Blogosfera SF&F: Noaptea lemurienilor de Florin Giurcă

Acum ceva timp le-am cerut celor care urmăresc Blogosfera SF&F să ne spună câteva titluri despre care ar vrea ei să scriem. Așa am ajuns să citim Noaptea lemurienilor. Recomandarea a venit la fix, pentru că ne-am dat seama că nu discutaserăm despre nicio carte de la editura Pavcon și cred că era păcat să o omitem. Dar deși am ales acest un titlu în funcție de recomandările voastre, pentru mine cartea se înscrie în șirul de dezamăgiri de care ne-am tot lovit în ultima vreme.

Povestea:

Oscar este un simplu profesor de informatică. Însă după ce o falie rupe în două orașul Focșani, viața lui devine un șir de întâmplări care îl vor purta în adâncurile pământului, unde trăiesc lemurienii înaripați, creaturi care au un trecut comun cu oamenii. Și lemurienii nu vor intra doar în viața lui Oscar, ci îi vor implica și pe fiica profesorului, Angela, pe iubitul fetei, Vivi și pe amicul lui, Maz.

Părerea mea:

Volumul face parte din colecția România sub Asediu, o serie ale cărei romane spun poveștile unor mici apocalipse ficționale dezlănțuite de autori asupra orașelor românești. Încă de la lansare, n-am fost foarte atrasă de cărțile din această serie, deși a fost mai mult o chestie de gust personal. Mi-au lăsat impresia unor variante tipărite ale filmului 2012, adică niște volume pline de acțiune, dar fără prea mult miez, în care niște personaje luptă să scape de diverse amenințări și cam atât. Ori eu îmi doresc ceva mai mult de la o carte, îmi doresc să mă provoace să-mi pun întrebări incomode, să mă fascineze și să-mi testeze limitele imaginației. Așa că am început să citesc având câteva prejudecăți în minte.

După primele pagini, nu am simțit că presupunerile mele au fost deplasate, dar mi-am dat seama că Noaptea lemurienilor este o poveste dedicată adolescenților. Nu toate personajele se află încă la liceu, dar stilul în care e scris romanul este unul simplu, funcțional, iar întâmplările se desfășoară într-un ritm rapid, fără „filozofeală”. În plus, autorul a încercat să surprindă în dialoguri modul în care consideră că vorbesc „tinerii din ziua de azi”, așa că mi s-a părut că lor li se adresează întregul roman. Ceea ce nu e un lucru rău, cred sincer că e nevoie ca autorii să acorde mai multă atenție acestui segment de public, deoarece adolescenții au de departe mult mai mult timp pentru citit, dar și mult mai multe motive să-și dorească ceva diferit de lecturile din programa școlară.

Însă ceea ce m-a deranjat este faptul că după jumătatea cărții, am avut senzația că autorul a scăpat complet povestea din mână. Sunt multe lucruri care nu se leagă, fire narative lăsate în aer. De ce e ucisă poștărița? Care era legătura dintre cartea care declanșează intriga și finalul poveștii, ce rol avea de fapt cartea? De ce au răpit lemurienii fix două persoane, pe Angela și pe Oscar? Ce rol are falia? Sunt multe lucruri care mi se pare că se întâmplă doar de dragul acțiunii. E ca și cum n-ar fi existat un plan al cărții, ci aceasta a fost scrisă pe măsură ce veneau ideile, motiv pentru care la final lucrurile nu se leagă.

De asemenea, nici personajele nu m-au impresionat. Nu mi s-a părut că au evoluat sau involuat pe parcursul romanului, nu mi s-a părut că evenimentele le-au marcat în vreun fel. Ba chiar lăsând impactul emoțional de-o parte, au fost momente când cred că rănile lor fizice ar fi trebuit să-le împiedice să facă ceea ce făceau.  Inutil să spun că n-am empatizat cu niciunul dintre personaje.

