Recenzie: Ghici cine moare primul

Nu aveam niciun fel de așteptări atunci când am început să citesc Ghici cine moare primul, însă e prima carte de anul acesta pe care o citesc într-o singură zi (lucrătoare chiar!). Romanul e dovada că o minte bolnavă nu are niciun fel de limită atunci când vrea să provoace durere. În același timp, cartea te provoacă să dai pagină după pagină pentru a afla care ar putea fi motivul care împinge un om la asemenea fapte șocante.

Povestea:

Sam și Amy sunt un cuplu frumos de studenți care iubesc să se plimbe prin Anglia. Neavând prea mulți bani, însă, cei doi preferă să călătorească făcând autostopul. Totul merge bine până când una dintre șoferițele lor de ocazie îi droghează și îi abandonează pe fundul unei piscine dezafectate, unde le lasă doar un pistol cu un singur glonț și un mesaj simplu: doar unul poate scăpa, biletul de ieșire fiind crima. Și deși ideea că singura cale de evadare e să ucizi persoana iubită, după două săptămâni în care ai încercat până și să mănânci bucăți din propriul braț pentru a supraviețui, pistolul acela începe să pară o opțiune viabilă.

Cine pe cine va ucide? Câte astfel de „duete” vor trebui să face aceeași alegere? Cine se află în spatele acestui joc mortal? Și are Helen Grace, inspectorul-detectiv însărcinat cu cazul, vreo șansă să afle cine se joacă cu viețile oamenilor?

Părerea mea:

Din cele 5 romane pe care le-am dezbătut în cadrul clubului de lectură Nordic Noir, acesta a fost preferatul meu. E scris într-un ritm destul de alert, are doar personaje cu probleme (chiar și dintre polițiști, Helen are niște nevoi aparte, iar subalternul ei e aproape alcoolic), are un criminal inventiv și fără scrupule... Și deși e genul de roman care nu-ți dă aproape niciun indiciu despre identitatea vinovatei, tot te ține lipit de carte pentru că te provoacă să ghicești motivația celei care răpește oameni și-i forțează să se ucidă între ei.

De asemenea, mi-a plăcut și modul cum e construită psihologia victimelor: sunt persoane foarte diferite, provenind din medii diferite, cu educație diferită, dar toate ajung mai devreme sau mai târziu în același punct... Și toți supraviețuitorii sunt la fel de profund marcați de ceea ce li s-a întâmplat. Tocmai de aceea, a citi poveștile lor e o experiență destul de dură și în același timp, marcantă. E imposibil să te pui cu adevărat în locul lor, dar tot te vei gândi serios la fragilitatea iluziei de civilizație pe care am construit-o noi, ca societate.

Spuneam mai devreme că mi-a plăcut faptul că toate personajele au probleme. De la o vreme, au început să mă intereseze mai mult romanele care au ca protagoniști oameni care încearcă să-și depășească anumite traume în timp ce afișează o fațadă a unei vieți normale. Atât lupta lor, cât și dualitatea personalității mi se par fascinante și parcă mi-e mai ușor să-mi pese de un personaj care are de luptat și cu el însuși, parcă victoriile lui sunt mai reale și mai impresionante decât dacă respectivul personaj are o familie fericită care îl așteaptă acasă.

În plus, mi-a plăcut faptul că prin roman sunt inserate mici fragmente din perspectiva unei femei cu o copilărie îngrozitoare, dar că mai ales în prima jumătate a romanului, nu e așa ușor de ghicit cărui personaj îi aparține acel trecut. Întregul roman e construit astfel încât să te provoace mereu să ghicești ce se va întâmpla mai departe (de asta și titlul e foarte potrivit, mi-a plăcut mult alegerea traducătorului), așa că acesta cred eu că e motivul pentru care am reușit să termin cartea într-o singură zi. Nu de alta, dar după ce presupui ceva, parcă vrei să afli și dacă ai avut sau nu dreptate.

