013 care s-o demonstreze), dar după ce am început să înțeleg cum funcționează relațiile în realitate, credeam că mi-a trecut.

Adică da, e drăguț atunci când partenerul tău îți poate citi gândurile, rezolvă totul prin magie, te duce în vacanță în Roma antică și e milionar pentru că și-a tot investit economiile în ultima mie de ani, cât a trăit, dar cumva lucrurile nu stau așa în realitate. Așa că am crezut că astfel de povești n-o să mă mai atragă.

Dar l-am descoperit pe Rhys și mi-am amintit toate motivele pentru care am scris propria „poveste” la 16 ani, poveste în care cei doi protagoniști își puteau citi unul altuia gândurile, rezolvau totul prin magie și… v-ați prins. E ceva deosebit de atractiv la evadarea într-o lume fantastică unde nimic nu e cu adevărat periculos și unde cel mai important lucru e relația ta perfectă, în cadrul căreia obstacolele se depășesc cu the power of true love.

Asta e ceea ce a construit Sarah J. Maas în ACOTAR, asta a fost ceea ce a atras publicul la Twilight și sunt o grămadă de cărți populare care fac același lucru. Și nu mi se pare nimic rău în asta.

Povestea:

După evenimentele din Hybern, Feyre s-a întors în Regatul Primăverii, unde încearcă să joace rolul fetei speriate care are nevoie de protecția și de iubirea lui Tamlin. În realitate, însă, încearcă să se răzbune pentru tot ce i-a făcut Tamlin ei și familiei ei.

Între timp, nici Rhysand nu stă degeaba, pentru că un război cu Hybernul e inevitabil și nimeni nu vrea să repete vărsarea de sânge care a avut loc cu câteva secole în urmă.

Însă într-un Prythian dezbinat, e ușor să-ți faci dușmani noi, în timp ce aliați nesperați pot cere de la tine mult mai mult decât ești dispus să oferi. Dacă vor reuși Feyre și Rhys să-și apere pământurile și pe muritorii care habar n-au ce li se pregătește, rămâne să aflați citind romanul.

(Numai mie mi se pare greu să scrii despre o carte dintr-o serie fără să dai spoilere din volumele anterioare? Pentru că atunci când o fac, mereu am senzația că din dorința de a nu spune prea multe, creez un fel de suspans artificial gen „vei afla doar dacă citești cartea, buhuhuhu”.)

Părerea mea:

Cumva, mi-a plăcut acest volum mai puțin decât Regatul ceții și al furiei. Și cred că e prima trilogie pe care o citesc în care volumul al doilea, cel considerat deseori de umplutură, e cel mai reușit. Da, știu, vor mai apărea cărți în seria ACOTAR, dar se vor concentra pe alte personaje, deci povestea lui Feyre e doar o trilogie.

Cred că elementul care funcționează bine în volumul anterior și aici nu prea e tensiunea. În volumul al doilea, nu prea bănuiai ce o să se întâmple, lucrurile nu erau mai deloc previzibile. Însă în acest roman, deși nu poți ghici exact ce anume se va întâmpla, e destul de evident că va fi un război, că tabăra care trebuie va câștiga, că totul va fi bine și frumos și împachetat într-un happy end. Nu spun că asta se și întâmplă, dar pentru că Feyre și Rhys sunt atât de puternici și de pricepuți în tot ce fac, ți-e greu să crezi că nu vor rezolva totul. Da, vor avea dificultăți pe parcurs, dar le vor depăși, n-ai cum să nu crezi asta. Și din acest motiv, e greu să fii cu adevărat surprins.

Asta nu înseamnă că nu-i o carte faină. Sincer, nu cred că oamenii care au ajuns cu lectura la volumul al treilea citesc aceste cărți pentru plot sau pentru că sunt extrem de curioși ce se va întâmpla cu ținutul Prythian. După cum spuneam la început, seria asta prezintă o relație ideală și niște personaje simpatice, dar cam „prea perfecte”, așa că eu una am citit ca să văd ce se mai întâmplă cu ele, cum mai flutură ei din mâinile lor super-magice ca să rezolve totul. Și nu cred că sunt singura care e mai interesată de personaje și de relații decât de intrigă și de acțiune.

Ceea ce e ok.