Știu că am evidențiat o grămadă de puncte slabe ale cărții, dar nu e neapărat un roman rău. Doar că a ieșit pe piață prea devreme. Din punctul meu de vedere, mai avea nevoie de revizuiri, de mai multă coerență și, poate, de un mesaj, de o idee cu care să rămână cititorul la final. Acest punct central ar fi constituit baza pe care se putea închega o construcție mai solidă. Și poate așa, Noaptea lemurienilor ar fi fost un roman mai bine închegat.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Noaptea lemurienilor, le găsești pe blogurile:

În mai vom scrie despre Împăratul ghețurilor de Ana-Maria Negrilă. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Recenzie: Furia Roșie de Pierce Brown

Am început să citesc Furia Roșie foarte recent, atunci când am aflat că autorul urmează să viziteze România. Știu că a fost o trilogie destul de îndrăgită la apariție și nu-mi dau seama de ce am tot amânat lectura ei. Dar acum înțeleg fenomenul din jurul cărții: romanul e o combinație foarte faină între Jocurile foamei și Jocul lui Ender, cu puțin din Minunata lume nouă, pentru savoare. N-are cum să nu te prindă.

Povestea:

Darrow e un Roșu de pe Marte, ceea ce înseamnă că deși are doar 14 ani, e deja căsătorit și lucrează alături de restul clanului său în minele marțiene, riscându-și viața zi de zi. Scopul Roșilor este să extragă helium-3, o substanță care poate grăbi procesul de terraformare. Sacrificiul și viața lor subterană va însemna un viitor prosper pentru generațiile viitoare, care vor trăi fără griji la suprafață.

Cel puțin așa sună propaganda oficială, pe care le-o spun Aurii - casta conducătoare - iar și iar. Însă soția lui Darrow, Eo, nu mai crede minciunile lor, ci vede că Roșii sunt doar sclavi care muncesc pentru mâncare, acceptând resemnați pedepsele Culorilor superioare. Așa că Eo se revoltă... și moare. Astfel, Darrow devine cel care va duce mai departe visele soției lui pierdute și va ajunge acolo unde niciun Roșu nu ar putea îndrăzni să viseze: chiar în mijlocul școlii Auriilor.   

Părerea mea:

Deși Furia Roșie a fost o serie foarte populară, am reușit să evit spoilerele de-a lungul timpului. Prin urmare, în timp ce citeam prima parte a cărții, am avut tot felul de ipoteze despre ceea ce urmează să se întâmple. Pe unele le-am nimerit, dar realitatea de pe Marte, cea despre care Roșii nu bănuiau nimic, m-a luat complet prin surprindere.

De fapt, cam acesta e stilul romanului: pare previzibil, pare că urmează un tipar, o rețetă pentru o carte despre revolte... apoi te dă complet peste cap cu câte un element neașteptat. În plus, la început stilul o să ți se pare cumva redundant, pentru că toată lumea repetă culorile tuturor aproape obsesiv. Dar apoi înțelegi că așa sunt îndoctrinați să gândească: după culori, nu după meserii sau nume. Nu există polițiști, ci Obsidieni. Nu există mineri, ci Roșii. E simplu în aparență, dar plin de lecții despre propagandă în substrat.

Personajele, în schimb, nu sunt la fel de profunde. Deși evoluează pe parcursul romanului, Darrow e destul de unidimensional. E mânat de furie și de dorință de răzbunare, deși învață să-și controleze și să-și canalizeze mai bine aceste sentimente. Are totuși parte de câteva momente de conflict interior, când trebuie să aleagă între a deveni un ucigaș sau a abandona visul revoluției, dar, din nou, mi-a lăsat impresia că nu are decât o idee, și aia fixă.

Restul Auriilor pe care îi vom cunoaște sunt și ei destul de simpli: toți caută puterea, unii pentru a evita rușinea înfrângerii, alții pentru a demonstra ceva. Toți se luptă pentru același lucru. Totuși, există și două excepții, două personaje care m-au impresionat. Primul este Sevro, lupul singuratic, mereu subestimat, mereu învingător și loial până în măduva oaselor. Și a doua ar fi Mustang, pe care cred că o voi descifra abia în volumele viitoare. Pare uneori doar femeia care trebuia să-l contrabalanseze pe Darrow (și de care el trebuia să se îndrăgostească), dar e totodată o luptătoare care are propriile planuri. Abia aștept să aflu ce o motivează pe ea, ca să descopăr dacă teoria mea se adeverește sau nu.

De asemenea, abia aștept să citesc și următoarele romane pentru că vreau să aflu mai multe despre acest univers fictiv, despre modul cum e condusă rasa umană și cum sunt create diferențele dintre Culori. Însă, pentru că acțiunea din Furia Roșie s-a petrecut exclusiv pe Marte (ba chiar pe o porțiune destul de restrânsă a planetei roșii), cel mai mult aș vrea să descopăr cum ar putea funcționa o revoluție în condițiile în care vorbim de planete întregi, separate prin mii de kilometri de spațiu și conduse de oameni care n-ar ezita să distrugă o întreagă lume pentru a-și perpetua stilul de viață.

