#3cărți de citit în luna mai

3carti.jpg

Pe măsură ce „m-am făcut mare”, am descoperit că uneori mi-e greu să găsesc timpul necesar ca să citesc pe cât de mult mi-aș dori. De câteva luni, însă, am început să folosesc o metodă care s-a dovedit destul de sigură, așa că acum chiar reușesc să termin o carte pe săptămână, cum îmi doresc. Nu e nimic nou și inovator: îmi stabilesc dinainte o listă de lectură, ceea ce am descoperit că mă motivează destul de mult. Și aș vrea să vă povestesc cum îmi alcătuiesc lista și, desigur, să vă recomand câteva titluri.

Mi-am zis să încerc metoda asta după ce am citit un articol pe blogul Andreei. Bineînțeles că eram destul de sceptică la început, pentru că ideea de listă de lecturi mi s-a părut mereu prea restrictivă. Dacă n-o să am starea necesară pentru o anumită carte din listă? Dacă o să apară vreun roman nou pe care n-o să vreau să aștept să-l citesc? Tocmai pentru că aveam aceste dubii, am decis să încerc un sistem flexibil. 

Mai exact, la începutul fiecărei luni îmi creez o listă de #3cărți.  Fac asta lunar pentru că nu vreau să acopăr o perioadă prea lungă, ca să nu mă simt îngrădită. Din același motiv aleg doar trei titluri, deși o lună are patru săptămâni: vreau să-mi rămână spațiu pentru un volum „neimpus”. În plus, ca să fie o listă flexibilă până la capăt, ordinea în care citesc cărțile din listă - plus volumul „la alegere” - nu e bătută în cuie. Și până acum, combinația asta de reguli a funcționat: pentru prima dată sunt „la zi” cu obiectivul meu de pe Goodreads.

Dacă vi se pare interesant sistemul, mai jos sunt cele #3cărți care se găsesc pe lista mea de luna asta, dar am să trișez puțin și n-am să vă spun despre ce e vorba în fiecare (găsiți descrierile folosind link-urile de pe titlurile cărților), ci motivele pentru care vreau să le citesc luna asta.

coperta_cu-drag-simon.jpg

Simon și planul Homo Sapiens de Becky Albertalli

Săptămâna viitoare apare în cinematografe ecranizarea acestei cărți și pentru că am tot auzit lucruri faine despre ea de când a apărut, am decis că acum e momentul potrivit să o citesc și eu. În plus, parcă era momentul unui nou articol din seria Carte vs Film, nu?

 
coperta_imparatul-gheturilor.jpg

Împăratul ghețurilor de Ana-Maria Negrilă

Nu se putea să nu am un roman SF în listă. Și deși motivul evident pentru care vreau să citesc acest volum este faptul că e cartea lunii la Blogosfera SF&F, adevărul e că sunt destul de entuziasmată de acest roman. Nu numai că mi-a plăcut enorm Regatul sufletelor pierdute, dar am citit deja câteva pagini și pare o lume fascinantă... și rece, numai bună pentru zilele astea călduroase.

 
coperta_printre-tonuri-cenusii.jpg

Printre tonuri cenușii de Ruta Sepetys

Și aici motivația mea e destul de simplă: la sfârșitul lunii, autoarea vine în România!! Am de ceva timp cartea în bibliotecă (mersi, Dede) și la fel ca în cazul lui Simon și al planului său, am tot auzit lucruri bune despre carte. Așa că acum mă bucur că am un motiv s-o și citesc :)

 

Voi aveți vreo metodă care vă ajută să citiți mai mult? Aveți și voi #3cărți pe care vreți să le citiți în viitorul apropiat?


Recenzie: Un tron întunecat de Kendare Blake

Când vine vorba despre trilogii, deseori al doilea volum mi se pare cel mai slab. Primul roman mă cucerește prin universul și personajele pe care mi le prezintă, ultimul vine cu încheierea mult așteptată, dar al doilea volum e de cele mai multe ori foarte previzibil. Scopul lui e să miște puțin lucrurile, rearanjând personajele pe tabla de joc, eventual ridicând miza pentru volumul al treilea. Există, desigur, și excepții de la regulă. Iar această carte e una dintre ele.