Regatul aripilor și al pieirii și, de altfel, întreaga serie, nu e genul de poveste care va aborda teme existențiale sau care îți va da lumea peste cap. E doar o fantezie pusă în pagini, doar o lume creată pentru a putea evada în ea. Ceea ce e perfect ok. Cu toții ne simțim deseori neputincioși. Viața e deseori grea și sunt multe lucruri pe care nu le putem controla sau rezolva așa cum ne-am dori. Uneori lucruri nașpa se întâmplă și nu poți decât să speri că le vei depăși fără prea multe cicatrici noi. Așa că e ok să-ți dorești să trăiești într-o lume mai bună, una în care magia rezolvă totul, în care te poți transforma dintr-un om neputincios o zână nemuritoare. E ok să-ți dorești un partener care îți poate citi gândurile, ca să nu trebuiască să aveți toate discuțiile complicate despre ce vrei tu, ce vrea el, compromisuri și alte chestii din astea „plăcute”. E ok să vrei să evadezi într-un loc unde lucrurile sunt mai simple și seria asta e evadarea perfectă din acest punct de vedere.

Nu degeaba am comparat-o cu Twilight la început. Cred că motivul pentru care Twilight a fost așa un fenomen este că te lăsa să-ți imaginezi tot ce-ți lipsește: un tip super-puternic și indestructibil care ar face orice pentru tine, promisiunea nemuririi și o viață eternă super-mișto. Serios, orice potențială problemă sau obstacol în calea fericirii eterne se rezolvă până la urmă. Plus, pentru o adolescentă cu probleme cu stima de sine (la mine mă refer, deși cam acesta era publicul țintă al seriei, după părerea mea), e genial să visezi că doi tipi incredibili se bat pentru tine, doar pentru că exiști. That is cool stuff.

Bine, Regatul spinilor și al trandafirilor e o serie mult mai bună decât Twilight, în sensul că nu-i repetă greșelile. Rhys nu e creepy și nu-i limitează lui Feyre independența, ci o lasă să-i fie egală. O admiră, dar nu în modul „ești minunată și am să te apăr cu prețul libertății tale”, ci „ești minunată și ar fi o onoare să lupt alături de tine, dar numai dacă tu vrei”. Există totuși un personaj „edwardian” în ACOTAR, dar e evidențiat ca fiind un abuzator.

În plus, spre deosebire de Twilight, aici personajul feminin e destul de badass cât să poată să se apere singură și are și un partener care îi lasă toată libertatea de care are nevoie. Desigur, relația lor e mega-perfectă, dar e mult mai realistă decât poveștile de dragoste fantasy care erau „la modă” în adolescența mea (sună de parcă aș fi o babă). În plus, personajele sunt mult mai bine construite: Feyre nu depășește rapid lucrurile oribile la care a fost supusă, ci chiar are o cădere din care nu se poate ridica fără ajutor, ceea ce e un element care mi-a plăcut mult.

Nu prea am vorbit despre carte în acest articol, ci mai mult despre serie per total, dar cred că e mai potrivit așa. Dacă ai ajuns cu lectura la acest volum, cred că știi destule despre poveste cât să îți dai seama dacă ți-ar plăcea sau nu s-o continui. Personajele, atmosfera, stilul, acțiunea, toate urmează aceeași linie de până acum și în acest roman. Da, e puțin mai previzibil, dar e în continuare o carte axată pe relații, nu pe război, deci nu-i o surpriză.

Așa că o recomand celor care au nevoie de această evadare sau celor care vor să se distreze câteva mii de pagini într-o lume magică, alături de niște personaje super-dotate din toate punctele de vedere (ah, da, e o serie cu scene de sex explicite, care se întind pe câteva pagini bune). E o trilogie simpatică, ușor de plăcut, care poate da dependență (cine stătea la 3 dimineața pe instagram căutând glume cu Cassian și Azriel? Eu, desigur) și poate fi o pauză bine-meritată de la cotidian.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii RAO sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Al nostru este cerul de Luke Allnutt

Am ezitat mult înainte să citesc această carte, pentru că știam că spune o poveste sfâșietoare. Ba mai mult, Andreea m-a sfătuit să n-o citesc în preajma sărbătorilor de iarnă (cum plănuisem inițial), tocmai pentru că e un roman prea trist. Așa că mi-am ridicat toate scuturile, mi-am pregătit armura sufletească și am citit Al nostru este cerul acum vreo trei luni. Și am decis atunci că nu pot scrie despre ea.

Dar m-am răzgândit între timp, pentru că mi se pare o carte despre care ar trebui să vorbim. E o carte care te face să te simți neputincios și vulnerabil și mi se pare că aceste sentimente sunt atât de profund umane, încât nu e corect să le ascund pe ale mele într-un cotlon de suflet.