În concluzie, recomand romanul Ghici cine moare primul tuturor celor pasionați de psihologia personajelor, de enigme faine și de exerciții de imaginație. Pentru că cea mai interesantă, dar dură întrebare pe care ți-o vei pune, dacă ai curaj, este ce ai face tu: ai deveni criminal sau victimă?


Jurnal: O lună de bullet journaling

Timp de lucru pentru pagina asta ~ 30 min

Timp de lucru pentru pagina asta ~ 30 min

Nu e tocmai un articol despre cărți, dar bullet journalling e un subiect despre care am început să tot aud, mai ales în lumea bloggerilor, care încearcă să-și structureze mai bine programul, dar și din partea celor care vor să aducă puțină ordine în lista de lecturi.

De fapt, prin decembrie anul trecut am auzit eu prima dată despre bullet journals. Între timp, am descoperit că există de ani de zile, dar că eu trăiesc într-o peșteră. Totuși, țin un jurnal personal încă de prin clasa a doua, (cu pauze, dar nu mai mari de câteva luni, hai un an) așa că mi-am zis să aflu mai multe. Motivul principal a fost că eram într-una din perioadele de pauză și încercam să mă motivez să-mi reiau obiceiul zilnic.

Așa că m-am documentat puțin: pe scurt, un bullet journal e o agendă în care scrii un to-do list pentru fiecare din zilele săptămânii, dar și o listă săptămânală și/sau una lunară. Fiecare lucru pe care îl ai de făcut are un punct (bullet) în față, de unde numele jurnalului. Dacă îl îndeplinești, îl bifezi, dacă nu, ai diverse metode de a-l însemna ca fiind amânat. Ideea întregului „jurnal” e că dacă amâni prea mult ceva, o să te enerveze să-l tot scrii pe liste, așa că o să pui mâna să-l faci. Eficient, nu?

Partea asta mi s-a părut complet neinteresantă, n-am atâtea lucruri de făcut într-o zi cât să-mi trebuiască și de când am terminat facultatea, chiar și cele mai neplăcute lucruri pe care le am de făcut mi se par plăcute, prin comparație. (dap, a trecut jumătate de an și tot nu mă simt mai bine legat de facultate. Încă o consider un rău necesar. Foarte necesar, dar foarte foarte rău)

Dar mai există o parte faină: cei care țin astfel de jurnale au adăugat niște elemente în plus, și anume paginile de tracking. Mai exact, sunt diverse sisteme prin care să-ți monitorizezi unele activități sau obiceiuri. Cum ar fi de câte ori mergi la sală într-o lună, când ai avut migrene în ultima săptămână sau în câte zile ai reușit să nu-ți rozi unghiile. Secțiunile de monitorizare te ajută - teoretic -  să vizualizezi mai bine ceea ce faci, ca să-ți dai seama dacă ești ok sau nu. Partea asta mi s-a părut suficient de interesantă cât să vreau să aflu mai multe.

Așa că am făcut ce face orice om normal (not) și am intrat pe Instagram să văd cum își organizează alții „jurnalele”. (tot scriu jurnale între ghilimele pentru că nu mi se pare că o listă de task-uri și de activități e un jurnal adevărat, ci eu o consider maximum o agendă) Rezultatul? Pozele de pe insta sunt foarte, foarte intimidante! Am văzut poze cu secțiuni liniate super atent, cu desene complexe realizate cu mii de markere colorate, cu citate caligrafiate impecabil și cu tehnici de pictură care mi s-au părut mult prea avansate. Pe scurt, părea că dacă vreau să-mi creez un bullet journal o să-mi ia o mie de ani să-l desenez și o să-l folosesc fix 5 minute pe zi, ca să bifez ce anume am făcut în ziua respectivă.

O vreme, am lăsat-o baltă, dar pentru că Instagram a descoperit interesul meu pentru bujo - cum e poreclit - și pentru că Facebook e fratele lui mai mare, m-am trezit că mai răsărea din când în când câte o poză sau un filmuleț sau un articol despre bullet journaling. Așa că am cedat. Am hotărât să încerc și eu. Dar nu aveam cum să creez ceva demn de poze pe Insta, așa că am decis să creez o versiune personalizată, care să aibă ca element central un jurnal adevărat (adică chestia aia în care scrii acțiunile și gândurile tale din ziua respectivă, ca pe o scrisoare către un prieten. Și recitești peste 10 ani, descoperind că te amuză sau te înduioșează naivitatea ta). De asemenea, am vrut să încorporez niște sisteme de tracking, dar și  să fie ceva cât mai simplu și mai ușor de realizat.