Povestea:

Anul Ascensiunii a început și niciuna dintre regine nu are de gând să renunțe prea ușor la pretențiile ei la coroană. Katherine a supraviețuit nopții de Beltane, însă experiența din Domeniul Breccia a schimbat-o pentru totdeauna: acum nu mai are nicio reținere în a se otrăvi și o face aproape cu voluptate. Arsinoe a aflat și ea ceva care schimbă totul, și deși nu vrea să ucidă pe nimeni, nici nu are de gând să-și dezvăluie nou-descoperitul avantaj. Iar Mirabella începe să înțeleagă că surorile ei sunt, totuși, niște forțe de temut.

Dar cele trei regine nu sunt singure în această luptă. Oamenii din anturajul lor au propriile interese și nu toată lumea vrea să joace cinstit.

Părerea mea:

Când am terminat de citit cartea, mi-am dat seama că m-a entuziasmat neașteptat de mult. Mult mai mult decât primul volum, de fapt. Ceea ce nu înseamnă că e o carte extraordinară. N-o să-ți schimbe viața, n-o să te provoace să-ți pui întrebări existențiale și clar nu o să te determine să vrei să vizitezi insula Fennbirn prea curând (nu dacă ții la viața ta). Dar asta nu înseamnă că nu e o carte faină, plină de răsturnări de situație, care o să te țină cu sufletul la gură.

Din punctul meu de vedere, Un tron întunecat e o poveste care excelează la a-ți înșela (și depăși) așteptările. Încă din primul volum, ni s-a spus că doar una dintre cele trei regine va supraviețui și e o serie suficient de întunecată încât să credem acest lucru. Povestea celor trei surori e plină de trădări, uneltiri și de crime, așa că eu am crezut că acest volum se va încheia cu doar două regine vii, care se vor înfrunta în cartea următoare. N-am să vă spun ce se întâmplă de fapt în carte, dar vreau să vă dezvălui faptul că presupunerile mele nu puteau fi mai greșite.

Și așa e tot romanul: orice presupunere ai avea, se va dovedi greșită. Nimeni nu e ceea ce pare, nimeni nu joacă după reguli, totul e altfel față de cum crezi tu că ar trebui să fie. Chiar și personajele s-au schimbat mult: Katherine e literalmente alt om, și din preferata mea a ajuns repede pe ultimul loc. Ceea ce e o problemă, pentru că acum habar n-am cine mi-aș dori să supraviețuiască până la final.

Totuși, nu mai contează atât de mult, pentru că finalul poveștii e atât de neașteptat încât habar n-am cum s-ar putea desfășura mai departe povestea. Desigur, finalul e și un cliffhanger care lasă toată situație în aer, ceea ce nu mă bucură prea tare. Dar e o strategie care funcționează, pentru că acum abia aștept ultimul volum.

Așadar, îți recomand Un tron întunecat (și volumul precedent, desigur), dacă îți place genul Fantasy, dacă nu te deranjează tușele întunecate ale unei povești despre lupta pentru putere și dacă îți place să-ți fie tras preșul de sub picioare de către autorul unei cărți. Dar dacă ai citit deja cartea, lăsă-mi un semn în comentarii, ca să suferim împreună până când apare volumul al treilea :)

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Corint sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Blogosfera SF&F: Noaptea lemurienilor de Florin Giurcă

Acum ceva timp le-am cerut celor care urmăresc Blogosfera SF&F să ne spună câteva titluri despre care ar vrea ei să scriem. Așa am ajuns să citim Noaptea lemurienilor. Recomandarea a venit la fix, pentru că ne-am dat seama că nu discutaserăm despre nicio carte de la editura Pavcon și cred că era păcat să o omitem. Dar deși am ales acest un titlu în funcție de recomandările voastre, pentru mine cartea se înscrie în șirul de dezamăgiri de care ne-am tot lovit în ultima vreme.

Povestea:

Oscar este un simplu profesor de informatică. Însă după ce o falie rupe în două orașul Focșani, viața lui devine un șir de întâmplări care îl vor purta în adâncurile pământului, unde trăiesc lemurienii înaripați, creaturi care au un trecut comun cu oamenii. Și lemurienii nu vor intra doar în viața lui Oscar, ci îi vor implica și pe fiica profesorului, Angela, pe iubitul fetei, Vivi și pe amicul lui, Maz.