Cartea poate fi comandată online de pe site-ul editurii Paladin sau din librăriile online Libris sau Cartepedia.

De asemenea, după cum spuneam la începutul articolului, Pierce Brown va vizita Bucureștiul: azi, 23 aprilie, de la ora 15:00 îl puteți întâlni la British Council Library [link event], iar miercuri, 25 aprilie, de la ora 14:00, va fi prezent la Teatrul Apolo 111 [link event]


Recenzie: Grădina cu fluturi de Dot Hutchison

M-am îndrăgostit de science fiction pentru că în aceste romane, oamenii erau puși lângă ființe cu alte valori și cu alte filozofii de viață. Mi s-a părut nu doar fascinant, ci și o metodă bună de a înțelege mai bine umanitatea. Totuși, de când m-am provocat să ies din zona mea de confort literar și să citesc și alte genuri, am descoperit că e la fel de fascinantă comparația dintre oamenii normali și psihopații care se ascund printre noi. Așa că n-am putut rezista mult cu Grădina cu fluturi în bibliotecă și am citit cartea destul de repede după ce am cumpărat-o.

Povestea:  

Pentru protagonista romanului, „nefericită” nu e un cuvânt suficient de bun pentru a-i descrie copilăria. Părinții ei nu aveau nici stofă de părinți, nici prea multe în comun, așa că încă de mică, fetița a fost pe cont propriu. Mai târziu, când cei doi au divorțat, cea mai mare problemă a lor a fost cine să rămână cu copilul pe cap. În final, au trimis-o la o bunică. 

Însă bunica ei moare înainte de majoratul tinerei, așa că în loc să redevină o povară nedorită pentru părinți, fata alege să plece în New York. Acolo își creează o identitate nouă, devenind Inara, o fată fără trecut. Mutându-se împreună cu colegele de serviciu, tânăra descoperă cel mai apropiat lucru de o familie. 

Dar noua ei identitate rămâne și ea în urmă atunci când Inara devine prizoniera Grădinarului, un bogătaș care transformă tinerele răpite în colecția lui personală de fluturi. Astfel, Inara capătă un tatuaj care s-o însemneze, un nou nume - Maya - și o nouă viață alături de ceilalți Fluturi.

Părerea mea:

Între un sociopat cu o viziune sucită asupra propriilor fapte, un fiu care este un abuzator prin excelență și o protagonistă plină de cinism, iese un roman care îți dă fiori, dar care ridică totodată întrebări serioase despre reacțiile noastre la traume. De-a lungul cărții, am descoperit poveștile tuturor Fluturilor, așa că am putut observa că situația în care se află are efecte foarte diferite asupra fiecăreia dintre prizoniere. Tocmai de aceea, n-am putut să nu mă întreb cum aș fi reacționat eu, cât de revoltată sau supusă aș fi fost și cât aș fi rezistat în Grădină.

Cel mai mult, însă, m-a fascinat Maya și pragmatismul ei. Mi s-a părut incredibil felul în care s-a adaptat la captivitate, dar mai ales modul în care a reușit să le ajute pe fete în ciuda situației în care se aflau. E pur și simplu o tânără cu o atitudine instinctivă de învingătoare, de persoană care nu se va lăsa distrusă. Are o tărie de caracter care n-are cum să nu te facă s-o iubești și poate, să-ți fie milă de ea, deși Maya n-are nevoie de mila ta.

Dincolo de personaje, atmosfera e una complet dementă. Sunt pasaje aproape idilice, în care Fluturii se împrietenesc sau se joacă împreună... apoi ți se amintește brutal că totul e artificial, că ele sunt prizoniere și că zilele lor sunt numărate. E o carte dură, care îți arată exact cât de monstruoși pot fi cu adevărat oamenii. E o poveste ca un bisturiu: taie fin, precis, dar adânc, dureros.

Romanul este scris sub forma unui interogatoriu ținut de agenții FBI care anchetează cazul Grădinarului. Maya este cea interogată, dar alege să-și spună povestea așa cum vrea ea. Sunt multe momente relatate într-o ordine aleatoare, dezvăluite pe măsură ce investigatorii câștigă încrederea fetei. E un puzzle care duce la un singur rezultat: oroare. Dar nu e un horror clasic, cu monștri și creaturi supranaturale, cu ceață și întuneric. Nu, aici totul se petrece la lumina zilei, într-un decor paradisiac. Și monștri sunt oamenii. Nu doar Grădinarul, ci toți cei care știau și n-au ridicat un deget pentru a schimba situația, oameni care prin tăcerea lor au devenit complici. Oameni slabi, temători.