Am pus mâna pe o agendă cu foi albe pe care o aveam prin casă (o primisem cadou la una dintre revistele HAC!), un creion, o riglă și un pix. Am lăsat niște foi goale la început, în caz că-mi vin idei de secțiuni noi de-a lungul timpului și m-am pus pe liniat pentru luna ianuarie. Fixându-mi în minte ideea că e jurnalul meu și-l fac cum vreau, mi-am creat următorul sistem: fiecare pagină se împarte în două, fiecare jumătate corespunzând unei zile. Cum săptămâna are numai 7 zile și voiam ca fiecare zi de luni să fie sus, a 8-a astfel de secțiune era rezervată pentru ce voiam eu să monitorizez în săptămâna aia. Fiind o agendă A5, fiecare pagină avea cam 13,5 cm lățime. 2,5 din ei i-am lăsat pentru lista efectivă de lucruri de făcut, în cazul în care chiar voi avea nevoie (am folosit-o în vreo 5 zile din 31, în rest i-am găsit o întrebuințare mai faină), restul fiind suficient de mare pentru partea de jurnal.

Jumătatea superioară este dedicată unei zile, cu secțiunea goală din stânga păstrată pentru „to-do list”, iar cea scrisă dedicată unor scurte impresii despre acea zi. În jumătatea inferioară în stânga e un sistem de monitorizare, iar în dreapta sunt statisticile blogului la finalul, dar și pe parcursul săptămânii.

Jumătatea superioară este dedicată unei zile, cu secțiunea goală din stânga păstrată pentru „to-do list”, iar cea scrisă dedicată unor scurte impresii despre acea zi.

În jumătatea inferioară în stânga e un sistem de monitorizare, iar în dreapta sunt statisticile blogului la finalul, dar și pe parcursul săptămânii.

 

Pentru că n-am găsit niciodată informația despre timpul de lucru nicăieri, vă spun cât mi-a luat mie: a durat vreo 30 de minute să liniez toate cele 18 pagini (4 pagini/săptămână x 4 săptămâni, plus 2 pagini pentru cele 3 zile rămase din ianuarie și pentru secțiunea de tracking a întregii luni). Dar a durat atât doar pentru că sunt perfecționistă (nebună) și am măsurat de 1000 de ori ca să trag linii drepte. Pentru februarie m-am mai calmat și le-am lăsat aproximative, au ieșit suficient de bine cât să termin de liniat mult mai repede.

 

Și chiar am scris în fiecare zi! Am folosit și secțiunea de tracking, pe care am modificat-o după cum aveam nevoie. Cu timpul, am adăugat o secțiune nouă, în care să pot scrie zilnic un lucru din acea zi pentru care sunt recunoscătoare/care m-a făcut fericită (la asta am folosit spațiul lăsat pentru lista de lucruri pe care le am de făcut). Mi-am adăugat și niște secțiuni noi pe paginile lăsate goale la început, secțiuni valabile pentru tot anul, dar și un mic calendar unde să-mi notez evenimentele din fiecare lună... Și mi-am cumpărat culori. Mi-am luat markere și pixuri colorate și creioane normale și cerate și m-am apucat de decorat. Nu arată nici pe departe ca pozele de pe Insta, nici nu vreau asta, dar am început să înțeleg de ce acele poze sunt pline de culoare. Mi-am petrecut tot vreo 30 de minute și pentru luna februarie, deși n-am mai liniat la milimetru, pentru că am adăugat câteva decorațiuni. Suplimentar, în fiecare duminică mai pierd vreo 5 minute ca să creez secțiunea de tracking pentru săptămâna care vine. Deci nu-mi consumă nici pe departe atâta timp pe cât mă așteptam (deși am pierdut vreo oră ca să decorez pagina de start a lunii ianuarie, dar nu trebuia să fac asta, doar mi-a făcut plăcere). Bineînțeles, mai sunt și cele 5-10 minute zilnice în care scriu efectiv jumătate de pagină despre ziua respectivă, dar acelea erau cumva subînțelese.