Părerea mea:

Volumul face parte din colecția România sub Asediu, o serie ale cărei romane spun poveștile unor mici apocalipse ficționale dezlănțuite de autori asupra orașelor românești. Încă de la lansare, n-am fost foarte atrasă de cărțile din această serie, deși a fost mai mult o chestie de gust personal. Mi-au lăsat impresia unor variante tipărite ale filmului 2012, adică niște volume pline de acțiune, dar fără prea mult miez, în care niște personaje luptă să scape de diverse amenințări și cam atât. Ori eu îmi doresc ceva mai mult de la o carte, îmi doresc să mă provoace să-mi pun întrebări incomode, să mă fascineze și să-mi testeze limitele imaginației. Așa că am început să citesc având câteva prejudecăți în minte.

După primele pagini, nu am simțit că presupunerile mele au fost deplasate, dar mi-am dat seama că Noaptea lemurienilor este o poveste dedicată adolescenților. Nu toate personajele se află încă la liceu, dar stilul în care e scris romanul este unul simplu, funcțional, iar întâmplările se desfășoară într-un ritm rapid, fără „filozofeală”. În plus, autorul a încercat să surprindă în dialoguri modul în care consideră că vorbesc „tinerii din ziua de azi”, așa că mi s-a părut că lor li se adresează întregul roman. Ceea ce nu e un lucru rău, cred sincer că e nevoie ca autorii să acorde mai multă atenție acestui segment de public, deoarece adolescenții au de departe mult mai mult timp pentru citit, dar și mult mai multe motive să-și dorească ceva diferit de lecturile din programa școlară.

Însă ceea ce m-a deranjat este faptul că după jumătatea cărții, am avut senzația că autorul a scăpat complet povestea din mână. Sunt multe lucruri care nu se leagă, fire narative lăsate în aer. De ce e ucisă poștărița? Care era legătura dintre cartea care declanșează intriga și finalul poveștii, ce rol avea de fapt cartea? De ce au răpit lemurienii fix două persoane, pe Angela și pe Oscar? Ce rol are falia? Sunt multe lucruri care mi se pare că se întâmplă doar de dragul acțiunii. E ca și cum n-ar fi existat un plan al cărții, ci aceasta a fost scrisă pe măsură ce veneau ideile, motiv pentru care la final lucrurile nu se leagă.

De asemenea, nici personajele nu m-au impresionat. Nu mi s-a părut că au evoluat sau involuat pe parcursul romanului, nu mi s-a părut că evenimentele le-au marcat în vreun fel. Ba chiar lăsând impactul emoțional de-o parte, au fost momente când cred că rănile lor fizice ar fi trebuit să-le împiedice să facă ceea ce făceau.  Inutil să spun că n-am empatizat cu niciunul dintre personaje.

Știu că am evidențiat o grămadă de puncte slabe ale cărții, dar nu e neapărat un roman rău. Doar că a ieșit pe piață prea devreme. Din punctul meu de vedere, mai avea nevoie de revizuiri, de mai multă coerență și, poate, de un mesaj, de o idee cu care să rămână cititorul la final. Acest punct central ar fi constituit baza pe care se putea închega o construcție mai solidă. Și poate așa, Noaptea lemurienilor ar fi fost un roman mai bine închegat.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Noaptea lemurienilor, le găsești pe blogurile:

În mai vom scrie despre Împăratul ghețurilor de Ana-Maria Negrilă. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Recenzie: Furia Roșie de Pierce Brown

Am început să citesc Furia Roșie foarte recent, atunci când am aflat că autorul urmează să viziteze România. Știu că a fost o trilogie destul de îndrăgită la apariție și nu-mi dau seama de ce am tot amânat lectura ei. Dar acum înțeleg fenomenul din jurul cărții: romanul e o combinație foarte faină între Jocurile foamei și Jocul lui Ender, cu puțin din Minunata lume nouă, pentru savoare. N-are cum să nu te prindă.

Povestea:

Darrow e un Roșu de pe Marte, ceea ce înseamnă că deși are doar 14 ani, e deja căsătorit și lucrează alături de restul clanului său în minele marțiene, riscându-și viața zi de zi. Scopul Roșilor este să extragă helium-3, o substanță care poate grăbi procesul de terraformare. Sacrificiul și viața lor subterană va însemna un viitor prosper pentru generațiile viitoare, care vor trăi fără griji la suprafață.