Povestea:

Rob și Anna construiesc împreună o relație frumoasă. Depășesc pas cu pas obstacolele care li se ivesc în cale, se deschid unul în fața celuilalt și se susțin reciproc. Legătura lor evoluează și decid să aibă un copil împreună. Drumul lor nu e lipsit de încercări dificile, dar în final, în familia lor se naște Jack, un copil pe care amândoi îl adoră.

Însă Jack este diagnosticat cu cancer, moment în care viețile celor trei se schimbă iremediabil. Cum alege fiecare să facă față situației, ce se va întâmpla cu familia lor și cum își vor continua viețile ne va povesti Rob, naratorul acestei povești de viață.

Părerea mea:

Poți să citești cartea asta cu toate scuturile cât de sus vrei, tot te va atinge. E imposibil să nu te impresioneze, tocmai pentru că scoate la iveală cele mai mari frici ale oamenilor. Cu toții ne bazăm pe viitor, ne facem planuri și sperăm ca lucrurile să meargă într-un anume fel. La fel au făcut și Rob și Anna, dar viața lor s-a schimbat iremediabil în câteva clipe, într-un mod care n-a depins de ei și care nu se află deloc sub controlul lor. Chiar dacă nu sunt părinte, pot rezona cu senzația de neputință dată de ceva atât de incontrolabil și de definitiv.

Însă ceea ce m-a impresionat cu adevărat la carte, dincolo de povestea dură, sunt personajele. Rob este un om imperfect. Romanul debutează cu el îmbătându-se într-un bar și lasă să se înțeleagă că acesta e un obicei. Felul în care face față bolii fiului său nu e exemplar sau admirabil sau perfect. Face tot ce poate el mai bine, ceea ce nu e nici pe departe ceea ce ar trebui să facă. De pe postura mea privilegiată de cititor, mi-am permis să nu fiu de acord cu el în anumite privințe, dar nu l-am considerat un tată sau un soț rău. Da, greșește, uneori chiar iremediabil, dar nimeni nu e perfect, mai ales într-o asemenea situație disperată.

Aș putea să vorbesc și despre stil sau atmosferă, dar n-aș ști cum să fac asta fără să vă dezvălui prea multe detalii din carte. Nu mi se pare că suspansul o face mai interesantă, dar cred că felul în care aș alege eu să prezint anumite situații ar fi prea subiectiv și poate v-aș crea o serie de așteptări și de prejudecăți. Vă spun doar că e un roman cursiv, ușor de citit din punctul de vedere al scrierii și cu o atmosferă foarte umană: veselă atunci când lucrurile stau bine, serioasă în momentele dificile și absolut sfâșietoare atunci când viața devine dură.

Și totuși, de ce aș recomanda acest roman? Nu e nici pe departe în zona mea de interes literar, nu e nimic fantastic sau supranatural la această poveste. În plus, e o carte foarte tristă, ori viața reală e suficient de dureroasă și dacă nu citim despre poveștile groaznice ale altora. Dar eu cred că ar trebui, uneori, să încercăm să citim și astfel de volume, să experimentăm în acest mod controlat și părțile mai negre ale vieții. Nu ca să ne simțim norocoși pentru că n-am trecut prin asta, nici ca să ne reamintim cât de fragilă și efemeră e viața.

Ci pentru că dincolo de toate, e o carte despre speranță. E o poveste care îți reamintește că nu poți fii curajos dacă nu ești vulnerabil, că nu poți construi o relație dacă nu lași alți oameni să te cunoască și că uneori greșim chiar și atunci când încercăm să facem totul cât mai bine. Ba mai mult, în cele mai grele momente, e cel mai probabil să greșim în cele mai rele moduri, orbiți de sentimentele puternice prin care trecem. Al nostru este cerul e o carte despre ce înseamnă să fii om. Și de aceea, v-o recomand.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Herg Benet sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Evenimente: Instacamp 2019

Sursă foto:    Facebook Instacamp

Sursă foto: Facebook Instacamp

Acum o săptămână, am participat alături de cea mai faină gașcă de #bookstagrammers la Instacamp 2019, un eveniment dedicat creatorilor de conținut de pe Instagram, dar și brandurilor care îl folosesc drept mijloc de comunicare.

Sincer, Instacamp n-a fost chiar ceea ce îmi imaginasem eu că va fi. Înainte de eveniment, mi-am creat așteptări destul de mari: fiind vorba despre o conferință dedicată oamenilor care chiar folosesc Instagramul cu un scop, nu doar pentru pozele din vacanță, credeam că vom primi sfaturi utile și aplicabile, nu generalități care ar putea fi folositoare doar celor care se află la început de drum.