 
Calendarul pentru evenimente de la începutul lunii și prima zi din februarie

Calendarul pentru evenimente de la începutul lunii și prima zi din februarie

 

Mi-a schimbat jurnalul ăsta viața? M-a făcut mai organizată și mai bună la a-mi atinge obiectivele? Mă ambiționează să devin cea mai bună versiune a mea? Normal că nu. Dar e simpatic și-mi face plăcere să scriu în fiecare zi, mă ajută să fiu mai atentă la mine însămi și la lucrurile pe care le fac sau nu, plus că-mi oferă scuze să-mi petrec ceva timp săptămânal jucându-mă cu culorile, ceea ce e plăcut și relaxant.

Îl recomand? Normal! Dar nu neapărat pentru partea de bullet journaling (la care eu am renunțat cu totul), ci pentru că eu cred că fiecare persoană are nevoie de un jurnal personal. Poate fi mai mare sau mai mic, mai colorat sau mai uniform, cu o mie de secțiuni sau doar cu gânduri, nu contează. Nici măcar nu mi se pare relevant dacă e scris de mână sau pe calculator (deși credința mea personală e că scrisul de mână e magie pură și un motiv secundar pentru care țin un jurnal fizic e faptul că mă ajută să nu-mi pierd abilitatea de a scrie citeț). Orice formă de a-ți documenta propria viață e necesară pentru că nu suntem roboți, creierele noastre uită și e păcat să pierdem amintiri care ne-ar ajuta să ne înțelegem mai bine pe noi înșine. Cum arată jurnalul e mai puțin important, asta se corectează în timp, pe măsură ce înțelegi ce lucruri te interesează să-ți amintești (că ai ieșit în parc cu cei dragi și ai hrănit veverițele) și ce lucruri sunt mai puțin relevante (câți pași ai făcut în data de 27 martie 1998). Dar a avea un jurnal e mană cerească și mă bucur enorm că mama m-a bătut la cap în clasa a doua să încep să scriu cât mai des.

Așadar, sfatul meu e să încercați și voi, la fel cum am făcut eu, să scrieți timp de o lună. Vă garantez că o să vă placă! Sau, dacă o faceți deja, sunt curioasă: ce secțiuni are jurnalul vostru?


Recenzie: Wild Cards #1

Cred că nu e prima dată când menționez că toată copilăria mea a fost presărată de desene animate cu super-eroi. De la Spiderman la X-men, de la Thor la Fantastic 4, poveștile oamenilor cu puteri fenomenale care luptă de partea binelui au fost basmele mele moderne. WildCards spune poveștile unor astfel de oameni, dar nu în stilul clasic al înfruntărilor dintre bine și rău, ci mult mai nuanțat, mai gri, mai realist.

Povestea:

După al doilea război mondial, extratereștrii ajung pe Terra. Și nu sunt deloc omuleți verzi, ci oameni ca și noi. Tocmai de aceea au ales planeta noastră, deoarece aveau nevoie de cobai pe care să-și testeze virusul, iar pământenii foarte asemănători lor din punct de vedere genetic erau ființele ideale pentru acest scop. Însă nu toți cei de pe planeta Takis văd lucrurile la fel, așa că extraterestrul poreclit Doctor Tachyon va încerca să împiedice răspândirea virusului pe Terra.

Din păcate, nimeni nu va lua în seamă un omuleț excentric care se dă drept extraterestru decât atunci când va fi prea târziu. O dată eliberat, virusul omoară marea majoritate a populației, iar pe ceilalți îi afectează într-un mod complet imprevizibil: unii capătă puteri supranaturale, devenind așa numiții Ași, iar alții capătă mutații care îi transformă în monștrii, devenind Jokeri. Și de-aici începe o istorie întinsă pe zeci de ani, presărată cu multe momente în care noii eroi sunt adulați sau temuți, iar monștrii sunt marginalizați sau integrați, cu greu, în societate. Toate astea în timp ce doctorul Tachyon încearcă să ajute umanitatea să se adapteze schimbărilor sociale aduse de virusul WildCards.