Cel puțin așa sună propaganda oficială, pe care le-o spun Aurii - casta conducătoare - iar și iar. Însă soția lui Darrow, Eo, nu mai crede minciunile lor, ci vede că Roșii sunt doar sclavi care muncesc pentru mâncare, acceptând resemnați pedepsele Culorilor superioare. Așa că Eo se revoltă... și moare. Astfel, Darrow devine cel care va duce mai departe visele soției lui pierdute și va ajunge acolo unde niciun Roșu nu ar putea îndrăzni să viseze: chiar în mijlocul școlii Auriilor.   

Părerea mea:

Deși Furia Roșie a fost o serie foarte populară, am reușit să evit spoilerele de-a lungul timpului. Prin urmare, în timp ce citeam prima parte a cărții, am avut tot felul de ipoteze despre ceea ce urmează să se întâmple. Pe unele le-am nimerit, dar realitatea de pe Marte, cea despre care Roșii nu bănuiau nimic, m-a luat complet prin surprindere.

De fapt, cam acesta e stilul romanului: pare previzibil, pare că urmează un tipar, o rețetă pentru o carte despre revolte... apoi te dă complet peste cap cu câte un element neașteptat. În plus, la început stilul o să ți se pare cumva redundant, pentru că toată lumea repetă culorile tuturor aproape obsesiv. Dar apoi înțelegi că așa sunt îndoctrinați să gândească: după culori, nu după meserii sau nume. Nu există polițiști, ci Obsidieni. Nu există mineri, ci Roșii. E simplu în aparență, dar plin de lecții despre propagandă în substrat.

Personajele, în schimb, nu sunt la fel de profunde. Deși evoluează pe parcursul romanului, Darrow e destul de unidimensional. E mânat de furie și de dorință de răzbunare, deși învață să-și controleze și să-și canalizeze mai bine aceste sentimente. Are totuși parte de câteva momente de conflict interior, când trebuie să aleagă între a deveni un ucigaș sau a abandona visul revoluției, dar, din nou, mi-a lăsat impresia că nu are decât o idee, și aia fixă.

Restul Auriilor pe care îi vom cunoaște sunt și ei destul de simpli: toți caută puterea, unii pentru a evita rușinea înfrângerii, alții pentru a demonstra ceva. Toți se luptă pentru același lucru. Totuși, există și două excepții, două personaje care m-au impresionat. Primul este Sevro, lupul singuratic, mereu subestimat, mereu învingător și loial până în măduva oaselor. Și a doua ar fi Mustang, pe care cred că o voi descifra abia în volumele viitoare. Pare uneori doar femeia care trebuia să-l contrabalanseze pe Darrow (și de care el trebuia să se îndrăgostească), dar e totodată o luptătoare care are propriile planuri. Abia aștept să aflu ce o motivează pe ea, ca să descopăr dacă teoria mea se adeverește sau nu.

De asemenea, abia aștept să citesc și următoarele romane pentru că vreau să aflu mai multe despre acest univers fictiv, despre modul cum e condusă rasa umană și cum sunt create diferențele dintre Culori. Însă, pentru că acțiunea din Furia Roșie s-a petrecut exclusiv pe Marte (ba chiar pe o porțiune destul de restrânsă a planetei roșii), cel mai mult aș vrea să descopăr cum ar putea funcționa o revoluție în condițiile în care vorbim de planete întregi, separate prin mii de kilometri de spațiu și conduse de oameni care n-ar ezita să distrugă o întreagă lume pentru a-și perpetua stilul de viață.

Cartea poate fi comandată online de pe site-ul editurii Paladin sau din librăriile online Libris sau Cartepedia.

De asemenea, după cum spuneam la începutul articolului, Pierce Brown va vizita Bucureștiul: azi, 23 aprilie, de la ora 15:00 îl puteți întâlni la British Council Library [link event], iar miercuri, 25 aprilie, de la ora 14:00, va fi prezent la Teatrul Apolo 111 [link event]


Recenzie: Grădina cu fluturi de Dot Hutchison

M-am îndrăgostit de science fiction pentru că în aceste romane, oamenii erau puși lângă ființe cu alte valori și cu alte filozofii de viață. Mi s-a părut nu doar fascinant, ci și o metodă bună de a înțelege mai bine umanitatea. Totuși, de când m-am provocat să ies din zona mea de confort literar și să citesc și alte genuri, am descoperit că e la fel de fascinantă comparația dintre oamenii normali și psihopații care se ascund printre noi. Așa că n-am putut rezista mult cu Grădina cu fluturi în bibliotecă și am citit cartea destul de repede după ce am cumpărat-o.