E o carte pe care n-o citești, o trăiești, o simți pentru că nu te lasă să o ignori. Poate e doar o poveste inspirată de Colecționarul lui Fowles, poate e doar o operă de ficțiune, imaginată de o autoare. Dar e o poveste plauzibilă. E posibil ca în clipa asta, undeva să se găsească o Grădină în care Fluturii au majusculă, deoarece sunt oameni condamnați la o existență efemeră, la mila Grădinarului lor. Și acesta, e, de fapt, elementul care îți va da fiori mult timp după ce ai citit și ultima pagină.

Grădina cu fluturi nu e o carte pentru toată lumea, dar v-o recomand dacă nu vă temeți să recunoașteți că există întuneric în fiecare dintre noi. Pentru că poate nu ascundem cu toții un Grădinar, dar un Fluture se poate găsi în oricine. Și e doar o chestiune de timp până când supunerea devine complicitate.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Herg Benet sau din librării online precum Libris sau Cartpedia.


De ce iubesc cluburile de lectură

Inițial, aveam de gând să scriu doar o recenzie pentru Scrisori din insula Guernsey. Deși cartea nu e deloc din sfera volumelor despre care scriu de obicei (și pe care le citesc, de altfel), plănuisem să vă povestesc motivele pentru care m-a surprins plăcut. Însă subiectul cărții se leagă atât de frumos de felul în care a ajuns ea la mine, dar și de clubul de lectură dedicat ei, încât am simțit că ar fi nedrept să nu vă spun și povestea mea.

Povestea (din carte):

Juliet este o scriitoare londoneză care se află în ultimele zile ale turneului de promovare dedicat cărții sale despre Al Doilea Război Mondial, care tocmai s-a încheiat. Ajunsă acasă, încearcă să găsească un subiect pentru viitorul ei volum, dar nicio idee nu pare să se lege. Însă lucurile se schimbă atunci când primește o scrisoare de Dawsey Adams, un bărbat din Guernsey care îi povestește despre clubul de lectură înființat pe insulă în timpul ocupației germane.

Corespondând cu membrii clubului, Juliet reușește nu numai să găsească o idee pentru încă o carte, dar și să descopere oameni minunați, amuzanți și încântători, cu povești de viață impresionante.

Povestea (mea despre carte):

Am primit cartea la un club de lectură. Laura mi-a oferit-o, spunându-mi că plănuia să organizeze un club de lectură special pentru această carte. În acel moment nu știam despre volum decât faptul că era o nouă apariție la editura Nemira. Dar cu excepția colecțiilor Nautilus și Young Adult, rareori mă interesez despre restul titlurilor editurii. În plus, cartea nu părea tocmai genul meu, așa că m-am cam fâstâcit, dar am acceptat-o. I-am dat o șansă... și am terminat-o într-un weekend. 

Apoi am participat la respectivul club de lectură și a fost pur și simplu extraordinar. Ne-am adunat la Bernschutz&co, o ceainărie intimă care face niște pricomigdale delicioase. Am umplut repede locurile de la măsuțele mici și rotunde și am început să stăm de vorbă. N-am discutat numai despre acest volum, ci și despre alte cărți, ne-am recomandat unii altora titluri faine... Am împărtășit și descoperit mici detalii despre fiecare, așa că deși nu ne cunoșteam unii pe toți ceilalți, pe parcursul orei petrecute împreună s-a format o legătură între noi. Totul mulțumită acestui volum, un volum care vorbește fix despre legăturile care se formează între oamenii uniți de cărți.

Întreaga experiență a clubului a fost o oază de căldură sufletească și de relaxare într-un oraș sufocat de cinism și de grabă. A fost suprarealist și minunat și într-adevăr unic. Și mă bucur că am avut ocazia să trăiesc acest moment.

Părerea mea (despre carte):

A ajuns deja un clișeu printre bloggerii de carte, dar chiar n-am putut-o lăsa din mână. Pentru că nu am vrut. Am vrut doar să citesc mai departe, să dau pagină după pagină, să râd și să plâng alături de Juliet și de oamenii care fac parte din „Clubul de literatură și de plăcinte din coji de cartofi” din Guernsey.