Părerea mea:

Știam câte ceva despre carte înainte s-o citesc, așa că, fiind vorba despre o antologie, mă așteptam la povești scurte și nuvele plasate în același univers. Autorii, însă, au mers un pas mai departe, având personaje care se regăsesc în mai multe povestiri. Așadar, deși nu e vorba despre un roman, nu pare nici o antologie, ci un fel de colaj cu fragmente din viața oamenilor din universul WildCards.

Cartea asta este scrisă cu pasiune, ceea ce se vede de la mii de kilometri. Căutând câteva informații despre poveste și neavând cartea la îndemână, am descoperit modul în care a fost ea creată: totul a început de la un joc de roluri (RPG) între mai mulți autori de Science Fiction, coordonați de George R.R. Martin. După un timp, jocul a devenit o sursă de inspirație și toți s-au pus pe scris. Rezultatul a fost bijuteria asta, scrisă de oameni pasionați de super-eroi și de benzi desenate, care însă au dat poveștilor un aer matur, serios și pe alocuri mult mai întunecat decât paginile pline de culoare ale comicsurilor.

Volumul în sine e fascinant pentru că e un hibrid între antologie și roman cum n-am mai întâlnit. Fiecare poveste are individualitatea ei și se simte influența celui care a scris-o. Unii au ales să se concentreze pe latura politică a noii lumi, alții au preferat să vorbească despre o dramă personală a unui Joker sau a unui As, sunt interludii care accentuează perspectiva presei sau a societății, în general. Povestirile sunt practic bucăți foarte diferite din același puzzle. Dar e același puzzle și asta se simte. Au fost momente în care chiar uitam că citesc proze ale unor autori diferiți, pentru că toate povestirile creează împreună un tot foarte unitar. Întregul volumul este o privire de ansamblu alcătuită din multe puncte de vedere individuale. E fascinant, captivant, superb și am iubit fiecare pagină.

De fapt, încerc foarte tare să-mi temperez entuziasmul ca să nu pară că exagerez, pentru că vreau foarte mult să vă conving să citiți WildCards. Mai ales că, așa cum spuneam mai devreme, sunt personaje care apar în mai multe povești, uneori ca personaje principale, alteori în fundal, ca niște easter eggs, astfel încât universul te convinge de la prima la ultima literă de veridicitatea lui. În plus, e interesant să urmărești soarta unor personaje de-a lungul anilor, să vezi cum îi influențează evenimentele. Mai ales în cazul lui dr. Tachyon, care are un destin aparte și care mi-a amintit cumva de profesorul Xavier din X-Men (deși Tachyon e un personaj mult mai fain). În plus, în cazul lui există multe momente faine în care diferențele culturale dintre Terra și Takis ies în evidență fix când uiți că omulețul excentric vine din altă lume.

Dacă tot am adus vorba de personaje faine și de easter eggs, fanii lui George R.R. Martin au observat, probabil, că el are de cele mai multe ori asupra sa o broșă cu o țestoasă. Povestirea lui, Jocurile Țestoasei, o să aibă un personaj care are o legătură foarte inedită cu ideea unei țestoase. Nu vă spun mai mult de-atât, doar că pentru mine a fost un detaliu simpatic, ca și protagonistul, de care m-am atașat mult.

Așadar, dacă sunteți iubitori de benzi desenate și/sau de super-eroi, dacă vă plac universurile și istoriile alternative sau poveștile spuse din mai multe perspective, atunci vă recomand WildCards. E genul de volum care te prinde, se citește repede și te lasă dorindu-ți mai mult. Tocmai de aceea, abia aștept următorul volum, abia aștept să mă întorc într-un univers în care indiferent dacă ai tras un As sau un Joker, viața ta nu va fi deloc ușoară.