Povestea:  

Pentru protagonista romanului, „nefericită” nu e un cuvânt suficient de bun pentru a-i descrie copilăria. Părinții ei nu aveau nici stofă de părinți, nici prea multe în comun, așa că încă de mică, fetița a fost pe cont propriu. Mai târziu, când cei doi au divorțat, cea mai mare problemă a lor a fost cine să rămână cu copilul pe cap. În final, au trimis-o la o bunică. 

Însă bunica ei moare înainte de majoratul tinerei, așa că în loc să redevină o povară nedorită pentru părinți, fata alege să plece în New York. Acolo își creează o identitate nouă, devenind Inara, o fată fără trecut. Mutându-se împreună cu colegele de serviciu, tânăra descoperă cel mai apropiat lucru de o familie. 

Dar noua ei identitate rămâne și ea în urmă atunci când Inara devine prizoniera Grădinarului, un bogătaș care transformă tinerele răpite în colecția lui personală de fluturi. Astfel, Inara capătă un tatuaj care s-o însemneze, un nou nume - Maya - și o nouă viață alături de ceilalți Fluturi.

Părerea mea:

Între un sociopat cu o viziune sucită asupra propriilor fapte, un fiu care este un abuzator prin excelență și o protagonistă plină de cinism, iese un roman care îți dă fiori, dar care ridică totodată întrebări serioase despre reacțiile noastre la traume. De-a lungul cărții, am descoperit poveștile tuturor Fluturilor, așa că am putut observa că situația în care se află are efecte foarte diferite asupra fiecăreia dintre prizoniere. Tocmai de aceea, n-am putut să nu mă întreb cum aș fi reacționat eu, cât de revoltată sau supusă aș fi fost și cât aș fi rezistat în Grădină.

Cel mai mult, însă, m-a fascinat Maya și pragmatismul ei. Mi s-a părut incredibil felul în care s-a adaptat la captivitate, dar mai ales modul în care a reușit să le ajute pe fete în ciuda situației în care se aflau. E pur și simplu o tânără cu o atitudine instinctivă de învingătoare, de persoană care nu se va lăsa distrusă. Are o tărie de caracter care n-are cum să nu te facă s-o iubești și poate, să-ți fie milă de ea, deși Maya n-are nevoie de mila ta.

Dincolo de personaje, atmosfera e una complet dementă. Sunt pasaje aproape idilice, în care Fluturii se împrietenesc sau se joacă împreună... apoi ți se amintește brutal că totul e artificial, că ele sunt prizoniere și că zilele lor sunt numărate. E o carte dură, care îți arată exact cât de monstruoși pot fi cu adevărat oamenii. E o poveste ca un bisturiu: taie fin, precis, dar adânc, dureros.

Romanul este scris sub forma unui interogatoriu ținut de agenții FBI care anchetează cazul Grădinarului. Maya este cea interogată, dar alege să-și spună povestea așa cum vrea ea. Sunt multe momente relatate într-o ordine aleatoare, dezvăluite pe măsură ce investigatorii câștigă încrederea fetei. E un puzzle care duce la un singur rezultat: oroare. Dar nu e un horror clasic, cu monștri și creaturi supranaturale, cu ceață și întuneric. Nu, aici totul se petrece la lumina zilei, într-un decor paradisiac. Și monștri sunt oamenii. Nu doar Grădinarul, ci toți cei care știau și n-au ridicat un deget pentru a schimba situația, oameni care prin tăcerea lor au devenit complici. Oameni slabi, temători.

E o carte pe care n-o citești, o trăiești, o simți pentru că nu te lasă să o ignori. Poate e doar o poveste inspirată de Colecționarul lui Fowles, poate e doar o operă de ficțiune, imaginată de o autoare. Dar e o poveste plauzibilă. E posibil ca în clipa asta, undeva să se găsească o Grădină în care Fluturii au majusculă, deoarece sunt oameni condamnați la o existență efemeră, la mila Grădinarului lor. Și acesta, e, de fapt, elementul care îți va da fiori mult timp după ce ai citit și ultima pagină.

Grădina cu fluturi nu e o carte pentru toată lumea, dar v-o recomand dacă nu vă temeți să recunoașteți că există întuneric în fiecare dintre noi. Pentru că poate nu ascundem cu toții un Grădinar, dar un Fluture se poate găsi în oricine. Și e doar o chestiune de timp până când supunerea devine complicitate.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Herg Benet sau din librării online precum Libris sau Cartpedia.