Scrisori din insula Guernsey este chiar asta: o sumă de scrisori trimise între personaje. Pentru mine, este primul roman de acest gen pe care îl citesc și mi s-a părut interesant efectul pe care îl are această alegere pentru întreaga poveste. În primul rând, mi-a plăcut că autoarele s-au ridicat la înălțimea provocării și au reușit să ofere câte o „voce” unică fiecărui personaj, astfel încât mi-a fost ușor să-mi dau seama cine era autorul scrisorii pe care o citeam în acel moment. Apoi, faptul că fiecare personaj spune doar bucăți din poveste duce la un efect foarte fain de colaj, de puzzle care trebuie alcătuit cu aportul cititorului, pentru că tu ești cel care crează imaginea de ansamblu. Tocmai din acest motiv, alegerea stilului epistolar mi s-a părut fascinantă și provocatoare. 

Dacă tot am menționat personajele, acestea sunt pur și simplu uimitoare. Fiecare are trăsături individuale bine definite, dar toate (cu câteva excepții notabile) au o doză impresionantă de candoare, o frumusețe interioară și o simplitate care te fac să le îndrăgești de la primele rânduri. Deși este o carte care abordează fără ocolișuri ororile ocupației naziste, mulțumită personajelor romanul este unul frumos, luminos.

Sunt totuși și momente dure, povești pe care poate nu ai vrea să le citești. În plus, spre deosebire de SF-ul pe care îl citesc eu de obicei, aici e vorba de povești adevărate, care s-au întâmplat unor oameni. Poate nu sub această formă, poate nu cu toate aceste detalii, dar cu același nivel de inumanitate. Însă chiar și așa, cartea este plină de speranță, este presărată din plin cu omenie și cu personaje care te ajută să crezi că orice tragedie poate fi depășită dacă ai oameni frumoși alături de tine... și dacă ai pe masă o plăcintă din coji de cartofi.

Vă recomand Scrisori din insula Guernsey și dacă sunteți pasionați de perioada istorică în care are loc, dar mai ales dacă vă plac poveștile despre oameni deosebiți prin frumusețea lor interioară, povești spuse într-un mod inedit de niște autoare foarte talentate. Dacă sunteți ca mine și citiți în general alte genuri, atunci sper că povestea mea să vă încurajeze să ieșiți din când în când din zona de confort literar, pentru că s-ar putea să aveți o experiență de neuitat.

Cartea poate fi cumpărată pe site-ul editurii Nemira sau în librării online precum Libris sau Cartepedia.


Carte vs Film: Ready Player One

Prima ecranizare a unei cărți pe care am văzut-o vreodată a fost și prima mea dezamăgire cruntă: mi-am petrecut cea mai mare parte din timp mormăind iar și iar că scenariul nu respecta acțiunea din roman. Totuși, din când în când îmi place să mai dau o șansă filmelor făcute după cărți, pentru că efectele speciale evoluează foarte repede, calitativ vorbind (de fapt, pentru că speranța moare ultima). Însă și de data asta, pot spune încă de la început că verdictul e clar: cartea e mult mai bună!

Povestea:

Wade Watts e un puști care s-a născut după ce lumea reală a devenit un loc mizerabil. O dată cu terminarea combustibililor fosili, au venit crizele economice din care lumea nu și-a mai revenit. Acum, orașele sunt pline de oameni fără case și fără slujbe, dar nu și fără speranță. Pentru că toți își găsesc evadarea în SISAO, o simulare virtuală a unui univers infinit, plin de posibilități. Acolo oamenii pot face orice și pot fi oricine. Regulile fizicii pot fi încălcate, poți zbura, poți pluti, există inclusiv magie. În plus, persoane care nu s-au întâlnit niciodată în viața reală pot să fie soți cu o relație veche de ani de zile. Aceasta e lumea în care trăiește cu adevărat Wade, realitatea fiind doar o pauză deloc binevenită de la viața din SISAO.

Însă tot acest stil de viață e pus în pericol în momentul în care James Halliday, creatorul simulării, moare. Pentru că nu avea niciun moștenitor, averea și controlul complet asupra SISAO sunt lăsate prin testament celui care va reuși să descopere cele trei chei care deschid cele trei porți spre Oul de Paște ascuns. Mii se oameni pornesc în căutarea oului singuri sau în clanuri, dar nici corporațiile nu se lasă mai prejos, angajând oameni care să dezlege indiciile și să câștige cheile. Însă după 5 ani în care nimeni n-a reușit să descopere absolut nimic, entuziasmul a scăzut drastic... până când Wade găsește prima cheie.