Dar în marea lor majoritate, prezentările de la Instacamp s-au axat pe banalități și pe lucruri pe care nu prea ai cum să nu le știi deja. Spre exemplu, dacă te-a pasionat Instagramul suficient cât să cauți pe google un articol despre cum să-l folosești mai bine, atunci probabil știi deja că e bine să fii autentic.

Buzzwords

De fapt, „fii autentic”, e sfatul nr. 1 dat oricui, oricând. Fără ceva săpături arheologice pe net sau un curs bun, n-ai cum să afli ce-i aia de fapt, ce presupune ea sau cum poți fii autentic când postezi o poză cu o carte (sau cu o persoană, clădire, pisică, farfurie de mâncare). Nici la Instacamp n-a zis nimeni nimic despre cum se face, ci doar să o faci. Autenticitatea a fost cuvântul de ordine folosit din plin de toată lumea. Mai ales de oamenii care au poze făcute de fotografi profesioniști, dar ne spun nouă că habar n-au să folosească o aplicație de editare, ca și cum chiar ei și-ar face pozele. Îhm. Autenticitate.

Adecvare ar fi fost un cuvânt mai potrivit, dar au sărit peste el când au căutat buzzwords prin dicționare. Poate sunt prea dură, poate mi-am dorit prea multe de la o simplă conferință, dar serios, nu pot să nu mă enervez puțin când am senzația că invitații și prezentatorii nu oferă informații utile sau de calitate, ci sfaturi generice și banale, deși știu că publicul lor e unul specializat. Chestie care mi se pare inadecvată.

La o lansare de carte nu te învață nimeni alfabetul, aveam aceleași așteptări de la o conferință de social media. Mai exact, voiam chestii utile. Aplicabile. Nu „fii autentic, postează cât mai des și răspunde-le oamenilor la comentarii”. Serios? 5 minute pe google mi-ar fi adus mai mult conținut de calitate.

Așa nu: despre aplicații

Ca să dau și un exemplu concret: s-a vorbit despre aplicații de editare. E un subiect super-important când vine vorba de Instagram, pentru că oricât de bun fotograf ai fi, tot mai vrei să reglezi puțin lumina, umbrele, saturația, chestiile mici care fac ca o poză să spună o poveste, dar și să poarte semnătura autorului ei. E greu să găsești suita de aplicații cu care să te înțelegi bine și e normal să vrei să afli ce folosesc oamenii care au adunat comunități mari în jurul lor.

După părerea mea, această informație se poate împărtăși în două feluri. Primul presupune crearea unui slide într-o prezentare, unde treci o listă de aplicații și ce face fiecare pe scurt (asta editează poze, asta adaugă muzică la video, asta are template-uri de story). A doua presupune să explici pe scurt de ce folosești tu anumite aplicații. Spre exemplu, eu recomand Canva, care e o aplicație ușor de folosit, cu niște template-uri superbe care te lasă să creezi repede niște imagini profi și personalizate. De asemenea, oferă stock photography gratis, deși nu prea multe. Și opțiunile de editare sunt limitate, dar forța aplicației e în templates și în ușurința cu care îți permite să îți creezi un conținut ușor de recunoscut (cum sunt imaginile mele de la început de articole).

Bam! Mult mai util decât o listă de aplicații, nu? Asta mi-aș fi dorit de la Instacamp. Dar ghiciți ce variantă au ales toți oamenii care au vorbit despre aplicațiile pe care le folosesc ei? Singura discuție serioasă despre o aplicație a fost prezentarea tipei de la Plannable, care își făcea reclamă la aplicația pe care o produce firma ei. Și Sînziana Iacob a apucat să ne spună că a găsit o aplicație care colorează cool cerul (Picnic se cheamă, n-am încercat-o, nu m-a convins prezentarea lor din Google Play).

Da, știu că nu există rețete pentru succes. Da, ce funcționează pentru mine s-ar putea să nu ți se potrivească. Dacă eu îți spun că postez zilnic la ora 16:27 fix, s-ar putea ca tu la ora aia să ai reach jumate din cât ai avea dacă ai posta dimineața. Dar dacă îți spun de ce postez fix la ora aia, poate vei putea aplica asta pe exemplul tău și să descoperi și tu la ce oră e mai bine să postezi. Tocmai de asta nu vreau liste de aplicații și informații seci și „fii autentic”.