Recenzie: Orașul scărilor

Am terminat de citit acest roman acum vreo două săptămâni, timp în care m-am tot întrebat cum să-mi structurez recenzia. Am fost cam nesigură în privința abordării din simplul motiv că impresia mea e cumva duală: pe de-o parte, analizând fiecare aspect al poveștii, mi-a plăcut enorm. Pe de altă parte, însă, în timp ce citeam parcă n-am simțit acea plăcere a lecturii, parcă nu m-a „prins”.

Povestea:

Imaginați-vă o lume în care legile fizicii se schimbă complet dacă treci dintr-o regiune în alta sau chiar dintr-o zonă a unui oraș în alta. Pe o asemenea planetă trăiește Shara, o tânără ambasadoare care e fascinată de istoria lumii ei.

Multe secole, poporul ei a fost sclav, asuprit de cei de pe Continent, care aveau printre ei zeități adevărate, responsabile de schimbările legilor naturii. Însă oamenii s-au dovedit mai puternici decât zeii și i-au ucis, răsturnând balanța. Acum Continentul este cel ținut sub un control strict, orice mențiune a zeilor fiind interzisă.

Istoria este, de asemenea, un subiect interzis, așa că atunci când este ucis mentorul Sharei, care era singura persoană autorizată să cerceteze documentele vechi, tânăra va deveni responsabilă de anchetă. Însă investigația ei va scoate la iveală secrete de mult îngropate și va ridica o nouă problemă: oare toate zeitățile au fost ucise?

Părerea mea:

Spuneam la început că părerea mea despre carte a fost cumva duală. Atunci când am terminat-o, am vrut să scriu câteva cuvinte pe Goodreads, motivând de ce nu m-a impresionat. Și m-am trezit că nu găsesc niciun astfel de motiv. Așa că am luat fiecare aspect pe rând:

Personajele sunt superbe. Shara este o femeie puternică și determinată, a cărei fascinație pentru zei e pur și simplu molipsitoare. Însă personajul meu preferat a fost, desigur, Sigrud, nordicul sălbatic și feroce, cu o inimă mare și o slăbiciune paternă pentru Shara. Tipologia personajului său e foarte aproape de sufletul meu, mă impresionează mereu oamenii trecuți prin părțile oribile ale vieții, care au reușit totuși să-și păstreze umanitatea undeva, adânc îngropată sub un munte de cinism.

Poate că zeităţile au creat multe iaduri, dar ele nu se compară cu cele pe care şi le-au făcut oamenii.
„Orașul scărilor” de Robert Jackson Bennett

Universul creat de autor și atmosfera cărții sunt și ele fascinante. Un loc în care orice e posibil, în funcție de toanele vreunui zeu nu are cum să te lase indiferent. Și ca orice lume bine construită, totul funcționează după niște legi foarte clare care sunt dezvăluite pas cu pas cititorului, o dată cu detaliile despre istoria războiului dintre oameni și zeități. De aceea, povestea e captivantă: începe cu ancheta unei crime, dar se ramifică în toate direcțiile, incluzând intrigi politice, lucruri de mult îngropate și mistere care par de nepătruns. 

Așa că, analizând toate aspectele, chiar nu cred că i-a lipsit ceva poveștii. De aceea, am ajuns la concluzia că problema a fost la mine: am citit un roman Fantasy superb, dar am plecat la drum cu așteptarea că voi citi un roman SF. Și deși universul lui Bennett e construit logic, după reguli clare, zeitățile și felul în care schimbă ele lumea nu prea se încadrează în zona științifică. 

Însă asta nu le face mai puțin fascinante. Întregul mod de funcționare al Continentului e pur și simplu fabulos. Există efectiv zone în care istoria formării lumii e diferită. Și în fiecare zonă, acea istorie e cea adevărată. Într-un oraș, lumea e de fapt lacrima unei zeități și acest lucru este perfect adevărat. În alt oraș, aflat la câțiva kilometri, aceeași lume a fost modelată din lut de o altă zeitate. Și acela e adevărul absolut.