Trailer:

 
 

Părerea mea:

O să încep cu cartea, pe care am citit-o într-o singură zi pentru că a fost pur și simplu extraordinară. Personal, n-am fost niciodată pasionată de jocuri video, dar înțeleg perfect atât nevoia de evadare din cotidian, cât și fascinația față de easter eggs și de detaliile obscure din cultura populară a fiecărui deceniu. Spre exemplu, n-am bănuit că în toate filmele Disney există cel puțin un Mickey Mouse până când n-am văzut un filmuleț despre asta. Dar deși informația în sine e complet inutilă, descoperirea acestui mic aspect m-a bucurat enorm. Așadar, o întreagă carte construită exact în jurul referințelor obscure și a secretelor ascunse la vedere n-avea cum să nu-mi placă.

În plus, mi-a plăcut romanul și din perspectiva de programator. Apare în carte ideea de piață neagră de unde se pot cumpăra programe de spart diverse baze de date, parole și altele. Ideea e foarte reală, există și în acest moment și e foarte realist redată. De asemenea, în roman sunt și câteva mențiuni scurte despre cum se puteau „programa” lumile noi din SISAO: utilizatorii foloseau un meniu pentru a selecta diverse detalii, cum ar fi ce clădiri își doresc să aibă pe planetă, ceea ce, din nou, e foarte real și foarte bine explicat. Nu e surprinzător că o carte scrisă în 2011 să „nimerească” atât de bine realitățile tehnologice de azi, dar mereu mă bucur ca un copil atunci când partea IT a unui roman e prezentată corect. Nu de alta, dar m-am cam săturat de ideea că programarea e un fel de magie voodoo în care un tip cu ochelari bate în taste până când interfața grafică foarte sexy îl anunță că a reușit să spargă sistemul.

Revenind la carte, m-a captivat complet cu ajutorul lumii SISAO, a personajelor și a mizei ridicate. Deși în joc nu poți muri cu adevărat, ci doar să-și fie resetat avatarul, povestea are destule momente tensionate. Moartea este o posibilitate chiar în lumea reală, există sacrificiu și prietenie și multe elemente care creează o poveste bună, plină de acțiune, dar care ridică și niște întrebări despre realitatea virtuală. Filmul, în schimb, pălește prin comparație. Prietenului meu - care nu citise cartea - i-a plăcut, dar mie mi s-a părut cam sec și am cam bombănit din nou despre schimbările față de carte. A început totuși să-mi placă spre sfârșit, sunt câteva scene emoționante în timpul marii bătălii finale.

Deși povestea e asemănătoare, probele pentru găsirea cheilor au fost mult modificate. Până la un punct, am înțeles că aveau nevoie de scene mai dinamice (o cursă de mașini în loc de dezlegarea unei ghicitori), de referințe mai cunoscute (The Shining în loc de WarGames), de mai puține probe... Dar mi-aș fi dorit să nu schimbe atât de ciudat ideea lui Halliday. În roman, omul a vrut doar să creeze un joc pentru a aduce din nou în atenția publică lucrurile care l-au fascinat pe el, filmele, cărțile și jocurile care i-au marcat lui tinerețea. Filmul spune, în schimb, o poveste despre regrete și importanța lumii reale. În sine, noul mesaj e ok, dar mi se pare un clișeu cam fumat, așa mi-a lăsat un gust amar.

Totuși, filmul în sine nu e rău. Doar că nu e nici memorabil. Va genera probabil câteva meme-uri interesante, dar nu este noul Matrix. Ceea ce e păcat, pentru că e bazat pe o carte absolut superbă, pe care v-o recomand cu drag! Și tocmai de aceea, vă ofer posibilitatea de a câștiga un exemplar al romanului Ready Player One dezlegând ghicitoarea de mai jos și completând formularul cu răspunsul corect. Concursul durează până pe data de 13 aprilie. Mult succes!

Indiciul pe care-l cauți se-ascunde chiar în ghicitoare,
Te va ajuta să găsești Ọul Cuvântul-cheie este: Parzival și răsplata cea mare.

Concursul s-a încheiat!

Vă mulțumesc tuturor pentru participare! Câștigătoare este Oana Andrei. Mai multe detalii găsiți în postarea de pe facebook.