Vreau oameni care să-și povestească de ce-ul. „Eu folosesc aplicația x” e o încercare de a prezenta o rețetă. „Eu folosesc aplicația x pentru că e gratis și oferă rezultate spectaculoase, deși durează ceva timp să descoperi ce știe să facă” e o informație utilă. Înțelegi imediat că e o aplicație pe care n-o poți înțelege din primele 5 minute, dar care s-ar putea dovedi utilă dacă îi dedici timp. Sau, dimpotrivă, înțelegi că nu e pentru tine, pentru că tu preferi chestiile simple care nu-ți dau mari bătăi de cap.

O experiență personală a cuiva trecută prin filtrul tău poate duce la ceva util. O grămadă de sfaturi nu te vor ajuta cu aproape nimic, mai ales dacă sunt cele pe care le găsești în primul articol cu tips & tricks de pe net. Serios, chiar am căutat „instagram tips” pe google și primul rezultat conține aproape tot ce-am auzit la Instacamp.

Dar.

Nu înseamnă că n-am rămas cu nimic sau că nu mi-a plăcut evenimentul. Partea de networking a fost perfectă, mi-am petrecut ziua cu niște cititoare geniale. Mi-a plăcut mult înghețata sponsorului principal. Și au fost câteva idei mișto cu care am plecat acasă.

Tammy Joanna a avut o prezentare super. Ne-a exemplificat pe feed-ul ei cum poți crea o temă creativă și unitară, fără să pară exagerat de planificată sau să-ți dea senzația de încorsetare. Ne-a vorbit despre culori și cum le putem combina și „împrăștia” prin poze, ca să obținem ceva care este consistent și totuși ne-repetitiv. De departe, prezentarea ei a fost cea mai utilă și singura care mi-a plăcut.

A mai fost un tip de la o agenție care a ridicat o grămadă de subiecte de discuție interesante și le-a lăsat în pom pe toate. Dar mi-a plăcut diferențierea pe care a făcut-o între conținut calitativ versus conținut relevant. Mai exact, ne-a explicat cum calitatea e ceva subiectiv: eu pot considera o poză super-calitativă, în timp ce un fotograf va vedea mii de defecte la ea. Nu poți măsura calitatea. În schimb, relevanța e ceva obiectiv și măsurabil. Depinde de tine să-ți setezi obiectivele (reach? likes? comentarii? Numărul de salvări?), dar apoi poți număra liniștit și să vezi cât de eficient a fost conținutul tău.

Au mai fost două tipe care ne-au vorbit despre IGTV și despre proiectul lor. S-au concentrat prea mult pe cum nu se ceartă ele pe conținutul comun și cum nu-l monetizează și nu profită de el, dar din experiența lor am priceput că acest tip de conținut video e încă destul de nou, așa că e loc pentru toată lumea. Momentan, fiecare poate experimenta cu el cum vrea, ca să vadă ce merge și ce nu. Dar fără să faci reclamă unui video urcat de tine pe IGTV, n-o să se uite nimeni la el. E cam ca și cum ai scrie pe Twitter în România :))

Concluziile mele

Ca și în cazul cărților, așteptările sunt minimum 50% responsabile de impresia finală. Dacă le setezi prea sus, vei fi dezamăgit, iar dacă le setezi prea jos vei fi impresionat de ceva mediocru. Aici, așteptările mele au fost prea sus, iar ale vorbitorilor prea jos. Poate nu mi-a fost clar mie că publicul țintă erau persoane aflate la începutul descoperirii platformei. Sau poate nu le-a fost clar lor că publicul e format din oameni inițiați. Poate adevărul e undeva la mijloc.

Așadar, dacă ai timpul liber necesar ca să pierzi o zi pentru a pleca cu câteva concluzii, recomand experiența. Dacă ai un job, păstrează-ți zilele libere pentru ceva mai util. De la Instacamp vei rămâne doar cu networking-ul.

PS: jos pălăria în fața omului sau oamenilor din zona tehnică. E fain să vezi o serie de prezentări care merg ceas, fără să se trezească vorbitorii că nu le merge bine slide show-ul. Și e prima dată când văd cum cineva primește indicații de pe scenă (gen „vreau să dăm filmulețul din dronă”) și omul de la laptop îi dă play în sub 10 secunde, știind și să folosească extended screen ca să nu-l vezi căutând prin sistemul de fișiere. Mi se pare mare lucru și l-am sau i-am admirat sincer pentru asta.