Totuși, deși zeitățile par a fi aceste ființe atotputernice, care pot schimba însăși structura universului, ele au fost învinse de oameni. Și asta pentru că existența și comportamentul zeilor are un motiv care m-a uimit, citindu-l, pentru că e surprinzător, dar cumva și logic. Tot romanul, de altfel, e plin de surprize și de răsturnări de situație de necrezut, toate desfășurându-se într-o lume pe care mi-ar plăcea s-o vizitez, deși mi-ar fi și puțin frică. Nu e o lume în care să fie ușor de trăit, pentru că deși zeitățile au adus măreție Continentului, destinul oamenilor era în mâinile lor, așa că viața nu era deloc ușoară.

Așadar, vă recomand Orașul scărilor dacă vreți să citiți un roman Fantasy ca la carte, cu un univers fascinant și personaje pe măsură. Între timp, eu am aflat că romanul e doar primul volum dintr-o serie, așa că abia aștept continuările, mai ales că al treilea volum îl are în prim plan pe Sigrud :)


Despre cărți: Când apare următorul volum?

Spoiler: după ce îl cumperi pe cel deja apărut!

De-a lungul timpului, am tot văzut cititori dezamăgiți că unele continuări întârzie să apară sau că anumite serii sunt lăsate neterminate. Și mă amuză atunci când dezamăgirea e urmată de acuze cum că editura e neserioasă, arogantă sau rău-voitoare, ca și cum decizia de a amâna sau de a întrerupe o serie ar fi luată doar ca să facă în ciudă cititorilor.

despre-carti.png

În realitate, însă, motivul pentru care seriile nu sunt traduse și publicate până la capăt e foarte simplu: primele volume nu s-au vândut suficient de bine cât să justifice financiar investiția în volumele următoare ale seriei. Pe scurt, dacă tu nu cumperi primele volume (din varii motive, cel mai popular fiind faptul că aștepți să fie traduse toate), s-ar putea să nu vezi niciodată întreaga serie tradusă pentru că editura nu are nici bani să continue să o publice, nici motive să creadă că își va scoate investiția dacă va termina seria.

Desigur, poate după publicarea volumului 7 din seria care n-a mai generat profit de la volumul 4 încoace, se va întâmpla un miracol și vor ieși hoarde de fani să cumpere pachetul cu toate volumele. Dar dacă nu se întâmplă asta, editura iese in pierdere. Atât de în pierdere, încât nu mai are fonduri nici cât să poată investi în seriile de succes. Voi ați risca să închideți afacerea doar de dragul de a termina o serie nerentabilă?

Totuși, ce înseamnă că o carte se vinde bine? Din păcate, această evaluare depinde de editură. Pentru unele titluri, 100 de exemplare vândute înseamnă și epuizarea tirajului. Pentru altele, 1500 de exemplare vândute e un număr prea mic pentru a continua seria. Și atunci, când atâtea lucruri nu depind de tine, cititorul, ce poți face tu?

 Poți să cumperi cărțile care te interesează. Vrei să citești toată seria? Cumpără primele volume, nu te obligă nimeni să le și citești! De fapt, convinge-ți și prietenii să le cumpere, numărați împreună zilele până la următorul volum, faceți lobby în cercul vostru de amici să le cumpere și ei. Cele mai faine discuții despre cărți pe care le-am avut cu colegii de liceu erau cele în care speculam cum ar putea să continue vreo poveste pe care autorul încă n-o terminase, așa că eu cred că merită să citești și serii neterminate.

Vrei să faci și mai multe pentru seria ta de suftet? Scrie despre cărțile pe care le iubești. Pe facebook, pe goodreads, pe propriul blog, pe oriunde poți. Convinge lumea să le cumpere. Așa, va apărea și următorul volum. 

Poate vei avea de așteptat. Poate vei fi dezamăgit în cele din urmă, când se va dovedi că ai încercat degeaba, pentru că seria tot va fi întreruptă. Dar măcar vei știi că oamenii din editură sunt la fel de dezamăgiți ca tine. Pentru că nimeni nu-și dorește să nu termine seriile începute. Nici cititorii, nici editurile.